Zeppelinele și primele bombardamente strategice
Una dintre premierele absolute ale primei conflagraţii mondiale a fost războiul aerian, care va aduce cu sine și schimbarea strategiei părților angrenate în conflict. Războiul pe uscat era vechi de când civilizația, cel naval secondându-l, războiul submarin apăruse deja în secolul al XIX-lea, iar primele baloane de observație fuseseră folosite de către francezi, pentru prima dată în istorie, în lupta de la Fleurus, din 26 iunie 1794. Dacă avioanele erau încă în stadiu relativ incipient și nu fuseseră testate în luptă, o superbă armă, mortală și fragilă în același timp, brăzda cerul:dirijabilul.
De la dirijabil la zeppelin
Baloanele fuseseră inventate și folosite de mai bine de o sută de ani, fiind relativ ușor de construit, manevrarea lor fiind însă adesea problematică. Foarte bun pentru observație, balonul nu putea efectua misiuni militare ofensive. De la ideea de balon s-a ajuns treptat la aceea de dirijabil (Luftschiff în germană, airship în engleză – navă aeriană), adică un aparat de zbor mai ușor ca aerul, care putea fi manevrat în aer (cârmit). Față de baloanele captive și dirijabilele semirigide, dirijabilele care vor fi numite zeppeline aveau o structură metalică, acoperită de o pânză specială, în care existau recipiente (celule) umplute cu hidrogen, aparatul menținându-și astfel forma, chiar dacă respectivele celule, sau unele dintre ele, erau goale.
Germanii s-au arătat foarte interesați de dezvoltarea dirijabilelor, cărora doreau să le dea roluri civile și mai ales militare. Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, în Imperiu existau două firme constructoare de dirijabile:Luftschiffbau Zeppelin (dirijabile cu structură metalică rigidă din aluminiu) a contelui von Zeppelin și Luftschiffbau Schütte-Lanz (dirijabile cu structură din placaj laminat) a inginerilor Johann Schütte și Karl Lanz. Ulterior vor apărea și altele. Dintre acestea, doar prima firmă a construit dirijabile în adevăratul sens al cuvântului, numele Zeppelin fiind automat atribuit aparatelor, atât de către germani, cât și de ceilalți.
Feldmareșalul conte Haeseler și contele von Zeppelin (dreapta), în uniforme de paradă (1910)
Contele Ferdinand Adolph Heinrich von Zeppelin a trăit între 1838 și 1917, fiind originar din statul Württemberg, în armata căruia servise în Războiul Franco-Prusac din 1870-71. S-a retras din armată în 1890 și s-a dedicat complet studiului și construcției dirijabilelor. Din 1894 pînă în 1906, trecând peste dificultăți tehnice și financiare, contele a lucrat neîntrerupt la ideea sa, pentru a convinge armata de necesitatea producerii unor astfel de aparate.
Armata germană cerea ca dirijabilul să poată să stea în aer 24 de ore și să aibă o rază de acțiune de 700 kilometri – abia în 1908 a apărut un dirijabil care să fie pe placul armatei. În echipaj erau circa 18 oameni, existau radio și mitraliere pentru autoapărare, pe lângă încărcătura de bombe.
Britanicii au aflat de aceste inițiative și au fost îngrijorați de avansul tehnologic german, chiar dacă au considerat că avioanele, și mai ales dirijabilele, nu vor juca un rol hotărâtor într-un conflict imediat următor;Marea Britanie avea oricum flota care proteja metropola și coloniile. Britanicii au folosit câteva simple baloane de observație sau dirijabile fără structură rigidă, pentru patrulare de-a lungul țărmurilor și în larg, pentru a observa și bombarda submarinele germane întâlnite, sau de a anunța navele militare.
Francezii erau cei mai interesaţi de dezvoltarea aeronauticii, având deja în 1910 câteva firme constructoare de dirijabile, atât pentru armata franceză, cât și pentru alte state. Progresele făcute de inginerii aeronautici francezi i-a stimulat, de fapt, și pe germani să dezvolte dirijabilele.
Primele misiuni
În august 1914, germanii aveau 7 dirijabile gata de luptă, 4 în vest și 3 în est. Cele 4 din vest au fost distruse la prima misiune de bombardament pe zi asupra unor ținte franceze, devenind clar că dirijabilele trebuie să opereze doar noaptea, când nu puteau fi reperate de cei de la sol sau de aviația inamică.
