Vizita împăratului Germaniei, Wilhelm al II-lea, în România ocupată
Între 20 și 24 septembrie 1917, împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea, întreprinde o călătorie în partea de Românie ocupată de armatele Puterilor Centrale. Nu e un popas dintr-o trecere spre alte locuri ale lumii. Nu e nici măcar o deplasare pe front, obișnuită pentru Kaiser. E o vizită de cinci zile, cu un program bine stabilit și respectat până la virgulă. Mai mult, e o vizită încărcată de simboluri căutate și exploatate propagandistic. Prin fiecare obiectiv, prin fiecare cuvânt, prin fiecare gest se încearcă transmiterea unui mesaj: trupelor de pe front; nemților de acasă; aliatului austro-ungar; românilor din teritoriile ocupate și românilor din teritoriul liber.
Prin notele sale definitorii, vizita e un moment istoric, un eveniment de o deosebită importanță al Primul Război Mondial. Cu toate acestea, la noi cel puțin, el a fost și rămâne un eveniment mai puțin cunoscut, dacă nu chiar necunoscut.
Lucrări monumentale precum Istoria Războiului pentru întregirea României (Editura Casa Şcoalelor) a lui Constantin Kirițescu îl consemnează în treacăt (doar sub forma a două fotografii) în cele două ediții ale sale – cea din 1922 și cea din 1925, revăzută și mult adăugită. Memoriile din timpul Războiului, cu rare excepții, nu suflă un cuvânt despre vizită.
E drept, în Mărturisiri si-li-te, volum apărut în 1920, Al. Tzigara-Samurcaș îi consacră mai multe pagini. O face însă pentru a contracara acuzațiile de după război, că prin însoțirea Kaiserului (în calitate de reprezentant al regelui în teritoriul ocupat) în vizita de la Curtea de Argeș, la finele căreia a primit un ac de cravată din aur, s-a manifestat ca un colaboraționist, dacă nu chiar ca un trădător. Sincer să fiu, n-am găsit o explicație a acestei neglijări a vizitei.
O cauză ar putea fi dată de faptul că Wilhelm al II-lea a evitat Bucureștii. Cele mai multe amintiri din România ocupată sunt ale unor persoane și personalități rămase în Capitală. Din locurile vizitate de împărat nu s-a ivit niciun memorialist. Presa scoasă de germani a acordat atenție vizitei. Să n-o fi citit la vremea respectivă viitorii memorialiști? Au citit-o, sunt sigur, dar au evitat să se refere la vizită, pentru că vedeau ceva rușinos în lectura presei colaboraționiste.
Vizita, în presa germanofilă de la București
Despre vizită au scris pe larg publicațiile germanofile: „Bukarester Tagblatt” și corespondentul în limba română, „Gazeta Bucureștilor”, „Rumänien in Wört und Bild”, „Putna Zeitung”, „Lumina” lui C. Stere și „Săptămâna ilustrată”. Faimosul „Bukarester Tagblatt” publică sâmbătă, 22 septembrie 1917 – fără întârziere, așadar, dacă ne gândim că vizita a început pe 20 septembrie 1917 (ziarele se antedatau, numărul cu data de 22 septembrie a apărut în după amiaza lui 21 septembrie) – un anunț privind prezența împăratului în România: „Der deutsche Kaiser in Rumänien”.
Plasarea pe prima coloană din stânga, pagina întâi, ține să evidențieze importanța vizitei. Un cursiv așezat chiar sub titlul ziarului, datat 21.9.1917, descrie pe scurt sosirea și deplasarea la Curtea de Argeș. Deși e vorba de un ziar, călătoria înaltei autorități nu e relatată zilnic. Un motiv rămâne, mai mult ca sigur, păstrarea secretului militar, impusă de protecția asigurată Kaiserului. Abia marți, 25 septembrie 1917, după plecarea Kaiserului (a ieșit pe 24 din țară), „Bukarester Tagblatt” publică un amplu reportaj, „Kaiser Wilhelms Frontbesusch in Rumänien”, început la pagina întâi și încheiat la pagina a doua. Reportajul e semnat, Karl Rosner, Kriegsberichterstatter (corespondent de război).
În numărul de miercuri, 26 septembrie 1917, apare partea a doua a amplului reportaj dedicat vizitei. Titlul trimite la noul obiectiv al călătoriei: „Der deutsche Kaiser in den Oelfeldern von Câmpina”.
Vine apoi reportajul „Der deutche Kaiser auf dem Schlachtfelde von Krohnstadt” (localizat Kronstadt 23.09), de joi, 27 septembrie 1917. Sâmbătă, 29 septembrie 1917, ziarul ne informează despre următorul obiectiv al vizitei: „Kaiser Wilhelm auf dem Weg nach Galizien”.
Din numărul de luni, 1 octombrie 1917, aflăm că, în fine, Kaiserul s-a întâlnit cu trupele din Galiția și Bucovina: „Der deutsche Kaiser bei den deutschen Truppen in Galizien und in der Bukowina”.
Varianta în limba română a oficiosului german, „Gazeta Bucureștilor”, publică pe prima pagină a numărului de duminică, 23 septembrie 1917, un text de mărimea unui Comunicat, preluat din „Bukarester Tagblatt”, practic, cursivul din ziarul în limba germană.
O amplă relatare a vizitei apare în numărul de miercuri, 26 septembrie 1917, sub titlul: „Vizita M.S. împăratul Wilhelm în România – O descriere amănunțită a călătoriei împăratului Germaniei în teritoriul ocupat al României”, iscălit Karl Rosner, Corespondent de răsboiu. În numărul următor, cel de joi, 27 septembrie 1917, relatarea continuă sub titlul: „Vizita M.S. împăratului Wilhelm în România – La salinele din Slănic și în regiunea petroliferă”.
Prin reportajul „Călătoria M.S. împăratului Wilhelm” de vineri, 28 septembrie 1917, „Gazeta Bucureștilor” continuă să-l urmărească pe Kaiser dincolo de hotare, la Brașov. Şi chiar dacă împăratul a părăsit România ocupată, „Gazeta Bucureștilor” continuă să publice reportajele semnate de Karl Rosner despre vizită până la întoarcerea înaltului Călător în Germania, pe 29 septembrie 1917. Duminică, 30 septembrie 1917, apare textul intitulat „Călătoria M.S. împăratului Wilhelm. – împăratul Germaniei părăsește Transilvania, îndreptându-se spre Galiția”. Ultimul reportaj e tipărit în numărul de marți, 2 octombrie 1917: „Călătoria împăratului Wilhelm. – împăratul Germaniei pe frontul galițian și bucovinean”.
Chiar dacă departe de România, Karl Rosner face o trimitere la călătoria împăratului din zona ocupată: „În legătură cu vizita Lui pe câmpurile de luptă din România și Transilvania, împăratul și-a putut realiza acum această dorință (de a exprima mulțumirea pentru succesele înregistrate de Armata germană n.n), hărăzind astfel la multe mii de bărbați din toate părțile imperiului o zi de mândră sărbătoare în mijlocul grelelor lor lupte de pe frontul rus și lăsându-le o neștearsă amintire”.
Ziarul lui C. Stere, „Lumina”, și el pro-german, având subtitlul Ziar românesc independent, se mulțumește să publice (mai discret) varianta oficială, un fel de text Agerpres. Explicabil! C. Stere se vrea un independent, un anti-rus și nu un pro-german.
În numărul de miercuri, 26 septembrie 1917, la grupajul Telegrame, din pagina a II-a apare textul „Călătoria împăratului Wilhelm prin România. Raportul oficial pentru presă”. Sunt relatate activitățile din primele trei zile. Raportul oficial continuă în numărul de joi, 27 septembrie 1917. Se descriu popasurile la Slănic, Câmpina și Sinaia. Vineri 28 septembrie 1917, apare relatarea „Împăratul Wilhelm pe câmpul de luptă de la Brașov”. Tot la rubrica Telegrame și tot cu subtitlul Raport oficial pentru presă.
Ca și celelalte publicații germanofile, „Lumina” îl urmărește pe împărat de a lungul întregii călătorii. Duminică, 30 septembrie 1917, la o altă rubrică, Ultima oră, de pe pagina a 3-a, e tipărit textul „Împăratul Wilhelm în drum spre Galiția”, cu subtilul – Comunicat oficial pentru presă, iar marți, 2 octombrie 1917, la rubrica Telegrame, apare ultimul reportaj al vizitei: „Împăratul Germaniei pe frontul din Galiția și Bucovina. – Raport oficial pentru presă”.
