Balistele și scorpionii, lansatoarele Antichităţii şi ale Evului Mediu

Cuvântul modern „artilerie“ provine din latinescul „ars“, „artis“, termen care poate fi tradus prin pricepere, îndemânare sau meșteșug. Înainte de inventarea prafului de pușca, în Antichitate și Evul Mediu au fost folosite numeroase tipuri de mașini de lupta, precum balistele sau catapultele, pentru a arunca diferite proiectile asupra inamicilor. Descoperirile arheologice arata ca mașinile de lupta au început sa fie folosite în Mesopotamia, însa au atins un grad înalt de diversitate și complexitate în lumea greco-romana.

Fiind realizate preponderent din lemn, nicio astfel de piesă de artilerie nu s-a păstrat până în zilele noastre, însă acestea pot fi reconstruite cu ajutorul descrierilor autorilor antici, reprezentărilor grafice din epocă, și componentelor metalice descoperite de arheologi. O problemă în identificarea acestor arme o poate reprezenta terminologia autorilor antici, care nu este foarte precisă.

În general, termenul de „catapultă“ se referă la o mașină de luptă de dimensiuni mari, folosită în timpul asediilor pentru a arunca proiectile asupra fortificaţiilor pe o traiectorie curbilinie, pe când „balista“ este o armă antipersonal cu rază lungă de acţiune, care aruncă săgeţi sau pietre pe o traiectorie relativ liniară.

Pentru aruncarea proiectilelor, artileria antică folosea forţa elastică. Iniţial, piesele de artilerie erau arcuri de mari dimensiuni, montate pe cadre de lemn. Modelele ulterioare foloseau două arcuri de torsiune realizate din păr de cal sau tendoane răsucite în jurul unui ax de lemn și montate vertical pe un cadru de lemn. Această tehnologie a permis construirea unor mașini de luptă de dimensiuni mari, care puteau să arunce pietre de zeci de kilograme pe o distanţă de până la 500 de metri.

Siracuza, locul nașterii artileriei grecești

Sursele antice susţin că primele piese de artilerie grecești au apărut în Sicilia, după anul 399 î. Hr., când Dionysos I, tiranul din Siracuza, a iniţiat un program vast de înarmare, de teama vecinilor cartaginezi. Mai precis, Dionysos a strâns mai mulţi ingineri și meșteșugari pe care i-a plătit să construiască nave de luptă și arme de asediu noi. Practic, tiranul din Siracuza a înfiinţat primul „centru de cercetare“, în sensul modern al termenului, iar rezultatele nu au întârziat să apară.

Inginerii angajaţi de Dionysos au proiectat un soi de arbaletă, denumită gastraphetes, care s-a dovedit o armă extrem de practică și a stat la baza tuturor pieselor de artilerie construite mai târziu, precum invenţiile grecești oxybeles (o arbaletă de dimensiuni mari, care era montată pe un trepied), euthytone și palintone, precursoarele balistelor și catapultelor romane. Folosind aceste arme noi, soldaţii lui Dionysos au asediat cu succes avanpostul cartaginez Motya (397 î. Hr.), situat pe o insuliţă din vestul Siciliei.

Această victorie a declanșat o adevărată cursă a înarmărilor în lumea mediteraneeană. În doar câţiva ani, numeroase orașe, precum Atena, Halicarnas, Bizanţ sau Tir, au achiziţionat mașini de luptă pentru apărarea zidurilor. În ciuda talentului lor militar și ingineresc, romanii nu au produs și folosit sistematic piese de artilerie până relativ târziu. Regatele elenistice aveau ateliere mari unde erau fabricate piese de artilerie, la Alexandria, Pergam sau Rodos, însă armamentaria publica (arsenalul roman) fabrica mai ales armuri și arme de mici dimensiuni.

Romanii au învăţat o lecţie usturătoare despre importanţa artileriei în luptă, chiar în locul de naștere al acesteia. Ca urmare a alianţei cu Cartagina, în timpul celui de-al doilea Război Punic, Siracuza a devenit o ţintă a romanilor, care au asediat orașul (214–212 î. Hr.) cu o flotă uriașă, formată din 50 de quinquereme (galere militare cu cinci rânduri de vâslași). Cei 25.000 de soldaţi romani nu aveau mașini de luptă, în schimb asediaţii au putut profita de o artilerie sofisticată, ca urmare a aproape două secole de experienţă în proiectarea și construirea mașinilor de luptă.

În plus, locuitorii din Siracuza beneficiau și de prezenţa faimosului Arhimede (cca. 287 – 212 î. Hr.), care s-a implicat în organizarea apărării orașului, proiectând numeroase arme. Mașinile de luptă și geniul lui Arhimede au ajutat Siracuza să reziste, romanii renunţând la asediu și impunând o blocadă. Orașul a căzut din cauza neglijenţei apărătorilor săi, romanii reușind să escaladeze zidurile în timp ce siracuzanii participau la festivităţile dedicate zeiţei Artemis.

