Ultimele zile din viața lui Adolf Hitler
Rar s-a mai întâmplat în istoria omenirii ca moartea unui om care a influențat decisiv nu doar secolul al XX-lea, dar și felul în care a evoluat omenirea până în ziua de azi să dea naștere la atât de multe minciuni, legende și adevăruri spuse pe jumătate. Autoritățile sovietice, singurele în măsură să afle adevărul, au făcut tot posibilul să încurce și mai mult lucrurile. Pentru Stalin, care gândea în termenii Războiului Rece încă din 1945, un Hitler probabil viu și nevătămat era mult mai folositor, din evidente motive propagandistice. Vom încerca să reconstituim ultimele zece zile din viața lui Adolf Hitler folosind surse credibile, evitând, pe cât posibil, capcana „senzaționalului” facil și superficial.
La 20 aprilie 1945, Adolf Hitler împlinea 56 de ani. Cu rușii la porțile Berlinului și cu devastările bombardamentului neîncetat vizibile la fiecare pas, evenimentul nu doar că nu avea nimic din pompa și fastul anilor trecuți, dar era cu siguranță un moment jenant, atât pentru el, cât și pentru cei apropiați, nevoiți să-l felicite în atmosfera funebră a buncărului. De obicei, oamenii din „cercul intim” de apropiați și aghiotanți se adunau la miezul nopții pentru a-l felicita. Dar, cu o seară înainte, Hitler îl anunțase pe valetul său, Hans Linge, că nu existau motive de felicitare;nu avea să primească pe nimeni. Pentru a-l convinge, generalul SS Fegelein a apelat la cumnata sa, Eva Braun, viitoarea doamnă Hitler.
Căsătoria cu Eva Braun
Căsătoria avea să aibă loc în noaptea de 28 spre 29 aprilie și a fost oficiată, civil, de un oarecare Walter Wagner. S-a spus deseori (în special în relatările istoricilor și jurnaliștilor sovietici) că Hitler, sprijinit în baston, fusese nevoit să treacă peste oamenii din personalul buncărului, care zăceau beți, dovedind o totală lipsă de respect față de „Führer”. În memoriile sale, Heinz Linge respinge afirmațiile, arătând că au participat foarte puține persoane. Hitler i-a avut martori pe Goebbels și Bormann. Wagner, emoționat și cu voce tremurândă, le-a cerut consimțământul, apoi cei doi au semnat. Pe actul de căsătorie, care s-a păstrat, Eva a scris inițial „Braun”, după care a tăiat și a adăugat „Hitler”.
La insistențele Evei Braun, Hitler a acceptat, mișcându-se cu greutate pe lângă membrii personalului așezați în linie, pentru a primi felicitările abia murmurate ale acestora, cu o strângere de mână lipsită de vlagă și cu o privire absentă, urmate de felicitările jenate ale militarilor cu care urma să participe la ședința tactică obișnuită. Pentru că nu reușise să doarmă până atunci, l-a instruit pe Linge să-l trezească la ora 14. După ce luă o masă frugală și se jucă puțin cu Blondi, un ciobănesc german de care era foarte atașat, Linge îi administră picăturile cu cocaină pentru ochi;apoi Hitler urcă cu greutate scările care duceau în parcul Cancelariei Reich-ului. Acolo, în prezența lui Himmler, Bormann, Goebbels și Artur Axmann, liderul Tineretului Hitlerist, îl așteptau cu brațele ridicate în salutul nazist delegații ale armatei din Curlanda, ai unităților SS din Berlin și 20 de băieți din Tineretul Hitlerist care se distinseseră în luptă. Se mișcă cu greutate;e un bătrân gârbovit, departe de omul care înflăcăra mulțimile.
Un om bolnav
În acel moment, Adolf Hitler era grav bolnav. Degradarea psihică, datorată stresului anilor de război, a fost dublată de cea fizică, iar atentatul din 20 iulie 1944 agravase și mai mult lucrurile. La 11 zile după atentat, la o ședință de rutină, a făcut câteva observații cu privire la starea sănătății sale. În primul rând, nu mai putea zbura cu avionul, având leziuni la timpane și la canalele auditive. Avea o arsură pe piciorul drept, o hemoragie la cotul drept și o vânătaie pe spate, provocată de căderea unei grinzi. Deși putea sta în picioare și vorbi un timp, trebuia să se așeze aproape imediat. „Astăzi n-aș îndrăzni să vorbesc în fața a 10.000 de oameni”, s-a confesat auditoriului. „Mai mult chiar, atunci când merg, sunt momente în care trebuie să mă concentrez foarte tare ca să nu mă clatin. Pe de altă parte, s-a produs un miracol – explozia mi-a rezolvat aproape pe de-a-ntregul problema de natură nervoasă. Îmi mai tremură puțin piciorul stâng când vreo ședință durează prea mult, dar mai înainte piciorul ăsta îmi tremura și în pat. Tremurul a dispărut aproape total după explozie...”