Ziarele din România ocupată de către trupele Puterilor Centrale anunță vizita împăratului Germaniei pe frontul românesc
Un amplu reportaj al vizitei (31 de pagini) se tipărește în numărul dublu al săptămânalului germanofil „Rumänien in Wort und Bild”, apărut în 20 octombrie 1917, la București. Titlul reportajului, dat la pagina întâi, deasupra unei fotografii înfățișându-l pe Kaiser în mijlocul suitei: „Kaiser Wilhelm II an der rumänieschen Front”.
Reportajul apare în variantă românească, tradus după cel nemțesc, în „Săptămâna ilustrată”, numărul dublu (19-20) din 24 octombrie 1917 sub titlul „Vizita împăratului Wilhelm II”.
E mai mult decât interesant că publicațiile în limba română evită formula „Pe front”. Vizita a fost surprinsă și într-un reportaj cinematografic realizat de echipa lui Wilhelm al II-lea, cu accent pe Sinaia.
Sabina Cantacuzino: „Ilustrul oaspete dormi la gară în vagon”
„Aşadar, Kaiserul sosi cu fiu-său. Îl anunţau ziarele bucureştene. A fost mai întâi la Argeş, la mormântul suveranilor români, cărora, în viaţă, nici nu demnase să le întoarcă vizita. Acolo i-a făcut onorurile d. Tzigara-Samurcaş, care primi ca răsplată un ac de cravată cu cifra imperială, arătată cu mândrie impiegaţilor săi de la poliţie. Apoi, nerăspunzându-i-se de siguranţa Capitalei, ilustrul oaspete dormi la gară în vagon, fiul său singur vizită Capitala sa prezumtivă. Din Bucureşti la Giurgiu, de acolo la Cernavodă, unde, întâlnind pe Ferdinand al Bugariei cu Boris, trecu podul peste Dunăre, şi pe urmă la front, unde, într-un discurs à la Wilhelm, trată pe regele nostru de trădător şi apostat. O frază profetică zicea: «Nu ştiu dacă trupele noastre vor mai câştiga noi victorii, dar vom învinge!» (Fără victorii!)
La Sinaia a dormit tot în vagon; a vizitat salinele de la Slănic şi puţurile de petrol din Câmpina, apoi a plecat prin Predeal.
Programul era bine alcătuit şi complet, dar cam la spartul târgului. Repercursiunea decepţiilor se arătă prin noi rechiziţii: de rândul acesta, arămurile”.
(Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei Ion C. Brătianu, 1914-1919, Editura Humanitas, București, 2014, p. 145)
Programul vizitei
Reportajele și fotoreportajele publicate în presa pro-germană, ca și filmul realizat de echipa Kaiserului dezvăluie următorul program al vizitei: Kaiserul pleacă de la Berlin, cu trenul special, în seara lui 18 septembrie 1917. După un scurt popas la Budapesta, în hotarele căreia face o plimbare prin oraș cu automobilul, ajunge pe 20 septembrie 1917, după-amiaza, la Curtea de Argeș, prin Turnu Severin și Orșova. După Curtea de Argeș, pe 21 septembrie 1917, întreprinde o călătorie cu vaporul de la Giurgiu la Cernavodă, pe Dunăre. La Cernavodă se întâlnește cu Regele Bulgariei, Ferdinand I, însoțit de cei doi fii.
A doua zi, în zori, pleacă la trupele de pe front. Coboară în gara Cotești, nu departe de Focșani, și, pe câmpia situată la 2 km de oraș, dincolo de Milcov, așadar, se întâlnește cu trupele. După vizitarea forturilor de la Focșani, ridicate de români împotriva rușilor, distruse după intrarea noastră în Antantă, Kaiserul se îndreaptă cu automobilul spre Măgura Odobeștilor, cota 1001, de lângă comuna Găgești. Urcă la Cota 1001 cu mașina pe drumul care pleacă din Vitănești (sat din componența comunei Găgești). Sus, la Cotă, ascultă explicațiile generalului Iohannes von Eben, comandantul Armatei a 9-a germane, despre situația frontului (i se arată linia frontului de pe Sușița), după care înfige în vârful Măgurei stindardul german.
Pe 23 septembrie 1917, împăratul vizitează minele de sare de la Slănic, unde dă indicații privind exploatarea sării în favoarea Germaniei. De la Slănic prin Ploiești, ajunge la Câmpina, la sonde. La Câmpina e întâmpinat sărbătorește.
După amiază, merge la Sinaia. Aici vizitează mănăstirea Sinaia, Castelul Peleș și se plimbă prin parc. După noaptea petrecută în tren la Sinaia, pleacă a doua zi, 24 septembrie 1917, cu automobilul spre Predeal. La vamă e întâmpinat de arhiducele Ioseph, care ia locul lui Mackensen, rămas în teritoriile ocupate.
În automobil, împăratul și suita ajung la Brașov, localitate aflată încă în Imperiul Austro-Ungar. I se face, evident, o primire călduroasă, de nemții din oraș. Pe 26 septembrie 1917, la 3 după-amiază, Kaiserul pleacă din Gara Sibiu prin Ungaria spre Galiția.
A vizitat Sibiul? O întrebare firească dacă ne gândim că pe 24 septembrie 1917 străbătea Branul cu automobilul. Nu există nicio relatare despre o astfel de vizită. „Bukarester Tagblatt” datează corespondența de la Brașov, 25 septembrie 1917.
În drum, spre Ungaria, Kaiserul se oprește la Cluj, pentru scurt timp, salutat la gară de doamne în costume ungurești. Vizitează apoi trupele din Galiția și Bucovina. Pe 29 septembrie 1917 se întoarce în Germania.
Un prilej de a-l ataca pe „nerecunoscătorul” Ferdinand
Vizita Kaiserului are loc într-un moment de stabilitate a frontului din Est și de succese ale Germaniei pe frontul din Vest, în Flandra. De altfel, reportajul insistă pe amănuntul că în fiecare zi împăratul primea telegrame de pe Frontul de Vest despre victorii succesive.
Deși un eșec pentru Germania, ofensiva din iulie-august 1917 a împins granița de pe Putna pe Şoșița, unde s-a stabilizat. Asta explică și decizia de urcare în Măgura Odobeștilor. Până în august 1917, linia frontului trecea pe Putna. Oricând artileria rusă, de la Clipicești și Ţifești, îl putea repera pe Kaiser.
Criza din Rusia e favorabilă Germaniei. Sunt semne, probabil, că România se pregătește de armistițiu. Nu întâmplător, vizita debutează la Curtea de Argeș. Așa cum se vede și din popas și, ulterior, din discursul de la Focșani, Kaiserul ține să sublinieze prăpastia dintre Carol I, loial Germaniei, și, Ferdinand, „nerecunoscătorul”, „trădătorul”. El merge la Curtea de Argeș, depune coroane de flori la mormântul lui Carol și la cel al Elisabetei pentru a semnala că alierea României în Antantă a fost o rătăcire temporară, avându-și cauza în „trădarea” lui Ferdinand.
Alianța tradițională e cea cu Germania și nu cu Rusia, asupra căreia se concentrează propaganda germană. Nimic nou sub soare. S-ar putea scrie o istorie a invocării adevăratei alianțe. Wilhelm declară că alianța cu Germania e cea tradițională. Liderii români declară interbelic că alianța cu Franța și Anglia e tradițională. Ion Antonescu se întoarce la alianța cu Germania. La venirea Armatei Roșii, se consideră că alianța că Rusia e tradițională. După 1989, alianța cu America devine tradițională, în timp ce Rusia e dușman de moarte.
Reportajul pune accentul pe originea germană a perechii Carol-Elisabeta: cununile „erau menite să aducă perechii regale de sânge german un salut al patriei germane”.
Moment de repaus: împăratul german şi Karl Rosner, jurnalist de război
În Mărturisiri si-li-te, Al. Tzigara-Samurcaș dă mult mai multe amănunte despre mesajul de deosebire a lui Carol I de Ferdinand. Ţinta propagandistică o reprezintă cititorii publicațiilor germanofile. Ceea ce contează sunt gesturile și cuvintele transcrise de reportajul publicat atunci, și nu de cele dezvăluite ulterior, cum e cazul celor transcrise de Mărturisiri si-li-te din 1920.
Tema „trădătorului”, a „renegatului” Ferdinand e dezvoltată la întâlnirea cu trupele de la Focșani. Sintetizând cuvântarea Kaiserului, reportajul evidențiază accentul pus pe elogierea lui Carol I, în contrast cu „renegatul” Ferdinand, „necredinciosul prieten de odinioară”. Sub același semn stă și vizita la Sinaia, la castelul și în locurile favorite ale lui Carol I.