În est, dirijabilele au avut mai mult succes în luptele de zi, unul singur fiind avariat și forțat să aterizeze, echipajul fiind luat prizonier. Dirijabilele din est vor participa la lupte pe toată linia frontului, bombardând, de exemplu, în 1916, și ținte din România, în București și Ploiești.
În 31 ianuarie-1 februarie 1916, într-o misiune de 18 ore, un dirijabil a aruncat 6 tone de bombe asupra portului Salonic, luând prin surprindere defensiva acestui port strategic din Balcani. Au fost avariate, se pare, câteva nave, depozite, inclusiv de muniție, o parte a căii ferate, diverse alte clădiri și instalații. Câteva luni mai târziu, același dirijabil a fost doborât de apărarea antiaeriană a Salonicului. Ultimul dirijabil funcțional a fost retras de germani de pe Frontul de Est în septembrie 1917.
Balon captiv de tip Caquot, ridicându-se deasupra liniilor franceze, într-o misiune obișnuită de observație (Frontul de Vest, 1916)
Raidurile britanice
Pe Frontul de Vest, britanicii au hotărât să atace cu avioane hangarele și bazele dirijabilelor germane, în 1914, pentru a le împiedica să își desfășoare misiunile.
Winston Churchill, Primul Lord al Amiralității (șeful politic al Marinei Regale), și-a dat seama de pericolul dirijabilelor în raport cu Londra și porturile vitale pentru trimiterea de întăriri și provizii în Franța. A sprijinit inovațiile în domeniul aeronauticii și a întreprins demersuri pentru a ataca bazele germane din apropierea Mării Mânecii.
Primele ordine de atac au fost date împotriva bazelor de la Düsseldorf și Köln. Cei însărcinați cu aceste atacuri erau piloții uneia dintre cele patru escadrile ale Royal Navy, trimise de britanici în nordul Franței în primele zile ale războiului. Una dintre misiunile de bază era apărarea portului Dunkerque de atacuri aeriene, dar și a porturilor Portsmouth, Chatham și Londra.
Un prim atac a eșuat la începutul lunii septembrie, când, în timpul unei furtuni, aparatele aflate pe o dună de nisip lângă Oostende au fost distruse de o rafală foarte puternică de vânt. Următorul atac a avut loc pe 22 septembrie, cînd hangarele au fost atacate cu cîte două avioane fiecare, de patru tipuri diferite, decolarea având loc de pe hipodromul de la sud de Antwerp. Trei dintre avioane s-au întors înapoi din cauza ceții dense, unul singur ajungând la Düsseldorf. Surpriza germanilor a fost totală, dar două bombe au căzut la distanță de hangar, doar una explodând în solul nisipos, fără mari daune, a treia căzând, se pare, pe hangar, dar fără a exploda... Încadrat de tirul armelor de foc ale soldaților, pilotul s-a întors nevătămat la Antwerp, după ce spărsese doar niște geamuri ale clădirilor bazei germane. Atacul a avut însă rolul de a crește moralul Aliaților și de a-i avertiza pe germani că prețioasele lor dirijabile puteau fi oricând distruse de un raid îndrăzneț.
În 8 octombrie, în timp ce germanii intrau deja în Antwerp, doi piloți britanici, în ciuda vremii nefavorabile, au atacat din nou cele două ținte, fiecare având doar două bombe la bord, după ce au survolat Olanda neutră în zona Maastricht. La Köln era o ceață groasă, care nu i-a permis primului dintre piloţi să localizeze hangarele, astfel încât și-a lansat bombele asupra gării. Presa germană relata însă că bombele sale nu au cauzat daune.
Al doilea pilot a ajuns lângă Düsseldorf și a lovit în plin un hangar proaspăt construit, distrugând dirijabilul dinăuntru și făcând 14 victime, dintre care 4 morți. Abia după ce Belgia a fost ocupată, aceste două baze au ajuns în afara oricărui pericol.
Un alt raid a avut loc asupra bazei de la Friedrichshafen – principala fabrică de zeppeline, pe malul nordic al lacului Konstanz, la granița dintre Imperiu și Elveția. Pe 21 noiembrie, având de acoperit 400 de km dus-întors, trei avioane cu câte patru bombe au ratat însă ținta, un zepelin nou-nouț, plin cu hidrogen.