Adolf Hitler şi Heinrich Himmler în 1939. Șase ani mai târziu, Himmler va oferi Aliaţilor capitularea, dar aceasta va fi refuzată
Mulți specialiști presupun că tulburările de natură nervoasă ale lui Hitler, care se acutizaseră în ultima vreme, se datorau unui Parkinson, boală degenerativă care afectează anumite zone ale creierului și are drept rezultat leziuni organice serioase ale sistemului nervos, putând influența inclusiv voința sau controlul sentimentelor. Prima criză puternică a avut loc în 1942, probabil în urma stresului psihic provocat de prima iarnă petrecută de armatele germane în Rusia. În plus, deranjamentele stomacale de care se plângea de ceva timp s-au accentuat. În 1943 a început să-i tremure toată partea stângă a corpului – mai întâi piciorul, apoi și brațul, situația continuând să se înrăutățească, cu excepția unei scurte perioade de ameliorare, datorată șocului din ziua de 20 iulie 1944. Dar starea sa de sănătate s-a degradat rapid. A început să se plângă de dureri de urechi și de spate, acolo unde îl lovise grinda. A fost descoperită o infecție a sinusului maxilar. Avea mersul nesigur și suferea de puternice migrene. În septembrie 1944 a fost nevoit să stea câteva zile la pat, în urma unor chinuitoare dureri abdominale, fiind diagnosticat și cu icter. Din 1936, când l-a vindecat de eczema de la picior de care suferea și i-a ameliorat suferințele intestinale, dr. Theodor Morell, în calitate de medic personal, s-a bucurat de deplina încredere a lui Hitler, care aprecia tratamentele cu efect imediat ale acestuia. Cu toate astea, problemele de natură nervoasă s-au agravat. În aprilie 1945, Hitler era nevoit să-și sprijine membrele stângi cu cele drepte, pentru a le menține liniștite. Lua 28 de pastile diferite în fiecare zi, iar Morell îi administra injecții cu glucoză și cu o substanță denumită „Vitamultin”, rețetă proprie. Un medic din SS, din personalul lui Himmler, a testat-o în laborator:conținea mari cantități de metamfetamină.
La 3 octombrie 1944, alți trei doctori din anturajul lui Hitler (Karl Brandt, Erwin Giesing și Hans-Karl von Hasselbach) l-au acuzat pe Morell că îi dăduse lui Hitler o doză zilnică de pilule împotriva balonării, pilule care conțineau o doză de stricnină foarte apropiată de pragul admis. Brandt a încercat să-l facă pe Hitler să înțeleagă că tratamentul lui Morell, așa cum afirma Hasselbach, „îl otrăvea pe șeful statului fie dintr-o neglijență culpabilă, fie cu premeditare”. Dar Hitler depindea de tratamentele „neconvenționale” concepute de Morell și era convins de geniul acestuia. Drept urmare, i-a îndepărtat pe cei trei;Morell avea să rămână alături de Hitler până în ultimele zile de viață, mai exact până la ultima sa onomastică, 20 aprilie 1945, când l-a informat că „nu mai avea nevoie de serviciile sale”.