Se recunoaște pe șleau exploatarea economică a României ocupate
De la început, din motivarea călătoriei, propaganda germană ține să sublinieze drept unul dintre aspectele principale constatarea la fața locului a „rezultatelor activității germane întru folosirea bogatelor resurse ale țării ocupate, pentru întărirea și decongestionarea economică a Imperiului german”.
Vizita la Salinele Slănic e prezentată fără nicio ezitare drept verificarea modului în care se exploatează o bogăție a României ocupate în folosul „patriei” Germane. Se spune pe șleau că din sarea extrasă la Slănic de Administrația militară germană din România „se alimentează trupele germane din România, dar și exportul în Bulgaria, care trimite în Germania, la schimb, brânză”.
La Câmpina, împăratul vorbește nu numai despre exploatarea petrolului în favoarea Germaniei, dar și de pagubele produse dinadins, în 1916, de Aliații englezi ai României, pagube reparate de nemți.
Citind rândurile despre vizita la Câmpina ai impresia de deja-vu. Într-adevăr, peste două decenii, situația se va repeta. Aliați ai României în al Doilea Război Mondial, nemții vor exploata petrolul nostru (desigur, în condiții mai corecte decât în 1916-1918) și vor invoca propagandistic pagubele produse de aviația anglo-americană prin bombardarea Ploieștilor.
Punctul central îl constituie vizita la trupele de front. Reportajul vizitei dezvăluie însă și mesaje diferite de cel obișnuit – de îmbărbătare – a luptătorilor. Deși suntem în septembrie 1917, după eșecul ofensivei de la Mărășești, împăratul nu numai că nu-l ia în seamă, dar mai mult vede în eșec un succes. Faptul că armatele ruso-române au fost împinse de pe Putna pe Şusița e considerat un succes.
Suirea în Măgura Odobeștilor are și ea o semnificație aparte. Prin Cota 1001, Măgura Odobeștilor – cel mai înalt deal din țară – domină partea asta de țară până departe. Împăratul ține s-o viziteze și să împlânte „flamura imperială germană” pe Cota 1001 pentru a sublinia stăpânirea asupra unei mari părți din România.
Reportajul insistă pe cucerirea Cotei de către Corpul alpin, în decembrie-ianuarie 1917, pe „luptele din munți”. Același mesaj ține să-l transmită și secvențele cu populația de la Câmpina, Brașov, care-l întâmpină sărbătorește pe Kaiser.
După vizita la Curtea de Argeș, pe 21 septembrie 1917, împăratul călătorește cu vaporul de la Giurgiu la Cernavodă, unde urmează să-l întâlnească pe Regele Bulgariei. Ca și în cazul vizitei la Măgura Odobeștilor, călătoria vrea să sublinieze realitatea că această parte din țară e sub stăpânirea Germaniei.
Deși se desfășoară dincolo de graniță, în Austro-Ungaria, presa germanofilă din România publică reportajele lui Karl Rosner. Mai întâi, pentru că la Brașov s-au dus lupte de către nemți. Apoi, la Brașov, e întâmpinat de nemții din oraș, prilej de a le sublinia loialitatea.
Un mare reporter
Reportajele preluate de publicațiile germanofile din România sunt semnate de Karl Rosner. Karl Rosner e un scriitor austriac, născut în 1873 la Viena, mort în 1951 la Berlin. Între 1915 și 1918, Rosner e reporter de război la cartierul general al lui Wilhelm. Experiența de aici va deveni izvor pentru romanul de mare succes Der Konig, apărut în 1921. Karl Rosner e considerat un mare reporter de război.
Despre operațiunile Armatei germane în România el a scris cartea Mit der Armee von Falkenhayn gegen die Rumänen, tipărită la Berlin în 1917. În variantă românească, ea a fost publicată sub titlul De la Sibiu până la Siret. Impresiunile unui corespondent de război, Editura Regele Carol, 1917.
În România, Wilhelm e însoțit de Erich von Falkenhayn (1861-1922), fost comandant al Grupului de armate 9, de mareșalul August von Mackensen (șeful Marelui Cartier General al Grupului de Armate Reunite), de generalul de infanterie Tulff von Tscheppe, guvernatorul militar al României ocupate, de generalul Iohannes von Eben, comandantul Armatei a 9-a.
Notă asupra ediției: Am folosit în reproducerea reportajelor, împărțindu-le pe zile și obiective, textele apărute în „Gazeta Bucureștilor” și „Săptămâna ilustrată”.
Al. Tzigara-Samurcaș: „La întrebarea «cum a fost posibil războiul nostru?» i s-a răspuns că întreaga suflare românească dorindu-l, nu s-a putut altfel”
„Vizita Kaizerului la Curtea de Argeș. Rolul meu de reprezentant al Casei Regale. Maiestatea pământului și poporului românesc. Lămuriri asupra monumentelor. Convorbirea din timpul mesii. Mulțumirea Kaizerului. Redeschiderea Universității. Spulberarea calomniilor fostului rector.
Însoțirea Kaizerului la Curtea de Argeș este, pare-se, pentru unii cea mai grea vină a mea de sub ocupație. Și ex-rectorul îmi impută, sub litera C. a inchizitorialei sale broșuri, «Vizita împăratului Wilhelm pe frontul român». Să lămurim deci și acest episod.
În ziua de 18 Sept. 1917 Mareșalul Mackensen îmi comunică «sub cea mai severă discrețiune» că peste 2 zile Kaizerul urma să vie la Curtea de Argeș. El nu voia să vadă pe nici un om politic din țară. În calitate de reprezentant al Casei Regale, însă, eram chemat să însoțesc pe Kaizer la mormintele regești, arătându-i reședința regală și celelalte monumente artistice. Cu acest prilej, Mareșalul mă rugă să reinstalez în Biserica episcopală evanghelia Reginei Elisaveta, pe care, pentru mai mare siguranță, o ridicasem în Octombrie 1916.
Joi 20 Sept., după amiază, am sosit cu trenul Mareșalului la Argeș; am așezat evanghelia la locul ei, în așteptarea vizitatorilor. Incinta era pustie, nimeni afară de sentinelele de strajă. Învăluită în lumina aurie a soarelui plecat spre amurg, biserica se înfățișa sub toată a ei splendoare în minunatul cadru al unei senine zi de toamnă. Firul gândurilor, pline de grije în privința rezultatului întrevederii, fu întrerupt de automobilul aducând pe Kaizer, însoțit de Mareșal, până la intrarea bisericii. Întinzându-mi mîna, Kaiserul exprimă regretul de a nu fi vizitat pe Vărul său pe când era în viață și de a se afla acum în fața unor morminte numai. La întrebarea «cum a fost posibil războiul nostru?» i s-a răspuns că întreaga suflare românească dorindu-l, nu s-a putut altfel.
– «Regele Carol însă niciodată nu ar fi consimțit.
– Moartea i-a cruțat orice hotărâre».
Sosind însoțitorii, am intrat în biserică. Kaizerul depuse câte o cunună la cele două regești morminte, oprindu-se într-o lungă reculegere. După ce detei lămuriri asupra evangheliei, asupra decorației picturale și arhitectonice a bisericii, trecurăm în reședință, unde lămurii fresca cu legenda lui Manole.
Din atelierul Carmen Sylvei văzul cuprindea vasta panoramă a vâlcelelor înverzite, întinzîndu-se până în zare depărtată a Negoiului. «Carul cu boi» și «Ciobanul» lui Grigorescu, nedespărțiți tovarăși ai reginei-poete, rămași neclintiți la locul lor de cinste, ca simbol al țăranului nostru, împlineau maiestatea sub care se înfățișa acest mândru colț al țării românești, unde acum odihnește, alături de străvechiul Voievod, și primul Rege al României independente. Măreția priveliștei, splendoarea monăstirii, evocarea legendarului ei meșter și a regescului restaurator, atât de prezent în amintirea tuturor, impresionară adânc pe trufașul vizitator.
Străvechea Biserică Domnească, cu interesantele ei fresce, fu de asemeni vizitată și admirată.