Ultimul raid al anului a avut loc asupra bazei de la Nordholz, lângă Cuxhaven, cu hidroavioane, baza fiind prea departe de ajuns de avioane. Aici era un hangar dublu, cântărind 4.000 de tone, care se putea roti, pentru ca vânturile puternice ale nordului să nu pătrundă pe ușile deschise, atunci când dirijabilele erau pregătite pentru misiune.
Nouă hidroavioane, fiecare cu câte trei bombe, lansate de pe port-hidroavioane, aveau misiunea de a bombarda baza, urmând apoi să numere navele aflate în porturile și golfurile germane din zonă. Flotila era însoțită de submarine, distrugătoare, crucișătoare, lansarea urmând a avea loc din apropiere de arhipelagul german Heligoland, unde era și bază militară.
Carte poștală franceză de propagandă, ilustrând un avion numit Tripla Antantă (Marea Britanie reprezentată prin flotă, Franța printr-un infanterist și Rusia printr-un cazac călare) care atacă și distruge un zeppelin. Militarul german, în cădere, exclamă:„Dacă aceștia trei se unesc, am să pier!”
În dimineața zilei de 25 decembrie, în timp ce trupele de uscat fraternizau pe Frontul de Vest, britanicii se pregăteau să lanseze hidroavioanele. În timp ce acestea primeau ultimele verificări, unul dintre dirijabilele de la Nordholz s-a ridicat într-o banală misiune de patrulare deasupra Mării Nordului.
După ce flota britanică a fost semnalată, un alt dirijabil s-a ridicat, deodată cu hidroavioane de la Heligoland și de pe continent. O scurtă luptă a avut loc între un zeppelin și flota britanică, fără pierderi sau daune notabile de vreo parte. Niciun pilot britanic nu a localizat însă hangarul, misiunea fiind un semi-eșec, piloții aducând doar informații despre navele germane întâlnite în zonă. Şi, în loc să restrângă avântul pentru atacuri contra Angliei, aceste raiduri doar i-au stârnit pe germani...
Riposta germană:nașterea bombardamentului strategic
Bombardamentul tactic exista de câteva secole, având drept scop distrugerea cu ajutorul artileriei a unei fortificații, armate, poduri etc. Bombardamentul strategic însemna însă că trupele convenționale puteau fi „ocolite”, atacându-se direct, pentru prima dată în istorie, ținte militare și civile cu mult în spatele frontului. Putea fi lovită capitala statului inamic, diverse orașe și centre industriale, infrastructura vitală, linii de aprovizionare, având drept scop scăderea moralului populației și a armatei, tocmai pentru a se ajunge la o capitulare/pace, înainte ca pierderile să atingă cote alarmante. Alături de această nouă strategie care va ajunge la apogeu în Al Doilea Război Mondial, Marele Război a văzut și primele atacuri de aviație la joasă înălțime, bombardamente în picaj și lansarea hidroavioanelor de pe hidroportavioane.
Comandamentul german, întărâtat și de raidurile britanice, a trasat planuri de bombardament asupra orașelor Liverpool, Manchester, Londra și altor zone considerate strategice, unde se dorea a se lovi în general depozite și fabrici de armament, gări și căi ferate, instalații portuare, baze militare. Era clar însă pentru toți că, având în vedere lipsa acurateții bombardamentului, zonele civile puteau fi lovite şi ele, ceea ce putea fi de folos pentru a scădea moralul populației. Totodată, ar fi fost pentru prima dată în istorie când Marea Britanie ar fi fost atacată la ea acasă.
Împăratul Wilhelm al II-lea s-a opus însă categoric unui astfel de război, având în vedere legăturile sale de rudenie cu familia monarhică britanică, și faptul că un astfel de război ar fi fost de-a dreptul josnic. După foarte multe insistențe ale militarilor, acesta și-a dat acordul în ianuarie 1915 pentru raiduri, dar doar asupra țintelor militare, și în februarie a acceptat să fie lovită și Londra, dar fără a se atinge anumite obiective, printre care palate regale sau monumente istorice, cum ar fi catedralele. Armata fixase deja țintele obligatorii din Londra:sediul Amiralității, arsenalul, Banca Angliei și clădirea Bursei. Abia în mai, Wilhelm a fost de acord cu bombardarea oricărei ținte, de oriunde.