Fuga
Ultima onomastică a fost și prilejul folosit de Hitler pentru a sublinia faptul că nu va părăsi Berlinul, în ciuda insistențelor anturajului. În afara unui grup de credincioși fanatici, ceilalți nu păreau dispuși la acest sacrificiu. Primul care a plecat, în acea zi, a fost mareșalul Göring. Susținea că trebuia să coordoneze Luftwaffe din Bavaria, era nevoie urgentă de el acolo. I-a strâns mâna unui Hitler absent, lipsit de orice reacție. Albert Speer, ministrul Armamentului și arhitectul preferat al Führer-ului, a asistat la scenă și mărturisea în memoriile sale că i se păruse o despărțire care simboliza sfârșitul iminent al celui de-al Treilea Reich. Era prima dintr-un lung șir de plecări. Majoritatea celor care veniseră să-i prezinte lui Hitler felicitări cu prilejul zilei sale de naștere și care-și întăriseră credința veșnică în național-socialism așteptau neliniștiți clipa în care puteau să spele putina din orașul condamnat. Potrivit declarațiilor făcute după război de Julius Schaub, unul dintre adjutanții cancelarului, Hitler a fost profund dezamăgit de dorința unor apropiați de a părăsi Berlinul într-o grabă abia disimulată, adresându-le doar un superficial semn de adio celor care încercau să-și salveze propria piele și ceva bunuri.
Scena din curtea cancelariei Reich-ului era haotică în timp ce vehiculele erau încărcate cu genți și valize, în bubuiturile artileriei sovietice care le aminteau cât de aproape era Armata Roșie. Mașinile au gonit prin oraș până târziu în noapte, prin norii de fum ce se ridicau din clădirile incendiate, pe lângă ruinele învăluite în fum și membri ai Volkssturm care înălțau baricade pe străzi, spre avioanele care-i așteptau. În cursul următoarelor trei nopți, vreo 20 de curse s-au făcut de pe aerodromurile Gatow și Staaken din Berlin, cu care majoritatea anturajului lui Hitler a fost transportat la Berchtesgaden. Cea mai tânără secretară a lui Hitler, Traudl Junge, a povestit în memoriile sale cum aghiotanții și secretarele rămase s-au adunat în acea seară pentru a bea ceva împreună cu Hitler și Eva Braun. A fost șocată să-l audă pe omul care întruchipa voința națiunii germane spunând că nu mai crede în victorie. După ce Hitler s-a retras, a fost bucuroasă să participe alături de Eva și alții la o mică „petrecere” neoficială în vechea cameră de zi de la primul etaj al apartamentului lui Hitler din Cancelarie. Camera își pierduse splendoarea anterioară și era de-a dreptul lugubră, iar la gramofon s-a auzit în mod repetat singurul disc pe care l-au găsit – un șlagăr intitulat „Trandafirii roșii îți aduc fericirea”. Timp de câteva ore au râs, au glumit și au băut șampanie, încercând să evadeze din realitatea la care au fost brusc aduși de o teribilă explozie în apropiere.
Când Hitler a fost trezit la ora 9.30 în dimineața zilei următoare, a primit vestea că rușii bombardau deja centrul Berlinului. Părea de necrezut, dar un post de observație al Luftwaffe amplasat în grădina zoologică a confirmat prezența bateriei inamice la o distanță de cel mult 13 kilometri, în suburbia Marzhan. Lațul se strângea în jurul capitalei germane și în jurul propriului său gât.
„Războiul e pierdut...”
În după-amiaza zilei de 22 aprilie, la ora 15.30, când a avut loc ședința de informare, un Hitler foarte palid a ascultat împietrit vestea descurajatoare că trupele sovietice au spart cordonul de apărare și se află în suburbiile nordice ale Berlinului. Tot atunci a fost informat că atacul corpului de tancuri condus de SS-Obergruppenführer Felix Steiner nu avusese loc. Într-o scenă devenită celebră pentru modul în care a fost parodiată după apariția filmului Der Untergang (Căderea, extrem de apreciat de critici), dar care în realitate a fost de un tragism greu de surprins astăzi, Hitler și-a pierdut complet controlul. A ordonat tuturor să plece din cameră, cu excepția lui Keitel, Jodl și a generalilor Krebs (era șeful de stat major al Armatei) și Burgdorf (adjutantul-șef al Führer-ului). Inclusiv pentru cei obișnuiți cu izbucnirile furioase ale cancelarului, ce a urmat timp de jumătate de oră a fost un șoc. Unul dintre martorii scenei mărturisea ulterior:„Ceva ce nu pot să înțeleg s-a rupt în mine atunci”. Hitler țipa că fusese trădat de toată lumea. Armata îl trăda de multă vreme