La prânzul dat în sala cea mare a gării, Kaizerul invitând pe Mareșalul Casei sale să-mi cedeze locul ce acesta ocupase în fața sa, se îmbiă la vorbă, care nu conteni tot timpul mesii. Arta populară, pe care o cunoștea din expozițiile ce organizasem la Berlin, vioiciunea și frumusețea țăranilor, pe care îi admirase în trecerea sa de la Severin până aici, asemănările artistice cu Italia și Scandinavia etc. alcătuiră obiectul întreținerii. Cu osebită atențiune fu ascultată expunerea asupra diferențierii etnice și a superiorității neamului românesc față de vecinii de alte obârșii, de cât cea europeană. Mareșalul Mackensen, intervenind în convorbire, confirmă superioritatea noastră necontestată față de vecinii de peste Dunăre, pe care îi cunoaște în deajuns. Kaizerul se interesă de aproape și de bogățiile țării, de țăranul nostru, de reformele plănuite etc. Enunțându-se numele oamenilor noștri politici, dintre care unii îi era personal cunoscuți, Kaizerul alunecă vorba, cu toată încercarea Mareșalului de a se opri asupra unora din conducătorii noștri. Întrebând cu ce se îndeletnicește tineretul, am profitat să arăt că era neocupat, din cauza închiderii forțate a Universității. Adresându-se Guvernatorului, Kaizerul îl invită să ia măsuri conforme celor expuse. Vorbind de Dogrobea, Kaiserul regretă că nu va putea vizita Adam-Klissi, despre care, cerând lămuriri, i se rezumă teoria mai nouă germană, după care metopele reprezintă înfrângerea străvechilor triburi germane de către legiunile strămoșilor noștri romani, înainte chiar de victoriile lui Traian.
Retrăgându-se, Kaiserul îmi reînoi mulțumirile sale pentru cele ce-i spusesem asupra exploatării arheologice ale profesorului Schuckhardt, pe care urma să le viziteze a doua zi*.
* Împrejurări neprevăzute în program l-au silit să renunțe la vizitarea proiectată. Voind să evite ospățul ce regele Bulgariei preparase pe malul dobrogean, pe care voia astfel să-l consfințească al său, Kaiserul, pretextând un defect al vaporului, sosi cu întârziere de mai multe ore la Cernavodă, luând masa pe malul stîng al Dunării și evitând astfel inopinanta manifestație bulgară.”
(Al. Tzigara-Samurcaș, fost reprezentant al Casei Regale și al Domeniilor Coroanei și prefect al Poliției orașului București sub ocupație, Mărturisiri si-li-te, București, Tipografia „Convorbiri literare”, 1920, pp. 114-116)
Wilhem al II-lea și August von Mackensen inspectează trupele la Focșani
Când se dă publicității știrea că împăratul e în România
„Ziarul «Bukarester Tagblatt» anunță:
M. Sa împăratul Wilhelm se află pe pământ românesc, venit spre a saluta pe soldații Săi. Primii pași i-a îndreptat însă spre locașul de odihnă al Regelui Carol și Reginei Elisabeta, de la Catedrala Curtea-de-Argeș.
Trecând, fără oprire, prin Orșova și Pitești, a sosit ieri după amiază la Curtea-de-Argeș, unde a fost salutat la primul pas ce-l făcuse pe pământul românesc, de către feldmareșalul von Mackensen.
Coborât din trenul special, M.S. împăratul și-a continuat drumul, în automobil, spre Catedrală, unde a cinstit memoria Monarhului care și-a câștigat merite atât de strălucite pentru progresul României, depunând, după o rugăciune pioasă, o coroană pe locul de odihnă al perechii regale.
După ce vizită apoi biserica – deopotrivă de importantă pentru istoria și arta românească – restaurată de către Regele Carol, M.S. împăratul a plecat în seara aceleiași zile, continuându-și călătoria spre trupele Sale”. („Gazeta Bucureștilor”, duminică, 23 septembrie 1917)
De ce călătorește împăratul prin România ocupată?
„Berlin, 23 – Din seara de 18 Septembrie, împăratul e pe drum spre sud-est. Siguranța absolută a frontului occidental, care nu poate fi zdruncinată nici prin noile atacuri îndârjite întreprinse de Englezi în Flandra, îi dă tocmai acum, când se împlinește anul marșului nostru victorios contra Românilor, posibilitatea de a vizita câmpurile de luptă din Transilvania și România. Vizita acestor locuri, pe care vitejii Germani – laolaltă cu Aliații noștri din Austro-Ungaria, Bulgaria și Turcia – și-au dobândit, în lupta pentru cauza comună, lauri de glorie nouă și nepieritoare, e menită să dea fiecăruia dintre acei care au luptat aici o dovadă a recunoștinței ce i-o poartă comandantul suprem al armatei germane.
Tot odată împăratul vrea să viziteze, în pozițiile lor, trupele germane care se află acum în România și Bucovina, spre a vedea cu proprii săi ochi rezultatele activității germane, întru folosirea bogatelor resurse ale țării ocupate, pentru întărirea și decongestionarea economică a imperiului german.” („Gazeta Bucureștilor”, miercuri, 26 septembrie 1917)
*
„De când a izbucnit războiul, împăratul german a stat fără întrerupere printre soldații săi. De la Cartierul său general, el pleacă mereu, când pe un front, când pe celălalt, când la Verdun, când la Somme, când în Flandra, când în Vosgi, în Galiția, la Smorgon, la Riga, în Bucovina și acum de curând în România. Venirea lui este cel mai frumos salut pe care-l poate trimite patria trupelor de pe front. Pentru orice german, persoana împăratului este simbolul puterii și splendorii patriei sale, cu atât mai mult pentru soldatul care, în vizita Comandantului său suprem, vede o onoare personală și pentru care venirea monarhului este un nou imbold la rezistență, la înaintare victorioasă.
Împăratul Wilhelm al II-lea a vrut să fie un domnitor al Păcii. El dorea ca rolul său în istorie să fie consolidarea înlăuntru a împărăției renăscute germane, croind drum înlăuntru și în afară dragostei impetuoase de muncă a poporului său. El era mândru că, pe când Statele vecine din Europa duceau necontenite războaie de cucerire prin toate continentele pământului, El putea păstra țării sale înfloritoare prin munca rodnică a locuitorilor ei binecuvântării păcii. El a pus piatra fundamentală a unei legislații sociale exemplare și a întemeiat instituții științifice care dădeau dezvoltării economice sprijinul și imboldul necesar.
Orașele industriale răsăreau ca din pământ. Meseriile și industriile însuflețeau țara până în văile cele mai singuratice ale munților. Hambarele și coșarele harnicilor agricultori crescuseră și se lărgiseră văzând cu ochii. Fluviile și porturile se umplură de vapoare și lângă casele uriașe de comerț se înălțară impozantele localuri de școală, centrele spirituale și templele artei. În orbirea acestei icoane de muncă pașnică creatoare, nu se gândea nimeni în serios la posibilitatea unui război, necum la aceea a unui război mondial în proporțiile celui de azi. Când iată că conferințele de la Algesiras deșteaptară poporul german din visările sale. Trezit brusc, el recunoscu coaliția dușmană țesută în jurul lui. Primejdia războiului trecu de astădată, dar conștiințele se treziseră, și lumea germană înțelese că bătuse ceasul în care avea să apere într-un război uriaș stăpânirea definitivă a tot ce câștigase în lungul șir de ani pașnici trecuți. Cu conștiinciozitatea care caracterizează știința și munca germană, s-au făcut pregătirile militare și maritime pentru această eventualitate. Împăratul Wilhelm al II-lea recunoscuse de timpuriu că numai o apărare solidă putea reține de la atac inamicul, asigurând Germaniei pacea și situația ce-și cucerise în lume, și-și câștigă în organizarea armatei și flotei merite ce vor rămâne pe veci neuitate în inimile germane. Fără îndoială, puterea defensivă germană a impus zeci de ani de zile, ținând în loc invidia vecinilor veșnic la pândă. Abia după ce Anglia reuși să câștige de partea ei Franța, Rusia, Belgia, Italia și Serbia pentru atacul comun, coaliția aceasta puternică îndrăzni, în așteptarea sigură a unei victorii ușoare, să atace mișelește ambele Puteri Centrale devenite concurente incomode, în dorința de a le fărâmița, sărăci și slăbi pentru veacuri întregi.
Din domnitor pașnic, împăratul deveni soldat neânfrânt. Dragostea de patrie cuprinse cu văpaia ei arzătoare toate țările germane, devotamentul pentru împărat și țară, mânia fierbinte împotriva războiului criminal, care voia să nimicească munca pașnică a Germaniei, însuflețiră toate inimile, în care răsuna vorba mare a domnitorului: «pornim cu conștiința curată la luptă»; cauza noastră s-a dovedit justă, ieșind biruitoare pe toate fronturile. Astăzi soldații germani luptă la coasta Flandrei, la Marea Neagră, la golful Riga și în fața golfului Salonic. Împărăția monarhilor aliați este puternică și mare ca împărățiile vechi, în care soarele nu apunea niciodată. Unele din campaniile parțiale care au dat naștere acestui uriaș colos de oțel, sunt deja de domeniul amintirii. Dar din niciunul din câmpurile de bătaie scăldate în sânge ale nesfârșitului teatru de război nu răsare mai repede rodnicia bogată pentru viața și propășirea germană, ca din terenul de luptă din România. Spiritul, care a vrut răul, a creat binele și toți soldații germani ce dorm în acest pământ au procurat viață și sprijin oamenilor și forțelor creatoare din patrie.
