Bătălia de la Stalingrad și vinovăția germanilor pentru înfrângere

Dictatorul de la Berlin avea mereu planuri mărețe pe hartă, hârtia suportând orice, și a hotărât în 1942 să dezlănțuie o ofensivă care să ducă la tăierea aortei Uniunii Sovietice, fluviul Volga fiind folosit intens pentru transportul de mărfuri și de armament. Moscova și Leningradul ar fi fost izolate de o parte a resurselor din imensul imperiu roșu. În plus, alte coloane de blindate ar fi trebuit să ajungă până la Baku pentru a captura ceva petrol pentru a putea realiza alte manevre strategice spectaculoase. Cireașa de pe tort ar fi constat în cucerirea orașului Stalingrad, simbolul numelui fiind considerat foarte important pentru dărâmarea moralului forțelor comuniste.

Unitățile sovietice au cedat pe direcțiile de atac și au fost înregistrate alte pierderi dureroase, dar era un detaliu nesemnificativ pentru conducerea de la Moscova. Conta mult apărarea orașului de pe Volga și diviziile germane au început să fie atrase ca de un magnet în labirintul de tranșee și clădiri. Aici au început să fie imobilizate unitățile de tancuri și cele de aviație, ceea ce a însemnat că mobilitatea armatei naziste a scăzut drastic.

Se resimțea din plin o lipsă de efective pentru a realiza masa în luptele de stradă și era nevoie de trupe pentru acoperirea lungilor sectoare de front, mai ales a celor din flancuri, porțiuni care ar fi permis manevre de încercuire cu tancuri. Comandamentul de la Berlin a cerut oameni de la aliați și golurile au fost umplute cu militari români, italieni și maghiari. Nici sosirea acestora n-a permis o densitate corespunzătoare în guri de foc și, în plus, tunurile nu erau suficient de performante pentru străpungerea blindajelor groase. S-a considerat că inamicul nu are forțe din belșug pentru operațiuni de amploare și au continuat acțiunile în Stalingrad.

Totuși, la 19 noiembrie 1942 a fost dezlănțuită ofensiva împotriva liniilor românești și apărarea n-a putut să facă față valurilor de blindate sovietice. Aviația germană n-a putut să intervină din cauza condițiilor meteo nefavorabile și tancurile T-34 cu puternicele tunuri de calibrul 76,2 mm au reușit să lărgească spărtura și apoi desăvârșească încercuirea. Au fost distruse în final două armate române și două germane în punga de la Stalingrad, ceea ce a dus la o scădere a moralului forțelor Axei. Mai mult. Nici trupele italiene și maghiare n-au putut să opună o rezistență eficientă tăvălugului sovietic și alte două armate au fost spulberate.

Cum există o modă a căutării de vinovați după orice nenorocire, istoricii militari au început studii savante și au ajuns la concluzia că diviziile românești n-au fost animate de cel mai înalt spirit războinic și așa s-a ajuns la dezastrul german. Teoria a cam rămas în istoriografie și a fost prezentată în diferite feluri de către specialiști. O eroare repetată cu tărie poate să devină un adevăr științific greu de scos din mitologia populară, mai ales atunci când propaganda de stat insistă obsesiv.

Dacă sunt interpretate cu răbdare informațiile publicate deja, rezultă că timp de opt decenii s-a mințit frumos. Vina principală o poartă comandamentul german, cel care a plasat batalioanele române precum stâlpii de telegraf în vastele pustietăți rusești. În plus, acestea nu aveau efective complete și nici suficiente muniții. Partea germană avea grijă să dea prioritate propriilor trupe, dar nici la acestea n-au ajuns toate cele necesare, multe materiale strategice fiind capturate de forțele sovietice.

Memoriile publicate ale unor militari germani vin să facă lumină în ceea ce privește cauzele înfrângerii forțelor naziste. O mare unitate germană, Divizia 76 infanterie, a căzut în încercuire și a rămas fără armament greu. Oare cum a fost posibilă această situație? Explicația este una simplă. Marea unitate germană avea tracțiunea gurilor de foc asigurată de cai și aceștia erau duși departe de prima linie pentru a nu cădea victime proiectilelor grele. Divizia a rămas fără tunuri pentru că n-a avut mijloace pentru deplasarea tunurilor și a muniției.

Situația n-a fost una singulară, Wehrmacht-ul având unități mobile performante și divizii capabile doar să acopere un front întărit cu fortificații de campanie. Industria germană nici n-a putut să trimită armament de calitate aliaților români și aceștia utilizau în continuare tunuri antitanc de calibrele 37 și 47 mm, cele din urmă având ceva șanse de reușită doar dacă trăgeau de la mică distanță în spatele tancurilor inamice. Astfel de ocazii erau posibile însă numai în cazul unor mașini izolate, ceea ce n-a fost cazul la Stalingrad.

Nu exista noțiunea de economie în ceea ce privește tehnica de luptă și oamenii în tabăra sovietică. Este interesant de precizat că fabricile Reich-ului nu făceau față cererii și nu n-au reușit să se adapteze cerințelor militarilor din primele linii. Au fost menținute în producție guri de foc de calibrul 37 mm și apoi au fost asamblate cele de calibrul 50 mm, deja uzate moral în momentul întâlnirii cu T-34 și KV-1 în 1941. A trebuit să se apeleze la redutabilul tun francez de calibrul 75 mm de captură pentru a putea obține rezultate la distanțe de la care echipajele țintelor să nu poată face rău servanților. Arma a dat unele rezultate, dar prezenta unele limite legate de reculul puternic, ceea ce genera probleme legate de precizia ochirii în timpul tirului efectuat la cadențe sporite.

Conducerea germană a fost vinovată la modul absolut de ceea ce s-a întâmplat la Stalingrad , dar este ușor să dai vina pe aliații ce publică și puțin în limbi de circulație internațională. Computerul a devenit un mediu perfect de promovare a teoriilor false din trecut, dar acum acestea par proaspete pentru că sunt susținute cu documentare frumos colorate.

_{Foto sus: Soldați
germani la Stalingrad (© Bundesarchiv
Bild 183-B22478)}