și încercase să-l asasineze. Acum, chiar și SS-ul îl mințea:Sepp Dietrich eșuase în Ungaria, iar Steiner nu atacase. Apoi furtuna se potoli și Hitler se prăbuși în scaun. „Războiul e pierdut”, a suspinat. Era prima oară când recunoștea acest lucru, iar cei de față rămăseseră fără cuvinte. Hitler era hotărât să rămână în Berlin și să se împuște în ultima clipă. Keitel și ceilalți ofițeri superiori au insistat să se răzgândească, trupele trebuiau retrase de pe frontul de Vest și aduse în Est. Hitler răspunse că oricum se destrăma totul. Acest lucru îl putea face Göring. Cineva a obiectat, spunând că nimeni nu va lupta pentru mareșalul Reich-ului. „Ce înseamnă asta:luptă?” întrebă Hitler. „Nu prea mai avem pentru ce să luptăm, iar dacă este vorba despre tratative, mareșalul Reich-ului poate face asta mai bine ca mine”. Hitler a părăsit camera de ședințe. Atmosfera a fost surprinsă și de Julius Schaub, care declara în martie 1948:„În timpul ședinței informative din 22 aprilie 1945, nu am fost de serviciu, dar mă aflam în anticameră când în spatele ușilor închise de la camera hărților s-a auzit zgomot și agitație. Am auzit prin ușă cum Hitler striga emoționat, cu vocea gâtuită:„Războiul este pierdut...refuz să continuu... generalii mei m-au dezamăgit și m-au trădat... nimic nu mai are sens”. Și, după o pauză, a adăugat:„Ca să ne înțelegem bine, domnilor, nu cred că Berlinul mai poate fi salvat”. Puțin după aceea ușa s-a dat de perete și Hitler, gârbovit și palid ca o stafie, a străbătut grăbit holul și a intrat în living fără să se uite nici în dreapta, nici în stânga. Participanții la ședința informativă rămăseseră singuri în încăpere, dezorientați și la capătul puterilor. După această ședință, în toate buncărele din Cancelarie a început să se răspândească un fel de sentiment al dezastrului iminent. Nu că toată lumea ar fi alergat de colo-colo disperată, dar toți știau că se terminase...”.
Declarațiile făcute de maiorul Bernd Freytag von Loringhoven, adjutant al generalului Krebs, la 13 martie 1948, descriu acest sentiment de dezastru care se răspândise în Cancelarie:„Din câte am putut vedea, cei mai mulți oameni și-au petrecut ultimele zile în camerele lor. Când ieșeau, rătăceau fără țintă prin holuri, stăteau de vorbă unii cu alții și erau avizi să afle știri de afară, mai ales în legătură cu salvarea Berlinului. Una din temele majore era unde și când urmau să-și ia viața”. La întrebarea „Despre asta discutau oamenii?”, von Loringhoven a răspuns:„Da, pentru că majoritatea nu mai aveau ce face acolo. Toți se gândeau la asta și se pregăteau să se sinucidă. Când se refereau la buncăr, îi spuneau „vorbitorul funerar” și se considerau cu toții niște cadavre vii...”
Trădarea lui Himmler
Începând cu 26 aprilie, lupte teribile s-au dat în orașul cuprins de flăcări. Lipsiți de alimente și de apă, oamenii se agățau cu disperare de viață, în mijlocul unei bătălii feroce. În ziua de 28 aprilie, în buncăr a fost recepționat un mesaj al agenției Reuters, transmis de BBC la Londra și confirmat la Stockholm:Reichsführer-ul SS Heinrich Himmler, oferise Aliaților capitularea, dar aceasta fusese refuzată. La început, Hitler a primit vestea „cu un total dispreț”. Acum se justifica, susținea el, „nesupunerea” lui Dietrich în Ungaria și eșecul lui Steiner. În mesajul celor de la Reuters se mai spunea că „Himmler îi informase pe Aliații occidentali că el putea înfăptui și susține o capitulare necondiționată”. Asta echivala cu faptul că Himmler era de acum șeful statului, că Hitler era lipsit de putere. Era o trădare „abjectă”.
Reichsführer-ul stabilise relații cu contele Folke Bernadotte, vicepreședintele Crucii Roșii suedeze și rudă apropiată cu regele Suediei, în urmă cu două luni. Generalul SS Walter Schellenberg, șeful Serviciului de Informații Externe din Biroul Central al Securității Reich-ului, pusese la cale întâlnirile și îndeplinise rolul de intermediar. Scopul inițial al lui Bernadotte fusese acela de a negocia eliberarea prizonierilor – îndeosebi a celor scandinavi – din lagărele de concentrare. Din punctul de vedere al lui Himmler, îndemnat de Schellenberg, contele oferea o posibilă deschidere spre Occident. În mod evident, șeful SS nu vroia să se sacrifice pe rugul regimului – căuta să-și salveze pielea.
