Cadourile pentru Nicolae Ceauşescu ocupau zece săli

De-a lungul vremii, Ceauşescu a primit mii de cadouri. Atât de multe, că nu-i mai încăpeau în casă. În 1978, darurile au fost duse la Muzeul de Istorie.

Până la 50 de ani, Nicolae Ceauşescu nu a fost sărbătorit niciodată oficial. Un decret din 1952 stabilea că „tovarăşii cu funcţii de răspundere" pot fi serbaţi doar de la jumătate de veac în sus. Iar programul aniversării, pe ore, se decidea „la nivel înalt", fiind discutat şi aprobat în şedinţele forurilor de conducere. Cine prezintă felicitări, ce se publică în „Scînteia", ce fel de flori şi ce culoare să aibă, unde se face „masa tovărăşească" şi cine erau invitaţii-niciunul dintre aceste detalii nu era lăsat la voia întâmplării. Desfăşurătoarele zilelor de naştere ale demnitarilor comunişti s-au păstrat la Arhivele Naţio­nale.

Cadoul de la 40 de ani

Cum Ceauşescu era mezinul Biroului Politic, născut în 1918, în vremea lui Gheorghiu-Dej, lui nu i-a fost dat să petreacă în cadru organizat. Obiceiul era ca de ziua lor, demnitarii să fie decoraţi. Oficial, în 1958, la împlinirea a 40 de primăveri, Ceauşescu a primit Ordinul „Steaua Republicii Populare Române-clasa I". Peste cinci ani, în 1963, Gheorghiu-Dej i-a refuzat titlul de „Erou al Muncii Socialiste"-cea mai înaltă distincţie a statului comunist în acea vreme. Motivul refuzului, după cum a scris Paul Sfetcu, şeful de cabinet al lui Gheorghiu-Dej în memorii („13 ani în anticamera lui Dej", ­Curtea Veche, Bucureşti, 2008) - era prea tânăr pentru o distincţie atât de valoroasă. Şi că mai are de învăţat.

Totuşi, Nicolae Ceauşescu primea daruri şi înainte de 1965. De la cine şi ce, nici el nu ştia exact. De la birou, cadourile se trimiteau acasă, la reşedinţa din Primăverii. La poartă, bunurile intrate se înregistrau. Iar Suzana Andreiaş, administratorul vilei Ceauşeştilor aproape trei decenii, le lua în primire şi le depozita în aşa-zisa „sală de sport". Pe fiecare cutie punea un bileţel-ce conţine, când şi cine l-a oferit.

Sala de sport, plină de daruri

Nimeni nu făcea gimnastică în respectiva încăpere, astfel că în timp a ajuns depozit pentru cadourile dobândite de capul familiei. Când darurile s-au înmulţit peste măsură, Suzana Andreiaş i le-a arătat „Tovarăşei". „A venit, şi când s-a uitat a rămas puţin blocată", a povestit omul de încredere al familiei Ceauşescu („La curtea lui Ceauşescu. Dezvăluirile Suzanei Andreiaş despre viaţa de familie a cuplului prezidenţial", Editura Amaltea, 2004). „Du-te şi cheamă-l şi pe tovarăşul", a ordonat Elena Ceauşescu. Tulburat din tihna unei zile de duminică, dictatorul i-a spus consoartei că nu-l interesează. Dar a întrebat, uimit, cum ajunsese să aibă acasă un asemenea tezaur. Darurile au fost inventariate, cu ajutorul unei contabile de la Gospodăria de Partid, şi o vreme au rămas unde erau. Inventarierea făcută atunci, în 1962, a durat trei zile.

Date la muzeu

După ajungerea lui Ceauşescu la putere, numărul cadourilor a crescut considerabil. Primea nu numai de ziua naşterii, ci şi cu ocazia vizitelor în ţară şi peste hotare. În ianuarie 1978, la aniversarea a 60 de ani, cu darurile primite s-a realizat o expoziţie permanentă la Muzeul Naţional de Istorie, de pe Calea Victoriei. „Cred că un an de zile, în continuu, am dat acolo tot felulde obiecte", a povestit Suzana Andreiaş.