Pe front, cei în viață apără moștenirea scumpă a celor căzuți. A fost o zi de sărbătoare, ziua când împăratul a stat printre dânșii, li s-a uitat în ochi, le-a mulțumit și le-a strâns mâna. El a văzut locurile în care și-au dovedit ei devotamentul, în care și-au petrecut ceasurile grele și ceasurile victorioase. Şi inimile credincioaselor sentinele de la Siret au bătut toate întru întâmpinarea ocrotitorului victorios al Germaniei. Ele țineau mișcare și bucuroase legătura puternică și trainică ce-i unește cu patria, cu pământul strămoșesc, cu împăratul și Imperiul.” („Săptămâna ilustrată”, 24 octombrie 1917)
Mic popas la Budapesta
„Scurta oprire de la Budapesta a fost folosită de împărat spre a face o plimbare cu automobilul prin oraș. Deși nimeni nu știa de venirea Sa și împăratul crezuse că va putea rămâne incognito cele câteva minute, El fu imediat recunoscut și salutat cu ovații entuziaste de către populație.” („Gazeta Bucureștilor”, miercuri, 26 septembrie 1917)
20 septembrie 1917 - La Curtea de Argeș, la mormintele lui Carol I și reginei Elisabeta
„Împăratul a pășit pe pământ românesc la Curtea-de-Argeș, în acest orășel micuț, situat admirabil pe Argeș, în coroana munților, unde defuncta pereche regală română și-a construit un castel de vară și în a cărui biserică bogat ornamentată cei doi Suverani au fost depuși pentru odihna de veci. Era o dorință specială a împăratului, ca înainte de călătoria Sa prin țara învinsă, să se oprească o clipă, în tăcere, la mormântul perechii regale care i-a păstrat, până la moarte, o prietenie și alianță credincioasă, și care n-are nici o parte în trădarea României, ci și-ar fi pus în joc toată autoritatea, spre a feri țara de intrarea în război.
Excelența Sa Feldmareșalul von Mackensen și Excelența Sa guvernatorul militar, generalul de infanterie Tülff von Tschepe und Weidenbach, au așteptat pe împărat la gara Curtea-de-Argeș. Primul drum a fost la biserică, pe al cărei fast înecat în aur tremura amurgul. Risipă de flori naturale împodobea pietrele, sub cari dorm Regele Carol și Regina Elisabeta. Împăratul a adăogat la această bogăție, care înflorea și ardea în mii de culori, două cununi simple de flori de pe câmpiile germane, cu panglici late albe. Ele erau menite să aducă perechii regale de sânge german un salut al Patriei germane.
Însoțit de feldmareșalul von Mackensen, de guvernatorul militar Tülff von Tschepe und Weidenbach, de suita Sa și de d. profesor Tzigara-Samurcaș, fostul director al muzeului național din București, împăratul s-a dus apoi la bătrâna Catedrală din Curtea-de-Argeș, acest monument superb ce datează din secolul al XIV-lea, și în care, în momentul de față, se restaurează multe fresce foarte vechi și prețioase. Împăratul a arătat un viu interes, și a primit în aceiași seară, târziu, raportul ofițerului de Stat major asupra mersului noului atac din Flandra.” („Gazeta Bucureștilor”, miercuri, 26 septembrie 1917)
*
„Împăratul Wilhelm a manifestat un vădit interes, îndeosebi pentru clădirea în vechi stil bizantin. Aici a remarcat în primul rând cele din urmă adăugiri ale încadrărilor ferestrelor, ținute într-un stil ulterior. Împăratul a fost încântat de excelentul chip în care bătrâna biserică s-a conservat și a fost restaurată.
În schimb a găsit că ornamentațiile din interiorul bisericii episcopale sunt prea bogate și fastuoase, și oarecum în contrast cu stilul epocii în care au fost create. Suveranul s-a exprimat cam tot în același sens și asupra noii construcții a reședinței, executată în cărămidă aparentă, care nu armonizează cu întreaga clădire. Împăratul a regretat totodată că la vechea biserică episcopală nu s-a renovat vechea clădire împrejmuitoare a mănăstirei.
Din nefericire clădirile înconjurătoare ale bisericii au fost dărâmate și înlocuite în parte numai pentru reședința actuală, așa de puțin potrivită cu stilul bisericii.” („Săptămâna ilustrată”, 24 octombrie 1917)
N.B. Textul din „Săptămâna ilustrată”, reprodus după „Rumänien in Wort und Bild”, mult mai amplu, prezentând pe larg Curtea de Argeș, e semnat de Prof. Tzigara-Samurcaș. În Mărturisiri si-li-te, profesorul neagă semnătura, pentru că acest final critic la adresa Curții de Argeș.
21 septembrie 1917 - Călătoria pe Dunăre
„21 Septembrie – Ziua de azi a adus o mulțime de rapoarte militare, și a culminat în întâlnirea dintre împăratul Germaniei și Regele Bulgariei. Dis de dimineață, împăratul însoțit de feldmareșalul von Mackensen și de suita Sa, s-au urcat la Giurgiu pe un vapor dinainte pregătit, care imediat s-a pus în mișcare în josul apei. La lumina unei zile poleite de soare, se desfășurară înaintea ochilor împăratului câmpiile dunărene mărețe și melancolice ale Munteniei și Dobrogei – teritorii pentru care luptau acum un an armatele victorioase ale feldmareșalului von Mackensen. Împăratul rugă să i se explice încă o dată cursul acestor lupte și ordonă în special în fața Rahovei și Turtucaiei conferințe detaliate despre desfășurarea luptelor. În pauze, împăratul lucră pe vapor cu ofițerii de Stat major și cu șefii de cabinet. Pe la ora 5 se zări podul de la Cernavodă și în curând vasul M. Sale trecu pe lângă monitoarele austro-ungare frumos pavoazate, care, pe lângă drapelele austro-ungare, arboraseră și pavilioanele germane, și ale căror echipagii salutară sosirea împăratului cu urale tunătoare. („Gazeta Bucureștilor”, miercuri, 26 septembrie 1917)
21 septembrie 1917 - Întrevederea cu regele Bulgariei de la Cernavodă
„Vasul intră în portul Cernavodă, unde îl aștepta la debarcader Regele Ferdinand al Bulgariei cu ambii Săi fii. Statura impozantă a regelui Bulgariei se înalță dreaptă – privirea lui întâmpină de departe pe Monarhul german. Vasul e ancorat. În câțiva pași împăratul trece puntea, și cei doi Suverani aliați se salută cordial, în bucuria revederii. Principii bulgari și câțiva domni din suită salută și ei pe împăratul. Acesta se îndreaptă cu Regele Bulgariei, cu care imediat e cufundat în convorbire, spre piață, unde îl așteaptă o frumoasă surpriză. Aci îl primesc trupele în sunetele puternice ale imnului național bulgar «Şumi Marița», intonate în uniforma cenușie și casca de atac. Sunt milițienii germani, pe care-i găsești pretutindeni în Europa Centrală, și deci și la Cernavodă. Împăratul, însoțit de Regele Bulgariei, trece în revistă trupele, care intonează acum și imnul german și care trec prin fața împăratului în marș de paradă, ordonat și frumos, cum nu l-ar putea executa mai bine nici un regiment activ de băieți tineri. Cu adevărat ți se umple inima de bucurie și recunoștință, la vederea acestor oameni maturi care, ca și în Apus, își îndeplinesc acum și în Orient datoria lor sfântă către Patrie și împărat.