Cei doi s-au întâlnit de patru ori, ultima oară în seara de 23 aprilie la Consulatul suedez din Lübeck, luminat misterios de lumânări din cauza întreruperii curentului electric. Himmler și-a asigurat interlocutorul că Hitler e deja mort sau dispariția sa e o chestiune de zile. A subliniat că o eventuală capitulare în fața Uniunii Sovietice era exclusă, el fiind un antibolșevic convins, dar a insistat că lupta împotriva comunismului trebuie să continue și că el era gata să declare Germania înfrântă de puterile occidentale. La final, a scris o epistolă către ministrul suedez de Externe, care să fie apoi înmânată Aliaților. Evident, totul era o iluzie. Himmler nu s-a gândit o secundă că oferta sa putea fi refuzată. Schellenberg își amintea că primul lucru la care se gândise era denumirea noului partid aflat la conducere (Partidul Concentrării Naționale) și dacă „trebuia să se încline sau să dea mâna când avea să se întâlnească cu Eisenhower”.
Când știrea că Himmler e dispus să capituleze în calitate de șef a ceea ce mai rămăsese din Reich a ajuns la Hitler, acesta a făcut o ultimă criză de furie. Era, țipa el, „cea mai rușinoasă trădare din istoria omenirii”. După o lungă discuție cu Bormann și Goebbels, singurii care-i rămăseseră credincioși, a cerut să-i fie adus generalul Fegelein, atașatul Reichsführer-ului, arestat pentru dezertare, asupra căruia a descărcat un înfricoșător atac verbal.
Generalul Fegelein, cumnatul Evei Braun, a fost împuşcat în seara zilei de 28 aprilie
Generalul Fegelein, cumnatul Evei Braun, executat pentru dezertare
Dar cum ajunsese generalul Fegelein, cumnatul Evei Braun și un apropiat al lui Hitler, decorat cu Crucea de Cavaler pentru operațiunile antipartizani din Uniunea Sovietică purtate în calitate de comandant al Diviziei 8 SS cavalerie Florian Geyer, să fie arestat? La 25 aprilie, Fegelein părăsise Cancelaria, cu intenția de a dezerta. Știa despre negocierile lui Himmler și, după toate probabilitățile, redactase hârtii în legătură cu acestea și dorea să scape de sfârșitul previzibil al celor din buncăr. S-a speculat, pe baza mărturiilor secretarelor lui Hitler, că Fegelein avea o relație chiar cu Eva Braun. Frau Junge relata:„Eva Braun era furioasă că Hermann Fegelein nu-i acordă nici cea mai mică atenție. Nu-l mai văzuse de două zile. Și chiar și mai înainte avusese sentimentul că o evită. M-a întrebat dacă l-am văzut. Fegelein nu apăruse deloc în buncăr în ziua aceea...”
La 26 aprilie, Fegelein a telefonat de mai multe ori la buncăr, curios să afle ultimele noutăți. Frau Junge susține că în acea seară a vorbit și cu Eva Braun, căreia i-a spus să plece din buncăr, „fiind o chestiune de viață și de moarte”. În ziua de 27 aprilie, Fegelein a fost sunat în propriul apartament de la Cancelarie și somat să se întoarcă. Aflat sub influența băuturilor alcoolice, acesta a refuzat. A fost trimisă o echipă din Serviciul de Securitate să-l aresteze pentru dezertare. Fegelein, aflat, se spune, „în compania unei domnișoare roșcate” și în haine civile a fost adus, tot beat, la Cancelarie, în seara zilei de 27 aprilie. Pentru a înțelege caracterul acestui om, să precizăm că soția sa era însărcinată, gata să nască;avea să o facă la 5 mai.
După interogatoriul la care a fost supus de către Hitler, acesta a ordonat retrogradarea și executarea acestuia. S-a constituit o curte marțială ad-hoc, prezidată de generalul SS Mohnke, comandantul Citadelei, cum fusese denumită Cancelaria și împrejurimile sale. Acesta a declarat jurnalistului american James O'Donnel, în anii '70, că Fegelein era într-o avansată stare de ebrietate. Plângând, a susținut în fața curții marțiale că se supune direct ordinelor lui Himmler. Mohnke preciza cu dispreț că „acest om nedemn de uniformă se găsea într-o stare atât de jalnică, încât a urinat în fața noastră”. Cu toate astea, legislația militară preciza că nimeni nu poate fi judecat și condamnat dacă se găsește în imposibilitatea de a se apăra;în consecință, Mohnke și-a declinat competența și a predat prizonierul serviciului de securitate. Fegelein a fost împușcat în seara zilei de 28 aprilie, puțin înainte de miezul nopții, probabil într-o pivniță din apropierea Cancelariei.