Atât de mare era încrederea în noile arme, încât era la modă și un cântec pentru copii, despre zeppeline:
Zboară, zeppelinule,
Ajută-ne în război,
Zboară în Anglia,
Anglia va arde,
Zboară, zeppelinule!
Hartă realizată de Alina Bondrea
Raidurile germane din 1915
În intervalul ianuarie 1915-august 1918 au avut loc 53 de raiduri ale zeppelinelor asupra Angliei, atacuri similare având loc asupra orașelor franceze, inclusiv a Parisului. Primul atac asupra Londrei trebuia să aibă loc în noaptea de 19/20 ianuarie, vântul puternic ducând dirijabilele de pe traseu, acestea bombardând în schimb trei localități din Norfolk. Vremea capricioasă britanică a fost de fapt cel mai de nădejde aliat al Londrei în războiul defensiv aerian.
În 31 mai/1 iunie, două zeppeline au pornit spre Londra, de la Bruxelles și Namur, unul întorcându-se din cauza problemelor tehnice. Pe o noapte întunecată și fără lună, celălalt zeppelin a aruncat circa 100 de bombe incendiare și 30 explozive asupra Londrei, oraş ușor de găsit, fiind complet iluminat electric, cauzând 7 morți, mai mulți răniți, incendii, pagube însemnate. 15 avioane britanice s-au ridicat împotriva lui, unul singur l-a reperat, dar, având probleme la motor, nu a putut să atace. Populația nu s-a panicat, dar a doua zi au avut loc atacuri asupra magazinelor unor persoane despre care se credea că sunt germani.
Alte atacuri au avut loc în 4 iunie și 6/7 iunie, la Hull, unde un zeppelin a cauzat moartea a mulți civili și distrugeri însemnate. Ulterior, două dirijabile care abandonaseră atacul asupra Londrei au fost distruse de piloți britanici lângă propriile baze de la Evere (la nord de Bruxelles) și Gontrode (la sud-est de Ghent/Gand), unul în hangar, al doilea bombardat din zbor în timpul aterizării. De la jumătatea lunii iunie a urmat pauza de vară, nopțile nefiind destul de lungi și de întunecoase pentru a oferi siguranță dirijabilelor.
Britanicii s-au folosit de acest răgaz pentru a-și construi defensiva, creând mai multe baze unde erau avioane cu misiunea de a intercepta zeppelinele. Mai ales aparatele Bleriot BE2c s-au dovedit excelente pe timp de noapte împotriva dirijabilelor. De asemenea, capitala a fost prevăzută cu proiectoare puternice, tunuri antiaeriene și mitraliere, Londra construind astfel primul sistem defensiv antiaerian din lume.
Localnicii se adună în fața unei case din Southend-on-Sea, Essex, avariată de bombele lansate de un zeppelin în noaptea de 9/10 mai 1915
„Țineți nisip și apă la îndemână!”
În iunie 1915, avertismente ale poliției metropolitane, semnate de comisarul-șef Sir Edward Henry, împânzeau Londra, cu informații despre măsurile necesare în cazul unui atac aerian. Afișele anunțau că, cel mai probabil, atacurile vor avea loc când oamenii vor fi deja în pat, iar singura avertizare asupra atacului va fi sunetul armelor de foc antiaeriene și a bombelor care explodează. Oamenii erau instruiți să nu iasă în stradă în timpul acestor atacuri, pentru a nu fi loviți de schije și a nu încurca drumul mașinilor de pompieri. Totodată, în clădirile în care nu exista apă la etajele superioare, populația trebuia să păstreze apă în diverse vase și nisip, pentru a putea să stingă eventualele incendii.
Spaima cea mare a autorităților era că germanii vor arunca asupra zonelor civile bombe cu gaz toxic. Astfel, populația era instruită să închidă bine ușile și ferestrele de la parterul clădirilor, pentru a împiedica pătrunderea gazelor, semnul că astfel de bombe au fost folosite fiind „un miros ciudat și iritant”. Gazele toxice erau astfel produse încât să se strecoare la nivelul solului, până în fundul tranșeelor și adăposturilor frontului de pe continent.
De asemenea, populația nu avea voie să manevreze bombele neexplodate, decât dacă cei în cauză știau, fără niciun dubiu, că erau bombe incendiare. În toate celelalte cazuri, bomba trebuia „lăsată în pace” acolo unde căzuse și anunțată poliția.