Regele Bulgariei cu ambii Săi fii au însoțit pe împăratul de-a lungul podului Cernavodă – lung de 13 km – apoi cei doi Suverani s-au despărțit ca doi bărbați ce știu că atât cauza lor, cât și aceea a popoarelor lor, este una și aceiași, că ei n-au pentru toate timpurile decât o singură cale pe care vor păși împreună neclintiți și hotărâți.” („Gazeta Bucureștilor”, miercuri, 26 septembrie 1917)
22 septembrie 1917 - Lângă Focșani, împăratul vede în cucerirea unei mari părți din România pedepsirea de Cel de Sus a „necredinciosului prieten de odinioară”
„Cotești, 22 Septembrie. – În zorii zilei, trenul care duce pe împărat spre câmpurile de bătălie din România, parcurge regiunea, plină de amintiri, a sectorului de lupte din Buzău, Râmnicu-Sărat și Focșani. Cu toată ora timpurie, împăratul stă neîntrerupt la fereastră, putând, astfel, să-și facă idee deplină de greutățile colosale pe care a avut să le învingă, în luptele de iarnă, armata de sub conducerea generalului von Falkenhayn, până să poată culege roadele vitejiei ei tenace. Se mai disting și acum pozițiunile Rușilor de pe malul nordic, ridicat, al Buzăului și, de asemenea, mai sunt în picioare pe porțiuni întinse și puternicele obstacole de sârmă.
La Cotești împăratul se coborâ din tren. În gară se postase o companie de grenadiri, care îl primiră în ținută superbă și sunet de fanfară. Suveranul primi și salută aici pe numeroși șefi și state-majore ale copurilor de trupă care porniseră, la vremea ei, marea ofensivă împotriva Românilor sau participaseră la luptele recente. După aceea Majestatea Sa porni, în automobile, dinainte pregătite, pe vasta câmpie, care se întinde ca la 2 km la est de Focșani, și pe care îl așteptau, într-un larg careu, delegațiile diviziilor care au luat parte la întreaga campanie sau au participat cu avânt la ultima ofensivă. Împăratul, al cărui salut de dimineață era primit de trupe cu urale răsunătoare, le trecu pe toate în revistă. Apoi păși în mijloc și, în timp ce stindardul imperial, cu vulturul, flutura deasupra capului Său, ținu o cuvântare învingătorilor României. Le vorbi de Hohenzollern-ul care – ultimul pe tronul din București, după un domnitor cu suflet mare și nobil – n-a cunoscut credința, în ciuda tuturor tradițiilor, le vorbi de renegatul care s-a alipit, ca nou potrivnic, de dușmanii Imperiului într-un timp când Germania trebuia să ducă o luptă crâncenă. Le mai vorbi de minunea eternă a forței germane, care s-a relevat și de astădată, față de acest nou dușman.
«– Ați executat un strălucit marș victorios! – strigă El soldaților. Toate naționalitățile au fost părtașe la victorie, liberând Transilvania, și, pășind dincolo de trecători, au pătruns în țara dușmanului. I-ați luat Capitala. Expediția voastră victorioasă a fost privită de cei din patrie cu admirație respectuoasă. Într-adevăr, un judecător suprem a sigilat, cu mâna-i pedepsitoare, soarta necredinciosului prieten de odinioară!»
După aceea împăratul arătă cât au contribuit învingătorii României la ameliorarea situației economice a patriei și încheie cu următoarele vorbe:
«– Nu știm încă ce ne va hărăzi zeul armatelor. Putem însă aștepta cu liniște orice ar veni. Noi n-am voit războiul și, dacă se prelungește, nu e vina noastră. Încredeți-vă în ajutorul Domnului! Încredeți-vă însă și în propriile voastre puteri și bateți pe dușman! Cu aceasta veți servi cel mai bine Imperiul, pacea și pe împăratul vostru!»
*
După aceasta a luat cuvântul generalul von Eben, comandantul suprem al armatei germane care luptă aici, și a exprimat împăratului recunoștința trupelor pentru venirea Lui. Generalul spuse că fiecare dintre soldații care au luptat aici știe ce dar de onoare constituie faptul că în aceste vremuri de muncă multă împăratul nu s-a dat înapoi de la această lungă călătorie pentru a-și vedea luptătorii. După o promisiune solemnă de vitejie devotată, cuvântarea aceasta scurtă și mișcătoare s-a încheiat cu strigătul de trei ori repetat: «Trăiască împăratul!»
Suveranul adună acum în jurul Lui pe ofițerii și soldații cu merite deosebite și-i dărui din belșug cu distincțiuni.
Împăratul s-a îndreptat apoi spre linia de centură a forturilor, pe care Românii le construiseră cu ani în urmă în nordul și răsăritul orașului, ca mijloc de apărare împotriva primejdiei rusești care amenința atunci. Forturile au fost aruncate în aer de Rușii fugari, dar rămân mărturie ca să arate în ce direcție își vedea încă acum câțiva ani România dușmanul secular. La unul din forturi era un post de observație de unde se putea vedea terenul de la Focșani înainte spre nord. Dat fiindcă aici a fost teatrul luptelor, împăratul a cerut unuia dintre generalii care îl conduceau să-i facă o expunere a evenimentelor războinice care s-au desfășurat aici și i-au adus pe Germani în stăpânirea pozițiilor de la Putna. După această expunere a urmat o vizită dincolo de Putna, la povârnișurile nordice abrupte ale râului, pe care se aflau pozițiile rusești dominante din care trupele germane au alungat pe dușman.” („Gazeta Bucureștilor”, miercuri, 26 septembrie 1917)
22 septembrie 1917 - Împăratul înfige Stindardul german pe Măgura Odobeștilor
„În timpul dejunului, pe care împăratul îl luă într-un sat mic, în cercul generalilor și ofițerilor Săi de stat-major, și la care se văzu, din povestirile asupra tuturor fronturilor, întinderea imensă și multiplicitatea acestui război, sosiră telegramele cu știrile bune asupra bătăliei din Flandra și cu vestea despre cucerirea capului de pod de la Jacobstadt. Cu o mândră bucurie primi împăratul aceste știri, pe care le citi el însuși cercului comandanților Săi. Dispoziția aceasta fericită, în urma știrilor de victorie de pe toate fronturile, împăratul a păstrat-o și după amiază, în drumul spre înălțimea Măgura-Odobești de 1001 metri, care domină împrejurimea, înălțime cucerită anul trecut de gloriosul corp alpin. Fu o clipă măreață, atunci când împăratul dădu ordin să se împlânte flamura imperială germană pe ultimul vârf al uriașului munte păduros, și drapelul cu vulturul negru fâlfâi deasupra țării cucerite, care se întindea aici în fața ochilor până în depărtările Siretului. Privirea ajunge de aici până departe în pozițiile dușmane. Şi împăratul ceru iar unui ofițer, care condusese luptele de aici, să-i refere pe larg asupra modului în care s-a dobândit succesul.” („Gazeta Bucureștilor”, miercuri, 26 septembrie 1917)
*
„La Odobești, unde se luă dejunul, fu primită cu o explicabilă bucurie știrea despre căderea localității Jakobstadt, pe care o citi împăratul în persoană. Drumul duse apoi spre Măgura Odobești, o înălțime de 1001 metri, care înălțându-se la marginea Alpilor transilvăneni, domină tot șesul Siretului. Într-un punct foarte prăpăstios, automobilul imperial nu putu să mai înainteze. Soldații austriaci săriră într-ajutor și porniră automobilul din loc, ceea ce îl înveseli mult pe împărat. «Asta nu ni s-a mai întâmplat până acum, ca să fim împinși», spuse el râzând. Din vârful Măgurei, unde ai o perspectivă admirabilă asupra șesului românesc din răsărit și asupra culmilor muntoase de la apus și de la nord, privirea lunecă până departe înapoia frontului dușman.
Împăratul Wilhelm primi aici un raport asupra luptelor din munți, care se desfășuraseră cu succes pentru armatele germane.
Ca semn al noilor victorii dobândite, el puse să se împlânte stindardul imperial pe vârful cel mai înalt al muntelui.
Răpit de frumusețea peisajului, împăratul rămase aici câteva ore. De abia pe la orele 4 se înapoiară spre Cotești, prin Odobești și Cârligele.
Astfel se termină vizita imperială în teritoriul frontului român, care avea de scop să fie o nouă legătură între armată și Patrie și să dovedească din nou trupelor solicitudinea vie a comandantului lor suprem și recunoștința lui pentru faptele lor, pe care el a ținut să le-o exprime în persoană.” („Săptămâna ilustrată”, 24 septembrie 1917)
23 septembrie 1917 - La Salinele din Slănic
„Sinaia, 23 – Ziua de azi, care – ca toate celelalte zile ale călătoriei împăratului prin România – a fost favorizată de o superbă vreme, era menită ca din ordinul împăratului să servească la vizitarea Salinelor din Slănic și a întinselor terenuri petrolifere din Câmpina, care se află acum sub administrație germană. Împăratul a voit să se convingă cu proprii Săi ochi de starea actuală a acestor întreprinderi, care au realizat de pe acum o puternică decongestionare a vieții economice germane și care au devenit de cea mai mare necesitate pentru nevoile armatei germane.