Expoziţia s-a numit „Dovezi ale dragostei, înaltei stime şi profundei preţuiri de care se bucură preşedintele Nicolae Ceauşescu şi tovarăşa Elena Ceauşescu, ale amplelor relaţii de prietenie şi colaborare dintre poporul român şi popoarele altor ţări". Pe scurt „Omagiala", după cum a rămas ea cunoscută în limbajul comun. Expoziţia a fost vernisată în prezenţa protagonistului. Ocupa aproximativ 2.500 de metri pătraţi de expunere şi fusese distribuită în zece săli. Cadouri, întinse pe două hectare şi jumătate, asta da „recoltă"! Jumătate dintre ele erau primite de la „colectivele de oameni ai muncii" din diferite colţuri ale ţării.

La anumite intervale, muzeografi de la Muzeul de Istorie mergeau la reşedinţa din Primăverii, ori la biroul de la Comitetul Central, să preia noi serii de obiecte. Preluarea se făcea în baza unui proces-verbal de predare-primire, alcătuit în patru exemplare. Unul rămânea acasă la Ceauşescu, două mergeau la muzeu, şi unul la Cancelaria CC al PCR. Echipa de muzeografi care mergea să ridice obiectele era atent verificată, iar componenţa ei nu se putea schimba sub niciun motiv.

Selecţia „Tovarăşului"

La muzeu ajungeau doar cutiile însemnate cu M mare. Unele daruri erau oprite, dar majoritatea mergeau la expoziţie. Îmbrăcăminte, obiecte tradiţionale, populare, obiecte de artizanat, covoare, cergi ardeleneşti, olteneşti, tablouri, argintărie, vase mari, farfurii, porţelanuri, cristale, hainele de Doctor Honoris Causa-toate acestea au ajuns la Muzeul de Istorie.

Pe multe nu le voiau, a povestit Suzana Andreiaş, pentru că nu aveau ce face cu ele. Majoritatea erau obiecte decorative, fără destinaţie practică, gândite ca semn al „înaltei preţuiri". Apariţii insolite erau vazele şi cupele din porţelan ori cristal, cu portrete ale „Tovarăşului" pictate pe ele. Ori covoare şi covoraşe, mai mari sau mai mici, făcute astfel încât din ţesătură să apară figura „celui mai iubit". Fireşte, covoarele cu portretul lui Nicolae Ceauşescu nu puteau fi călcate în picioare.

În categoria năstruşniciilor intrau şi felurite obiecte de artă plastică. Ceauşescu primea lucrări ale unor artişti consacraţi, tocmiţi în acest scop de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, CC al UTC, Comitetul Municipal de Partid Bucureşti ori alte comitete, comisii şi ­ins­tituţii „de partid şi de stat". Dar şi pânze ale unor pictori naivi, artişti amatori de care se umpluse ţara odată cu Festivalul „Cântarea României".

Aceştia din urmă l-au portretizat care cum s-a priceput, iar rezultatul strădaniei stârneşte hazul. Cu nasul prea mare ori cu ochii prea mici, oblici sau bulbucaţi, cu buzele prea groase sau roşii ca ai unei stele de cinema - aşa apare „Tovarăşul" în tablouri care n-au fost expuse niciodată, nicăieri. Dar s-au păstrat în depozitele Muzeului de Istorie. Pe Ceauşescu, darurile primite nu l-au impresionat. Iar expoziţia făcută cu ele a vizitat-o în puţine rânduri, şi-atunci numai cu oaspeţi din străinătate.

Un muzeu pentru un om

În ianuarie 1978, la Muzeul Naţional de Istorie de pe Calea Victoriei, cu darurile primite de Nicolae Ceauşescu de-a lungul anilor s-a deschis o expoziţie permanentă. „Omagiala", după cum a rămas ea cunoscută, ocupa zece săli şi conţinea mii de obiecte.