Campania de toamnă
Campania de bombardament va reîncepe în 9/10 august, cu 4 zeppeline, dintre care niciunul nu și-a atins ținta. În al doilea raid, în 17/18 august, un zeppelin a cauzat distrugeri mari în nordul Londrei – 10 morți, 48 de răniți, sute de case și clădiri avariate. În 7/8 septembrie, 2 zeppeline au cauzat în Londra 18 morți, 28 de răniți și pagube materiale importante, profitând și de ceața de la sol, care a împiedicat aviația să se ridice împotriva lor. În 8/9 septembrie, un singur zeppelin, reperat de proiectoare, dar neatins de antiaeriană, a efectuat un atac devastator cu bombe explozive și incendiare, cauzând 22 de morți, 87 de răniți, pagube materiale imense. În 13/14 octombrie, trei zeppeline au atacat Londra și alte două au bombardat alte zone. Deși reperate de navele britanice, și luate la țintă și de antiaeriană, dirijabilele au cauzat 71 de morți și 128 de răniți. Acesta a fost, din fericire pentru britanici, ultimul raid pe 1915, luna plină și vremea rea care a urmat – vânturi, ploaie, frig, ceață – zădărnicind alte atacuri.
În circa 30 de misiuni, germanii aruncaseră mai mult de 37 de tone de explozibili asupra Londrei și altor orașe, fără a avea însă rezultatul scontat de a diminua moralul britanic sau a cauza pierderi grave industriei sau infrastructurii britanice.
Londra, 28 noiembrie 1916. Ziarele anunţă distrugerea a două zeppeline pe coasta de est a Angliei
Sfârșitul erei dirijabilelor
Abia spre sfârșitul anului 1916, avioanele aliate au reușit să devină un real pericol pentru dirijabile, noile aparate putând să zboare la altitudinea lor și să tragă cu o combinație de proiectile perforante și explozive, pentru a face ca gazul din celule să explodeze, caz în care dirijabilul era automat distrus o dată cu echipajul său.
Concomitent, germanii și-au dat seama că dirijabilul nu este o opțiune viabilă pentru viitor, războiul aerian aparținând avioanelor care se modernizau într-un ritm foarte rapid. Totuși, atacurile au continuat, iar dirijabilele s-au modernizat în singurul mod posibil:greutatea și viteza lor au fost reduse, pentru a se câștiga altitudinea la care avioanele nu puteau ajunge, altitudine la care însă dirijabilele erau afectate de vânturile puternice și de condițiile climatice.
Atacurile dirijabilelor au fost dublate de cele ale uriașelor bombardiere Gotha, Siemens-Schuckert sau Zeppelin-Staaken, începând din 1917. Ultimul raid asupra Londrei a avut loc în 5-6 august 1918. Deja avioanele de vânătoare atingeau altitudinea la care dirijabilele erau o pradă sigură.
În 1918, germanii au experimentat cu succes lansarea de avioane fixate sub dirijabil, sfârșitul războiului punând însă capăt încercărilor. Un pilot cu avionul montat sub dirijabil, cu motorul pornit, a fost lansat de la o altitudine de 1.500 metri. Se dorea astfel o mai bună defensivă împotriva avioanelor inamice. Instabilitatea dirijabilelor și evoluțiile rapide în aviație au făcut ca aceste experimente să fie rapid desuete. Costul unui dirijabil și distrugerea lui completă în cazul în care era lovit, plus pierderile din timpul războiului, au făcut ca dirijabilele să fie folosite în scopuri civile în perioada interbelică. Astfel, celebrele dirijabile Graf Zeppelin I și II, și mai ales Hindenburg, erau vedetele ziarelor internaționale. Luxosul dirijabil Hindenburg a explodat însă în condiții neelucidate în 1937, în timp ce ancora la Lakehurst, în New Jersey. 13 pasageri, 22 membri ai echipajului și un operator de la sol au murit, accidentul punând capăt erei zeppelinelor.
Bibliografie
Ian Castle, London 1914-17 – The Zeppelin Menace
Ian Castle, The Zeppelin Base Raids – Germany 1914
Neil R. Storey, Zeppelin Blitz – The German Air Raids on Great Britain in the First Word War
Thomas Fegan, The „Baby Killers” – German Air Raids on Britain during the First World War