La orele 8 dimineața, împăratul, însoțit de feldmareșalul von Mackensen și de guvernatorul general al României, generalul Tülff, și-a făcut apariția în mine. Aici, a chemat pe șeful întreprinderii care i-a făcut un scurt raport; apoi s-a scoborât în salină, cu ascensorul împodobit cu brad, a vizitat uriașele galerii săpate în sarea masivă ca niște cupole gigantice, unde mai înalte de 60 de metri, și a cerut să i se arate fiecare soi de extragere, prin lovituri cu mâna, mașini și explozii.
Împăratul insistă cu deosebire, și aici ca și mai târziu, la terenurile petrolifere din Câmpina, asupra necesității de a se exploata, în primul rând în folosul patriei, comorile naturale din pământul românesc căzut în mâinile Aliaților. În sensul acesta, împăratul își exprimă de mai multe ori ideea:
«Femeile și bărbații noștri de acasă luptă astăzi, tot cu atâta bravură pentru victorie ca și oricare soldat; vom face deci tot ce va fi posibil, pentru a le ușura viteaza lor rezistență».
În ce privește exploatarea Salinelor de la Slănic, din care scoatem 8-10 mii de tone pe lună, folosul patriei, care posedă ea însăși destulă sare, se resimte numai indirect. Astfel Slănicul acoperă astăzi exclusiv necesitățile armatei din Sud-est și întreaga necesitate a Bulgariei precum și României ocupate. Sub conducerea tehnicienilor germani, aceste Saline și-au mărit foarte mult exploatația, cu toată economia de lucrători ce se face, și, pentru că lucrează cu muncitori români, descarcă lucrătorii germani din patrie. Dar și în afară de aceasta, ele folosesc patriei germane, căci numai prin furnizarea de cantități mari de sare Bulgarilor, aceștia au posibilitatea de a fabrica în măsură mai mare brânza, care în ultimul timp se importă iarăși în cantități mari în Germania. Împăratul se interesă de toate detaliile acestui schimb.” („Gazeta Bucureștilor”, joi, 27 septembrie 1917)
*
„În ziua de 23 Septembrie a.c., împăratul Germaniei – însoțit de generalul-feldmareșal v. Mackensen și de Guvernatorul militar Excelența sa Tülf v. Tschepe u. Weidenbach – a vizitat salinele de la Slănic, puse din nou în exploatare de către Administrațiunea Militară din România.
Din sarea extrasă de la Slănic, în primul rând se acoperă trebuințele armatei germane de pe frontul român, ale teritoriului ocupat și ale Bulgariei. Actualmente, salinele dau, zilnic, 400 tone sare, la extragerea cărora lucrează 260 muncitori. În timpurile normale însă, cu 500 lucrători se obține numai 300 tone pe zi. (...)
Împăratul a cercetat cu de-amănuntul instalațiunile și activitatea întregii exploatări, a cerut specialiștilor lămuriri de natură tehnică și geologică în privința salinelor, s-a interesat despre plata lucrărilor și felul lor de traiu, și la urmă le-a exprimat tuturora recunoștința Sa pentru desăvârșita muncă.” („Săptămâna ilustrată”, 24 octombrie 1917)
23 septembrie 1917 - La sondele de la Câmpina
„După aceea împăratul a plecat, prin Ploiești, spre Câmpina, în ale cărui terenuri petrolifere detașamentele de distrugere engleze ale generalului Tompson, de tristă memorie, au făcut, pe timpuri, ravagii atât de cumplite. Ţinutul, pâlpâind de flăcări, acoperit de nori nepătrunși de fum, din Septembrie și Octombrie anul trecut, nu mai e de recunoscut. Hărnicia și tenacitatea germană au vindecat aici, până acum, multe răni. În alte locuri sunt pe cale de a fi înlăturate grelele pagube aduse țării românești de Aliații englezi. În tot cazul, exploatarea a reânceput pe o scară întinsă.
Împăratul a cerut să i se arate toate stadiile extracțiunii țițeiului, a curățirii și despărțirii lui de benzină ușoară, benzină grea, uleiuri ușoare, terpentină, ulei de mașini, diferite tipuri de ulei de uns și parafină. Toate aceste produse revin exclusiv nevoilor armatei și industriei din Germania, ale cărei mașini funcționează în cea mai mare parte grație uleiurilor din Câmpina.
După ce împăratul a mai vizitat colecția de sfărâmături de fier, linguri de lăcărit, pietre și cărămizi, pe care inginerii germani au izbutit să le scoată din sondele astupate cu rea-voință de Englezi, împăratul se îndreptă spre orășelul Câmpina. Străzile erau împodobite cu verdeață și femeile și copii, în costum național, îi oferiră flori. Elevii școalei germane se înșirară în mijlocul mulțimii pestrițe și vocile fragile ale copiilor din marea colonie germană îl întâmpinară cu imnul german, când trecu prin fața lor.” („Gazeta Bucureștilor”, joi, 27 septembrie 1917)
*
„Războiul a făcut ca să crească peste măsură trebuința de benzină pentru automobile și aeroplane, de petrol pentru motoarele de locomoțiune și în scopuri de luminat și mai cu seamă consumul de ulei mineral.
De când motorul «Diesel», inventat de Germani, se utilizează în măsură așa de mare ca forță motrică pentru submarine, atențiunea principală a fost îndreptată spre acest mijloc de locomoțiune al celei mai periculoase arme germane. Marea revoluționare produsă de motoarele de vapor «Diesel» în navigația comercială și de război și grație cărora marina germană devine absolut independentă de stațiunile de cărbuni din străinătate, este, pentru moment, incalculabilă. Dacă ne gândim că un vapor «Diesel», cu aceiași cantitate de ulei mineral pe care un vapor de aceiași mărime ar trebui s-o ia în cărbuni, poate să facă drumul dus și întors, de la Hamburg în Japonia, fără ca vaporul să fie nevoit să oprească pentru a lua material, dacă se ține seamă că mulțumită petrolului Germanii își pot asigura astfel o libertate absolută de mișcare față de Englezi, atunci abia ne putem da seamă de ce importanță decisivă este produsul prețioos ce se scoate din pământul românesc, atât pentru lupta submarină în timpul războiului, cât și pentru lupta economic universală de după război.
Viitorul va arăta dacă va îndeplini sau nu marile speranțe ce știința de astă le pune într-însul.” („Săptămâna ilustrată”, 24 octombrie 1917)
23 septembrie 1917 - La Sinaia
„Şi Principii și diplomații Statelor străine au considerat Sinaia ca o reședință oficială.
Prima vizită a fost făcută de împărăteasa Elisabeta a Austriei, la 1877.
La 1896 a venit aici însuși împăratul Frantz Josef. Regina i-a pregătit un bun venit foarte cordial pe Poiana Reginei (la o înălțime de 1500 metri), spre care Monarhul s-a îndreptat pe jos.
La 1909, Principele moștenitor german, care, firește, n-a rămas la Sinaia decât câteva ore, transmise, la a 70-a aniversare a Regelui, felicitările împăratul Wilhelm și, încă în același an, moștenitorul tronului austriac arhiducele Franz Ferdinand, asasinat la Sarajevo, a petrecut aici cu soția sa câteva ore voioase.
La 1910 a fost aici Regele Gustav al Suediei, la 1912 feldmareșalul japonez, contele Noghi.
Dar nici nu putem enumera toate personalitățile științifice și de artă care au veniți aici în urma invitației Regelui.
Numeroase fotografii și amintiri de la aceste vizite, care se aflau mai înainte pe toate birourile de scris și pe toate consolele, erau aproape documente istorice pentru atențiunea mereu crescândă ce se acorda țării românești de către Statele vecine.
Tocmai de aceea ne și pare cu atât mai absurd faptul că guvernul român a transportat la Iași toate amănuntele prețioase, precum și toate tablourile originale și obiectele de artă, fără preț, colecționate de Regele Carol, parte din cumpărarea de galerii întregi, parte din achiziții succesive.
Gol și sterp stă astăzi biroul său de lucru: adesea, în mijlocul splendidelor încăperi, spații goale pe pereți îți amintesc că altădată străluceau aici opere de artă prețioase, care au trebuit de asemenea să facă anevoioasa călătorie în Moldova.
Ceea ce a rămas însă se află sub atențiunea plină de grijă a intendentului german.
Când se vor da aici festivități vesele?