Balistele din artileria romană

Armata romană a început treptat să integreze artileria în arsenalul său, primele piese de acest fel fiind capturate de la la cartaginezi și de la greci în timpul celui de-al doilea Război Punic (218 – 202 î. Hr.). Aceste arme au fost folosite de Scipio Aemilianus (185 – 129 . Hr.) la asediul Cartaginei din timpul celui de-al treilea Război Punic (149 – 146 î. Hr.). Autorii antici relatează că, într-o încercare disperată de a amâna dezastrul, femeile cartagineze și-au tăiat părul și l-au oferit pentru repararea arcurilor mașinilor de luptă.

Aproape 70 de ani mai târziu, armata romană condusă de Sulla a început asediul orașului Pireu (87 î. Hr.) fără artilerie. Descurajat de mașinile de luptă folosite de apărătorii orașului, generalul roman a cumpărat piese de artilerie de la orașele învecinate și a organizat rapid echipe de meșteșugari care au construit astfel de arme la faţa locului. În timpul Republicii, generalii romani cumpărau frecvent piese de artilerie de la orașele grecești și angajau specialiști locali pentru a le opera. În anul 63 î. Hr., Pompei a fost nevoit să cumpere piese de artilerie de la orașul Tir, pentru asediul Ierusalimului.

Desenul prezintă un asediu roman. În plan apropiat doi soldaţi folosesc un scorpion, iar în plan îndepărtat se observă o balistă

În schimb, Iulius Cezar (100–44 î. Hr.) a apreciat în mod deosebit artileria, care s-a dovedit extrem de utilă în războaiele împotriva galilor. În timpul asediului orașului Avaricum (actualul Bourges) din anul 52 î. Hr., Cezar descrie cum artileria sa a reușit să-i doboare, unul câte unul, pe războinicii gali care încercau să toarne smoală încinsă peste asediatorii romani. De asemenea, Cezar era conștient și de vulnerabilităţile artileriei pe câmpul de luptă. Piesele de artilerie erau plasate în spatele unor fortificaţii sau pe teren înalt și erau protejate de infanterie și arcași.

Așa cum este descrisă de Vitruvius, în timpul lui Iulius Cezar, balista romană era o armă care folosea forţa elastică pentru a arunca proiectile în soldaţii inamici. Cezar și-a echipat fiecare legiune cu 30 de baliste. Deși existau și baliste foarte mari, cele mai multe erau relativ mici, pentru a putea fi transportate ușor în terenuri dificile, fiind astfel arme foarte utile în campaniile din teritoriile barbare, precum Galia și Britania.

Operate de două persoane, aceste baliste puteau să arunce pietre cu greutăţi de la 3 până la 27 de kilograme la o distanţă de 500 de metri. Balistele puteau să tragă și cu săgeţi de dimensiuni mari (de la 70 de centimetri până la 1 metru), pe care le proiectau până la o distanţă de 300 de metri. Aceste proiectile, care se deplasau cu o viteză de până la 185 de kilometri pe oră, aveau un efect devastator în luptă.

Armata romană începe să fie echipată permanent cu piese de artilerie abia în timpul lui Augustus (31 î. Hr. – 14 d. Hr.). Fiecare cohortă era dotată cu o balistă și fiecare centurie cu un scorpion, în felul acesta, fiecare legiune fiind echipată cu până la 50 de piese de mașini de luptă. În vremea lui Constantin cel Mare, artileria romană era organizată în legiuni specializate, formate din soldaţi cu experienţă, care erau pregătiţi special ca artileriști (ballistarii).

„Puteau secera mai multe vieţi dintr-odată“

Una dintre cele mai amănunţite descrieri ale efectelor acestor mașini de luptă în timpul unui asediu, din punctul de vedere al celor asediaţi, este oferită de istoricul evreu Flavius Iosephus (37 – cca. 100 d. Hr.). Acesta relatează asediul orașului Iotapata (67 d. Hr.), din timpul marii răscoale antiromane. Generalul și viitorul împărat roman Vespasian (9 – 79 d. Hr.) a înconjurat zidurile orașului cu 160 de mașini de război, printre care se numărau și baliste. Iosephus oferă o descriere rară a distrugerilor provocate de aceste arme:

„În pofida faptului că, loviţi de catapulte și de baliste, se prăbușeau unul după altul, oamenii lui Iosephus nu se lăsau alungaţi de pe metereze, ci aruncau torţe, bucăţi de fier și pietroaie asupra soldaţilor care, sub protecţia leselor de viţă-de-vie, făceau să înainteze berbecele. Deși nu obţineau nimic sau oricum, foarte puţin, ei îndurau necontenit pierderi, fiindcă erau văzuţi de adversari, fără să-i vadă deloc la rândul lor.

Prin lumina împrăștiată de torţele din mâinile lor, ei deveneau o ţintă ideală pentru adversari, ca ziua-n amiaza mare, în schimb, nu se puteau feri de proiectilele zvârlite asupra lor de mașinile de război, invizibile de la mare distanţă. Aruncătoarele de săgeţi și catapultele cu forţa lor cumplită puteau secera mai multe vieţi dintr-odată, în vreme ce pietroaiele aruncate cu șuier asurzitor de baliste spărgeau crenelurile, rupând colţurile turnurilor.