Testamentul
În seara zilei de 29 aprilie, cu puțin înainte de oficierea căsătoriei cu Eva Braun, Hitler i-a cerut tinerei sale secretare, Traudl Junge, să-i redacteze testamentul. A început cu un testament personal, în care făcea cunoscut că încredințează toate bunurile sale partidului sau, în cazul în care acesta înceta să mai existe, statului. Nutrea speranța ca propria colecție de tablouri să ajungă la o galerie din Linz;de asemenea, îl numea executor testamentar pe Martin Bormann. În partea cea mai importantă, testamentul politic, Hitler a încercat să-și justifice acțiunile într-un mod care amintea de Main Kampf. „Nu este adevărat că eu sau oricine altcineva din Germania a dorit război în 1939”, a dictat el. „El a fost dorit și provocat exclusiv de acei oameni de stat care fie aveau origine evreiască, fie serveau interese evreiești... Vor trece veacuri, dar din ruinele orașelor și monumentelor noastre culturale, va renaște mereu ura împotriva celor răspunzători în ultimă instanță, cărora trebuie să le mulțumim pentru tot:evreimea internațională și susținătorii ei”.
Unul dintre pasajele esențiale face referiri la „soluția finală”, fără a lăsa loc de dubii:„N-am lăsat de asemenea nimănui vreo îndoială că, dacă națiunile Europei vor fi considerate din nou simple pachete de acțiuni ale acestor conspiratori internaționali ai banilor și finanțelor, atunci și rasa aceea care este cu adevărat vinovată de acest masacru va da socoteală:evreimea!”. În pofida tuturor eșecurilor, continua el, acest război avea să intre într-o zi în istorie ca „manifestarea cea mai glorioasă și mai curajoasă a voinței de a exista a unei nații”. La final preciza că „nu vreau să cad în mâinile dușmanilor care, pentru amuzamentul maselor isterizate, vor avea nevoie de un spectacol pus la cale de evrei”.
În primele ore ale zilei de 29 aprilie, sovieticii au lansat ofensiva generală împotriva centrului Berlinului. Linia frontului se găsea la 400 de metri de cancelarie. În timpul ședinței informative, generalul Weidling, Kampfkommandant al Berlinului, i-a raportat că se putea rezista până la 1 mai, cel târziu. Hitler a luat masa de prânz la ora 14, ca de obicei, în compania secretarelor sale, Christian și Junge. La 3 iulie 1954, Frau Christian își amintea:„În ziua de 29 aprilie am luat masa ca de obicei. Nu s-a vorbit nimic despre intenția lui Hitler de a părăsi această viață și nici despre modul în care acest lucru avea să se producă...” La puțin timp după ședința informativă de la ora 16, Hitler le-a ordonat doctorului Werner Haase și îngrijitorului câinelui său, subofițerul Fritz Tornow, s-o otrăvească pe Blondi. Hitler voia să evite cu orice preț posibilitatea ca Blondi, câinele său preferat, să cadă în mâinile rușilor. „Mi se face rău doar dacă mă gândesc la asta”, îi spusese secretarei sale Christine Schroeder. Hitler iubea foarte mult cățeaua și Albert Speer spusese adevărul atunci când afirmase că „probabil acest ciobănesc german a jucat cel mai important rol în viața lui Hitler;era mai important chiar decât cei mai apropiați colaboratori ai săi”.
Hitler:„Animalele sunt mai credincioase decât oamenii”
Așa cum a relatat mai târziu Frau Schroeder, în timpul ultimelor zile petrecute în buncăr Hitler repeta adesea că „animalele sunt mai credincioase decât oamenii”.