Reveni-va oare vechiul timp de strălucire?” („Săptămâna ilustrată”, 24 octombrie 1917)
*
„Târziu după amiază împăratul plecă pentru scurt timp la Sinaia, unde vizită castelul bătrânei perechi regale, precum și castelul pe care și-l construise Ferdinand, prințul de Coroană de atunci, la poarta Predealului.” („Gazeta Bucureștilor”, joi, 27 septembrie 1917)
24 septembrie 1917 - Nemții din Brașov îl primesc sărbătorește pe împărat
„Berlin, 25. – Împăratul a petrecut noaptea de 23 spre 24 crt. în trenul imperial.
Apoi, ziua limpede și superbă îl ademeni, încă la 6 dimineața, să facă o plimbare prin admirabila regiune muntoasă ce-i înconjura. La orele 8, însoțit de feldmareșalul von Mackensen și de suita Sa, plecă în automobil deschis, prin Bușteni și Azuga, la satul de munte Predeal. Pe drum, vizită cele mai importante locuri de luptă din acest sector, și la Predeal, care mai poartă încă rănile teribile ale bombardamentului, ceru să i se raporteze pe scurt cele mai de seamă detalii ale luptelor din trecătorile ce se află în fața ținutului larg întins.
Aici, lângă fosta vamă a regatului român și în preajma frontierei Austro-Ungariei, generalul arhiduce Ioseph, comandantul armatelor care se află în Transilvania, a salutat pe împărat, pentru ca, în locul feldmareșalului von Mackensen, care rămânea în cuprinsul frontului său, să conducă pe Majestatea Sa în spațiul ocupat de armatele sale. Suitei împăratului i se atașară și alți ofițeri comandanți, din armata aliată a Austro-Ungariei; apoi călătoria urmă prin defileul trecătoarei Timeș, în țara Bârsei.
Intrarea în Brașov, anticul oraș săsesc din Transilvania, s-a transformat într-o sărbătoare de o frumusețe mișcătoare. Toate școalele, atât cele germane, cât și cele ungare, erau înșirate pe strade. Băieții și fetițele îmbrăcaseră splendidele lor porturi, și strigătele de «Heil» și «Eljen» ale acestui lanț de oameni, pestriț, în costume variate de sărbătoare, din care s-a revărsat o ploaie de flori asupra trăsurii imperiale, au arătat împăratului, mai lămurit decât discursuri lungi, ceea ce resimt Germanii Transilvaniei, de altfel buni unguri, pentru Suveranul Imperiului amic, care le-a adus ajutor salvator în vremuri de grea cumpănă. Prin vechea și admirabila piață a cărei casă comunală strălucea în podoabă de drapele și flori, au trecut la «venerabila biserică neagră», a cărei orgă gigantică avea să salute pe împărat. După lungi și grele vremuri aveau să răsune iarăși, pentru prima oară de la liberarea Brașovului, rugăciuni de mulțumire adânc mișcătoare. Ele urmau să vorbească împăratului în numele unui oraș și al locuitorilor săi, acompaniată de vocile din corpul tinerimei Brașovului. Împăratul, în picioare, și adânc impresionat de această primire pornită cu adevărat din inimă, a ascultat melodiile simple, care s-au sfârși prin veșnic frumosul cântec «Ne rugăm Dumnezeului dreptății». Împăratul a rămas apoi în biserică lângă arhiducele Iosif, stând de vorbă cu un grup de fete și femeie, care, îmbrăcate în cel mai frumos port național, i-au oferit flori.
Pe la orele 11 împăratul apăru în piața gării, unde se aflau delegațiuni ale trupelor germane și austro-ungare, printre care și reprezentanți ai regimentului Lui ungar de husari. Suveranul trecu prin fața trupelor înșirate, oprindu-se de vorbă cu mulți ofițeri și soldați care s-au distins în mod deosebit prin vitejia lor. Le ceru să-i povestească luptele la care au participat și împărți distincțiuni la numeroși combatanți din trupele germane, ca și din cele aliate austro-ungare, împăratul atârnă aici Crucea-de-fier clasa I și pe pieptul fiului arhiducelui Iosef, tânărului arhiduce Iosef Franz, care, de la începutul războiului, se află pe front ca soldat.
După ce primi defilarea trupelor, se duse, cu arhiducele Iosef, la vechiul castel din Brașov, de pe a cărui înălțime românii puteau, încă acum un an, să privească ținutul ocupat de ei. Aici, dat fiind uriașul câmp de luptă de la Brașov, împăratul ceru să i se expuie încă o dată amănunțit mersul luptelor. Din întrebările și observațiile împăratului, se vedea acum lămurit că urmărise cele mai mici detalii ale evenimentelor războinice, păstrându-le în memorie, și că cunoștea până în cele mai mici amănunțimi și ținea minte mișcările tuturor trupelor care au luat parte la aceste acțiuni: ale celor germane, ca și ale celor ungare.
După dejun, pe care împăratul îl luă în mijlocul suitei, se îndreptă spre înălțimea trecătorii Bran, unde, în fața locului marii și victorioasei lupte terminate, primi un nou raport, care, în cuvinte simple, aproape laconice, și, totuși, de o plasticitate viguroasă, evocă pentru un scurt timp tabloul luptelor de odinioară. Această călătorie la trecătoarea Bran arătă și ea împăratului, în toate localitățile prin care a trecut cu acest prilej, că amintirea trupelor germane, care și-au vărsat aici sângele, în lupta împotriva dușmanului fraților lor de arme, a devenit un izvor de iubire și cinstire care nu se slei niciodată.” („Gazeta Bucureștilor”, vineri, 28 septembrie 1917)
26 septembrie 1917 - Împăratul Germaniei părăsește Transilvania, îndreptându-se spre Galiția
„La 26 Septembrie, orele 3 după amiazi, trenul imperial a părăsit Sibiul îndreptându-se prin Ungaria spre Galiția. La Kolomea, împăratul are intenția să primească pe șefii trupelor germane și austro-ungare și să plece apoi mai departe, spre a vedea și saluta detașamentele din excelentele și încercatele trupe.
La despărțirea de transilvăneni, femei ungare, sub îndemnul arhiducelui Iosef, au salutat pe împărat, seara târziu, când trenul s-a oprit pentru puțin timp la Cluj, Omagiile aduse au fost deosebit de impresionante prin faptul că se adresau prietenuului credincios și aliatului de arme al Regelui Ungariei. În costumele ungurești prețioase și în culori vii, doamnele au așteptat pe împărat la gară, cu belșug de flori. Magnații din împrejurimi au apărut și ei în vechile și splendidele lor uniforme, iar țăranii, în cămăși și vestminte albe, brodate în culori pestrițe, se postaseră și ei în apropiere.
În numele femeilor ungare a vorbit Contesa Teleky, care a spus:
«În numele femeilor ungare din Transilvania, ofer Majestății Voastre aceste flori. Sânt florile recunoștinței, dragostei și admirației, care au încolțit în inimile noastre – ale recunoștinței, dragostei și admirației față de cel ce ne-a stat alături cu atâta credință în vremuri atât de grele. N-am uitat încă zilele când inamicul a pătruns mișelește în țara noastră. Şi n-am uitat nici cine a fost acela care ne-a ajutat să-l gonim. Majestate, suntem doar femei și nu putem îndeplini fapte mari, dar ceva putem totuși: să învățăm pe fiii noștri să păstreze pe vecie alianța ce a fost încheiată între fiii Germaniei și copiii Transilvaniei în vremuri de restriște și moarte. Făgăduim acesta, noi, femeile ungare din Transilvania. Trăiască împăratul!»
Strigăte interminabile de «Eijen» străbătură noaptea de vară, însoțind și trenul.
La Muncacs, unde trenul imperial s-a oprit azi dimineață puțin timp, spre a primi depeși directe de la Marele Cartier General, s-a adunat pe peron mai multe surori de caritate ale lazaretelor germane și ungare, sub conducerea vicontesei Schönborn, spre a saluta pe împărat cu flori și cântece. Pe a doua linie staționa tocmai un tren german cu trupe. Şeful lor se prezintă împăratului, arătându-i rugămintea soldaților săi de a fi trecuți în revistă de monarh. Acesta le satisfăcu cu plăcere dorința și, un minut mai târziu, trupele tinere și admirabile erau înșiruite, cu căștile de asalt, pe peronul gării. Împăratul le-a trecut în revistă și a vorbit cu mulți dintr-înșii, cerându-le să-i povestească fapte din război. Spectatorii unguri erau martori entuziaști al acestei parăzi militare neașteptate. („Gazeta Bucureștilor”, duminică, 30 septembrie 1917)