Omagiile înflăcărate către conducător

Pe lângă miile de cadouri pe care le primea anual din partea „muncitorilor, ţăranilor şi intelectualilor", Nicolae Ceauşescu beneficia şi de „omagii vibrante, înflăcărate" publicate în presa locală şi centrală. Mai ales în anii '80, devenise un obicei pentru „colectivele de oameni ai muncii" să trimită texte în care lăudau viaţa şi opera „Tovarăşului".

Cadou din Iran pentru Ceauşescu 

Reguli de scriere

În anii puterii lui Ceauşescu, aceste mesaje nu mai erau opera unor amatori. Omagiile se scriau după criterii foarte clare, deşi oficial nu exista un îndrumar de redactare a laudelor către „conducătorul iubit". Profesioniştii scrisului cunoşteau însă ce anume era acceptat şi ce era interzis în aceste texte.

În primul rând, scrisoarea omagială trebuia să sublinieze momentul „alesei sărbători" de 26 ianuarie. Data naşterii lui Ceauşescu devenea un punct culminant din istoria poporului român, un eveniment capital pentru destinul Partidului şi cetăţenilor patriei. Apoi trebuia subliniat că acel colectiv care trimitea omagiul îşi exprima „adeziunea deplină" la politica partidului şi statului, coordonată înţelept de Nicolae Ceauşescu. În al treilea rând se menţiona caracterul „profund revoluţionar" al politicii partidului, condus cu „măiestrie" de cel mai iubit fiu al Carpaţilor. Un omagiu bine scris trebuia să facă referire şi la rolul lui Nicolae Ceauşescu pe plan internaţional, astfel încât să evidenţieze contribuţia acestuia la pacea mondială. În final, oamenii muncii semnatari ai scrisorii omagiale îşi reînnoiau angajamentul solemn faţă de ţară şi de conducătorul ei, căruia îi urau ani ­mulţi şi sănătate.

Conducătorul iubit, venerat în presă

Cu mici nuanţe, omagiile la adresa lui Ceauşescu aveau, în consecinţă, aceeaşi substanţă. Ele se trimiteau pe adresa Comitetului Central al PCR, unde se realiza ulterior o selecţie pentru apariţia în presă. Nu conta neapărat criteriul valorii textului pentru publicare. Altele erau regulile care facilitau selectarea unui omagiu sau altuia. În primul rând, în paginile ziarelor trebuia să fie un echilibru între categoriile profesionale:muncitori, ţărani, militari, intelectuali, studenţi, elevi etc. Ulterior trebuia asigurată reprezentarea regiunilor ţării şi a municipiului Bucureşti, în mod egal.

Înghesuială la semnături

O pagină de ziar dedicată aniversării lui Ceauşescu trebuia să cuprindă şi mesaje ale „naţionalităţilor conlocuitoare": maghiari, germani. Au existat reguli şi în privinţa semnăturilor pe criterii de gen, femeile trebuind să fie reprezentate în adresarea omagiilor către Ceauşescu. Să ai o semnătură într-o pagină omagială la ziua lui Ceauşescu era prilej de mândrie. Mai ales în rândul intelectualilor, care aveau astfel avantaje în promovarea pe scară ierarhică. Ziarele din anii de sfârşit ai comunismului abundă de semnături ale intelectualilor care-şi zic astăzi anticomunişti.

În ianuarie 1989, un cetăţean al Iaşiului i seadresa lui  Ceauşescu cu formula „Stăpâne“   Foto: ArhiveleNaţionale

Totuşi, nu putea publica oricine omagii. Activiştii de partid din domeniul presei aveau mare bătaie de cap să se asigure că persoanele ­care-şi asumau textele aniversare nu aveau „probleme la dosar". O apariţie nepotrivită în presă a unui opozant al regimului sau a unui personaj cu „viaţă imorală" era mare bătaie de cap. Se punea în joc imaginea partidului şi a Secretarului General!