Privea tabloul lui Frederick cel Mare în timp ce își bea ceaiul și repeta:„de când am învățat să cunosc oamenii, iubesc câinii”. Goebbels ne-a lăsat o descriere foarte amănunțită a relației lui Hitler cu câinele său într-o însemnare din jurnalul lui, datată 30 mai 1942:„Și-a cumpărat un câine ciobănesc german, pe nume Blondi, care îi este drag ca lumina ochilor. E de-a dreptul emoționant să-l auzi că i-a plăcut plimbarea cu câinele pentru că numai atunci când se plimbă în tovărășia lui poate fi sigur că însoțitorul său nu se va apuca să vorbească despre politică sau război. Se observă din ce în ce mai mult că Führer-ul devine, încet dar sigur, un om tot mai singuratic. [...] În momentul de față, câinele este singura ființă aflată în permanență alături de el. Noaptea, doarme la picioarele patului lui, are voie să intre în compartimentul – dormitor din trenul special și se bucură de o mulțime de privilegii pe care n-ar îndrăzni să le pretindă nicio ființă omenească. A cumpărat câinele de la un mic funcționar de la poșta din Ingolstadt”.
Otto Günsche, adjutantul personal al lui Hitler, unul dintre oamenii cei mai devotați acestuia și un personaj-cheie al ultimelor zile, declara la 21 iunie 1956:„La 29 aprilie, efectul otrăvii a fost încercat pe câinele Blondi din ordinul lui Hitler. Professor Haase i-a administrat otrava zdrobindu-i în gât o fiolă cu ajutorul unui clește, în timp ce îngrijitorul câinelui, Feldwebel Tornow, îi ținea botul deschis. Câinele a căzut mort ca lovit de trăsnet. Am fost de față la momentul acela. Adolf Hitler nu era prezent, dar a venit imediat după aceea ca să-și ia rămas-bun de la câinele său”. Fraulein Junge a spus mai târziu despre Hitler că, după ce a văzut câinele mort, „fața lui era ca propria mască mortuară. S-a încuiat la el în cameră fără să spună un cuvânt”.
În timpul ședinței informative de seară, de la ora 22, Hitler nu a primit decât știrea unor alte dezastre. La Berlin, sovieticii se apropiau tot mai mult de cancelarie, iar în legătură cu eventuala despresurare a capitalei domnea confuzia și disperarea. În jurul orei 22.30, Hitler a primit știrea că Benito Mussolini și amanta lui, Clara Petacci, fuseseră împușcați de partizani și trupurile lor fuseseră spânzurate cu capul în jos la o stație de benzină din Piazzale Loreto din Milano, unde oamenii aruncaseră cu pietre în ele. Vestea i-a întărit convingerea lui Hitler:după sinucidere, puținii fideli rămași trebuiau să-i incinereze cadavrul, pentru a nu ajunge în mâinile rușilor.
Cu puțin înainte, Hitler ordonase trimiterea unui mesaj radio către Jodl, încercând să afle detalii despre unitățile generalului Wenck, ultima speranță a Berlinului. La 23.30 a venit, sec, raportul Armatei 12:„înaintarea spre Berlin nu mai este posibilă”. Începând cu miezul nopții, devenise limpede că sfârșitul era aproape. Hitler mai avea de trăit doar 16 ore.
Sinuciderea
În jurul orei 01.30 dimineața (30 aprilie), Hitler și-a luat rămas-bun de la o parte din personalul care-i mai rămăsese. Maximilian Költz, membru al gărzii lui personale, declara la 24 noiembrie 1954:„De la baza scărilor, l-am văzut pe Hitler spunând la revedere anturajului său în noaptea de 29 spre 30 aprilie 1945. Erau de față, printre alții, dr. Goebbels, Frau Goebbels, Bormann, generalul Burgdorf, generalul Krebs și ceilalți apropiați. Am văzut că Hitler a dat mâna cu toată lumea. N-am auzit dacă a spus ceva, pentru că era zgomot din cauza mașinilor. Generatorul electric și instalația de ventilație mergeau în același timp și amândouă erau acționate de motoare diesel. Imediat după această scenă, unul dintre participanți mi-a spus că, în curând, Hitler avea să se omoare, informație care nu m-a surprins câtuși de puțin”. În jurul orei 2 noaptea, Hitler și-a luat rămas-bun de la dr. Werner Haase și dr. Günther Schenk și le-a mulțumit spunând la revedere și mai multor surori medicale care lucrau în spitalul de pe Voss-Strasse, „scuzându-se că le-a trezit atât de târziu”.
