Bătălia Bucureștilor - o ultimă încercare de a salva Capitala, la sfârșitul anului 1916
Pe 16/29 noiembrie 1916 a început „Bătălia Bucureștilor”, cea mai mare operațiune militară a Armatei Române din anul 1916. Pentru cei rămași în Capitală începea calvarul. După ce îndurase zile în șir teroarea bombardamentelor aeriene, populația se vedea acum nevoită să trăiască cu teama că orașul poate să fie ocupat în orice moment.
Știrile venite de pe câmpul de luptă erau puține, iar comunicatele oficiale, laconice. Mai mult, autoritățile au emis și o ordonanță prin care încercau să oprească răspândirea de zvonuri ce alimentau panica în oraș, după ce generalul Prezan transmisese printr-o telegramă următoarele: „Luați măsuri urgent ca panicile să fie înlăturate. Panica populației civile provoacă panica armatei. În consecință dați ordin să fie executați imediat acei care părăsesc posturile lor, funcționari sau civili”. Alte ordonanțe înăspreau condițiile de viață din București, pregătind populația pentru ce era mai rău.
Vineri 17/30 noiembrie, în București s-a auzit pentru prima dată bubuitul tunurilor de pe front. Canonada a ținut până la amiază. A doua zi însă, zgomotul tunurilor s-a auzit mult mai slab. Pentru moment, populația a crezut că inamicul a fost izgonit și luptele să dădeau mult mai departe de oraș.
Apariția câtorva grupuri de prizonieri germani, turci și bulgari pe străzile Capitalei a alimentat iluzia unei victorii a armatelor române. În realitate însă, chiar dacă au obținut un succes inițial, unitățile noastre s-au văzut în cele din urmă copleșite numeric și tehnic de inamic.
La aceasta a contribuit și eroarea prin care un ordin de operațiuni al Armatei 1 române a fost capturat de către inamic, după ce automobilul ce transporta aceste documente a fost interceptat la Rătești de un regiment inamic, aflat în marș.
Acest document secret care a ajuns în mâinile inamicului a spulberat orice speranță de a salva Capitala. Generalul Erich von Falkenhayn nota: „După amiaza, la ora 17, generalul Kraff v. Dellmensinger a prezentat un ordin al Armatei 1 române, incontestabil autentic, capturat de la doi ofițeri români de Stat Major, rătăciți cu automobilul între liniile noastre. (...) Acest ordin a risipit complet întunericul, în care pluteam în privința intențiilor Comandamentului român. Contrar presupunerilor mele, el se hotărâse la o ultimă încercare pentru salvarea Capitalei. După informațiile obținute am stabilit, în cursul serii, că Armata 1-a a Generalului Stratilescu – tare de aproximativ 4 divizii – trebuia să oprească forțele noastre, ce înaintau călare pe Argeș, din direcția generală Pitești, în timp ce Armata [a] 2-a sau grupul de manevră, compus din 4 divizii de infanterie plus o divizie de cavalerie, trebuia să cadă, prin surprindere, asupra flancului stâng al Armatei de Dunăre, a cărei aripă dreaptă urma să fie imobilizată de două divizii ruse, de curând sosite, la sud de București. Acest plan n-ar fi fost rău, dacă nu ar fi desconsiderat complet Grupul Kühne al Armatei [a] 9-a. În realitate, era însă sortit insuccesului”.
Totul este pierdut!
Pe 20 noiembrie/3 decembrie a fost ziua deznodământului bătăliei de pe Argeș. Departe de oraș, între Neajlov și Argeș, diviziile lui Falkenhayn au căzut pe neașteptate în spatele armatei noastre, prinsă în luptă cu unitățile lui Mackensen, întorcând în favoarea lor soarta bătăliei.
În Capitală, populația nu cunoștea încă situația dramatică a luptelor ce se dădeau la câteva zeci de kilometri depărtare de oraș. Încă de dimineață, tunurile au început să se audă cu putere, crescând în intensitate și făcând să vibreze geamurile ferestrelor în București. Zgomotul infernal al artileriei germane a ținut de la ora 11, înainte de amiază, până seara.
După-masă, pe Calea Victoriei a defilat, escortat de români, un convoi lung de aproape 2.000 de prizonieri germani, care a aprins pentru scurtă durată speranța în inimile bucureștenilor. A apărut și un comunicat oficial al Marelui Cartier General, care confirma victoria repurtată de trupele noastre împotriva unei divizii turcești la Drăgănești și respingerea în regiunea Ghimpați-Mihăilești a grosului forțelor germano-bulgare.
Iluziile au fost repede spulberate când a apărut comunicatul prin care se făcea cunoscută mutarea guvernului român la Iași. Autoritățile militare primiseră ordin să părăsească orașul. Primarul Emil Petrescu urma să se ocupe de formalitățile de predare a Bucureștiului pentru a nu îl expune bombardamentului artileriei grele germane. El primise o notificare ce urma să fie transmisă inamicului, document ce-i fusese lăsat de guvern înainte de părăsirea Capitalei, cu dispoziția de a-l folosi la nevoie.
În aceeași noapte, la ora 23, sirenele fabricilor au sunat semnalul de liniște. „Nu știm pentru ce – nota Virgiliu Drăghiceanu – întrucât nu avuserăm nicio alarmă pentru vizite de aeroplane. Dar, la două noaptea, două detunături uriașe ne trezesc din somn, se distruge stațiunea telegrafiei fără fir. Se aud împușcături izolate”.
A doua zi, generalul Mustață, noul prefect la Poliției, a dat o ordonanță prin care invita lumea civilă la depunerea armelor. În același timp, populația Capitalei era îndemnată să lase ușile caselor deschise și să aibă o ținută cuviincioasă față de „armatele imperiale”, care aveau să intre în oraș. În caz contrar, „oricine, bărbat sau femeie, tânăr sau bătrân care se va deda la acte ce ar aduce o insultă armatelor imperiale, precum: împușcături cu vreo armă de foc ascunsă, aruncare de orice fel de lucruri, cum și amenințarea cu vorba și gestul, va fi imediat pedepsit cu împușcarea”.
Orașul se predase. Veneau germanii. Bucureștiul era lăsat la discreția inamicului. „Moartea intră în sufletele noastre – nota Virgiliu Drăghiceanu. Va să zică totul s-a terminat; ne salutăm și intrăm în vorbă necunoscut cu necunoscut; avem nevoie unii de alții; pare că am căuta un sprijin; simțim nevoia de mărturisire, ne înțelegem din ochi. Ne întrebăm: când vom suferi rușinea, ne gândim asupra carierelor noastre zdrobite, a soartei ce ne așteaptă”.
Acest text este un fragment din articolul „Bucureştii în toamna lui 1916. Aşteptând cu teamă ocupaţia”, publicat în numărul 275 al revistei „Historia” (revista:275), disponibil în format digital pe platforma paydemic.