Căci nu exista nicio grupă de bărbaţi atât de zdravănă încât să nu fie culcată la pământ până la ultimul rând de puterea și mărimea unei singure pietre. Forţa acestor mașini de război a fost dovedită de cele întâmplate în noaptea aceea: un bolovan care l-a lovit în plin pe un om din preajma lui Iosephus, aflat pe zid, i-a retezat capul, zvârlindu-i tigva la o distanţă de trei stadii. O femeie gravidă care ieșise dis-de-dimineaţă din casa ei a fost izbită în burtă iar fătul, smuls din pântecele mamei și aruncat la o depărtare de jumătate de stadiu: atât de teribilă era forţa balistelor.

Dar și mai înspăimântătoare erau zgomotele produse de mașinile propriu-zise precum și șuierul proiectilelor în cădere. Unul după altul se prăvăleau de pe ziduri cei fără suflare, cu un bufnet surd, iar în interiorul caselor se înălţau cumplite strigăte de femei, întovărășite de jalnicele gemete ale muribunzilor, întregul zid, atât cât se desfășura bătălia, era năclăit de sânge și lesne te puteai urca pe mormanul de leșuri, până la metereze“.

Balistele, reprezentate pe Columna lui Traian

După cum este descris de Vitruvius, scorpionul a fost o armă relativ ușoară și mobilă, care a apărut în prima jumătate a secolului I î.Hr. În fapt, scorpionul era o balistă de dimensiuni mai mici, care folosea forţa de torsiune pentru a proiecta săgeţi sau pietre. Un scorpion putea să arunce o piatră cu o greutate cuprinsă între 3 și 4,5 kilograme pe o distanţă de până la 300 de metri. Îmbunătăţind modelele grecești, romanii au început să folosească metalul pentru fabricarea acestor arme.

Așa a apărut manubalista (sau cheiroballistra, după denumirea grecească), un scorpion din metal a cărui invenţie îi este atribuită faimosului matematician și inginer elen Heron din Alexandria (cca. 10 - 70 d.Hr.). Manubalista avea arcuri de torsiune fabricate din platbandă de fier. Aceste arcuri erau montate pe un cadru de fier și protejate de doi cilindri turnaţi din bronz. Manubalista era extrem de precisă și putea să tragă până la 3 - 4 săgeţi pe minut. Arheologii au descoperit numeroase săgeţi și componente din metal ale manubalistelor romane.

Reconstituire a unui scorpion roman și a unei baliste

De asemenea, aceste arme apar în mai multe reprezentări artistice. Trei scene de pe Columna lui Traian arată manubaliste de dimensiuni mari, folosite ca arme defensive pe zidurile fortificaţiilor. Una dintre aceste scene arată doi daci care folosesc un scorpion sau o manubalistă. De asemenea, în alte două scene apar manubaliste de dimensiuni mai mici, care sunt transportate în căruţe.

Cum foloseau romanii artileria pe câmpul de luptă

Lucius Flavius Arrianus (cunoscut și ca Arrian) oferă una dintre cele mai amănunţite descrieri ale modului în care artileria romană era folosită pe câmpul de luptă, în lucrarea Ordinea de luptă împotriva alanilor. Grec de origine și cunoscut mai mult ca istoric, Arrian (cca. 85 – 146 d. Hr.) a fost un prieten apropiat al împăratului Hadrian (117 – 138 d. Hr.) și a ocupat funcţia de guvernator al provinciei romane Cappadocia. El și-a demonstrat talentul militar conducând cu succes două legiuni împotriva alanilor (numiţi de romani și sciţi), un trib nomad care ocupa câmpiile din nordul Mării Negre și al Munţilor Caucaz (134 d. Hr.).

Deși nu prezintă efectiv lupta, Arrian descrie cu lux de amănunte toate pregătirile care preced bătălia. După ce toţi soldaţii ocupau poziţiile stabilite pe câmpul de luptă, trebuiau să „păstreze tăcere până când dușmanii se apropie la o bătaie de proiectil; apropiindu- se deja aceștia, toţi să ridice lui Enyalios (fiul zeului Ares – n.r.) strigătul de luptă, cât mai tare și mai înspăimântător, și să sloboadă proiectilele din mașini și pietrele, și săgeţile din arcuri, și suliţașii să arunce suliţele... Să fie aruncate pietre spre dușmani și de către aliaţii aflaţi în locuri înalte, și întregul baraj de artilerie să fie din toate părţile ca o singură lovitură, cât mai des, spre zăpăcirea cailor și pieirea dușmanilor. Și există speranţa ca, sub numărul de nedescris de proiectile, sciţii care înaintează să nu se apropie prea mult de legiunea pedestră“.

Acest articol a fost publicat în revista Historia Special nr. 10, disponibilă în format digital, pe paydemic.com