Spectacole pentru „Tovarăşul"

De 26 ianuarie, activiştii partidului pregăteau şi spectacole omagiale. Cel mai important era difuzat de Televiziunea Română, însă exista şi un program pentru publicul spectator la Sala Palatului sau la Sala Polivalentă. Evenimentul din urmă era în responsabilitatea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste.

În ianuarie 1989, un cetăţean al Iaşiului i se adresa lui Ceauşescu cu formula „Stăpâne“ Foto:Arhivele Naţionale

Aceste spectacole cuprindeau, în general, cântece patriotice, muzică populară şi recitaluri de poezie. Programul era asigurat de profesionişti în domeniu. Actori renumiţi puteau fi văzuţi recitând versuri adresate lui Ceauşescu. De asemenea, marile ansambluri artistice ale României erau integrate în program:Filarmonica Radio, Filarmonica „George Enescu", corul Operei Române sau corul „Madrigal". Pe lângă artiştii de meserie, în programele aniversare erau incluse şi coruri sau formaţii de amatori, fie din fabricile Bucureştiului, fie din comunele premiate la Festivalul „Cântarea României".

Spre sfârşitul anilor '80, a existat o preocupare din ce în ce mai mare pentru vestimentaţia artiştilor care participau la spectacolele aniversare. Se recomandau ţinuta sobră şi o mimică a feţei cât mai oficială. S-au făcut reguli şi în privinţa textelor. Nicolae şi Elena Ceauşescu erau incluşi în mod egal în versurile sau cântecele intonate, chiar dacă la 26 ianuarie se aniversa doar „Tovarăşul".

Licitaţie cu porumbiţele dictatorului

O serie inedită de obiecte de colecţie care au aparţinut familiei Ceauşescu este scoasă la vânzare în cadrul Licitaţiei Artmark „Epoca de Aur", care se desfăşoară mâine, între orele 11.00 şi 19.30, la Athénée Palace Hilton din Capitală.

Printe lucrurile scoase la licitaţie este şi o pereche de porumbiţe din argint aurit şi emailat primită de Ceauşescu de la ultimul şah al Iranului, Reza Pahlavi, în timpul unei vizitei oficiale din 1977. De asemenea, o pictură de Constantin Artachino, intitulată „Scânteia" (1951), un stilou „Pilot Elite", primit cadou de Nicolae Ceauşescu, cu ocazia vizitei oficiale în Japonia din 1975, dar şi o casetă de bijuterii decorată cu sidef, care a reprezentat odată un cadou pentru Elena Ceauşescu mai fac parte din lotul scos la vânzare.

Maşinuţe, trenuleţe

Colectivele de „oameni ai muncii" din întreprinderi îi ofereau lui Nicolae Ceauşescu roade simbolice produse de respectiva întreprindere. A primit, de pildă, mostre din prima şarjă de cocs metalurgic produsă la Combinatul Siderurgic Galaţi. Sau din prima fontă obţinută în furnalul de 1.700 de metri cubi, la acelaşi combinat. Colecţia de la Muzeul de Istorie reproduce, la scară, industria românească a epocii. Pentru că la Ceauşescu au ajuns, sub formă de machetă, miniaturi ale unor obiective industriale, ori ale unor produse. Mici jucărioare, care-ar face, probabil, deliciul colecţionarilor.

De pildă, Ceauşescu a primit autoturismul „Dacia 1300", în miniatură; prototipuri de locomotive Diesel şi electrice, produse la Electroputere Craiova; miniexcavatoare fabricate la Întreprinderea „Progresul" din Brăila;tractorul „Universal 650" făcut la Braşov şi multe, multe altele. Sau machete ale navelor fluviale de pasageri realizate la Şantierul Naval din Olteniţa.