În ultima zi de viață, Hitler a dormit doar trei ore. La 5 dimineața, artileria sovietică a deschis focul în districtul guvernamental. A luat drept țintă Cancelaria și a menținut-o sub foc continuu. După cum susțin diverși martori, intensitatea focului a fost variabilă. Uneori era foc întrerupt și șarje din trei în trei minute, alteori foc neîntrerupt timp de aproximativ o oră. Hitler l-a chemat pe comandantul Cancelariei, Mohnke, să se prezinte în buncăr și l-a întrebat cât mai putea rezista. Acesta își amintea:„În jurul orei 6 dimineața, am fost chemat la telefon și mi s-a spus să mă prezint la Hitler. Îmbrăcat în halat și papuci, m-a întrebat în anticamera biroului cât mai pot rezista. I-am spus că una sau două zile. [...] Hitler m-a ascultat fără să mă întrerupă, apoi mi-a dat mâna la plecare și mi-a spus:„Toate cele bune. Îți mulțumesc. Nu a fost numai pentru Germania!” La 6.30 m-am întors la postul meu de comandă”. Mohnke a petrecut 10 ani în captivitate sovietică (șase în izolare) dar a fost longeviv, decedând la 9 august 2001, la 90 de ani.
În jurul orei 8, asupra Cancelariei a fost îndreptat un intens tir de artilerie grea și exista temerea că va urma imediat un atac rusesc de infanterie. Numărul gardienilor a fost sporit, coridoarele au fost baricadate de SS-iști. Membrii gărzii personale au primit grenade de mână și pistoale-mitralieră.
Spre amiază a început ultima ședință informativă a lui Hitler. Generalul de artilerie Weidling, comandantul Berlinului, a raportat că trupele sovietice luaseră cu asalt Reichstag-ul și a precizat că „bătălia Berlinului se va încheia în seara zilei de 30 aprilie”. Cu o voce stinsă, Hitler a cerut opinia lui Mohnke. Era de aceeași părere.
În pofida tuturor așteptărilor, deși refuza să capituleze, Hitler a aprobat în cele din urmă ruperea rândurilor forțelor care mai rămăseseră, în cazul că se termina muniția. Hitler a semnat ultimul „Ordin al Führer-ului” din viața lui, pe care l-a trimis apoi la generalul Weidling la postul de comandă al acestuia din Bendlerstrasse, sediul Comandamentului Suprem al Forțelor Armate (OKW) și generalului Mohnke.
„Hitler și Eva Braun se vor sinucide azi. Trupurile lor urmau să fie arse”
După ședința informativă, Hitler a decis că sosise momentul să-și pună capăt zilelor și l-a informat în acest sens pe Bormann. Otto Günsche a declarat la 20 iunie 1956:„La 30 aprilie 1945, cam pe la amiază, Bormann m-a informat că hotărârea lui Hitler era definitivă:se va împușca astăzi. Și Eva Braun se va sinucide. Trupurile lor urmau să fie arse. [...] La puțin timp după aceea, l-am întâlnit pe Adolf Hitler în anticamera biroului său. Mi-a spus și el că se va împușca și că Fräulein Braun va părăsi și ea această viață. Nu voia să cadă în mâinile rușilor nici viu, nici mort, pentru ca apoi să fie expus ca o curiozitate la Moscova. Trupurile lor urmau să fie arse. M-a însărcinat să fac pregătirile necesare. Din felul în care se exprima se vedea că mă consideră personal răspunzător de aceasta! L-am asigurat atunci pe Adolf Hitler că îi voi aduce la îndeplinire ordinele”.
La ora 14, Hitler a luat masa de prânz ca de obicei. Hitler a ținut un mic discurs, în care a precizat că „cei ce vin după noi nu vor avea nicio milă față de mine”. Avea însă încredere în „istoricii de mai târziu”, care urmau să adopte față de el o „atitudine corectă”. Ulterior, Hitler s-a întâlnit cu Goebbels, care a încercat să-l convingă încă o dată să plece din Berlin, primind un răspuns categoric. Hitler i-a propus ultimului său fidel să părăsească el Berlinul împreună cu familia;acesta a replicat, „cu mândrie”, că va rămâne alături de el. Cei doi și-au luat rămas-bun;au urmat frau Goebbels și Otto Günsche. Ultimul a fost credinciosul său valet, Heinz Linge;acesta mărturisea că „am salutat și Hitler a făcut doi-trei pași și mi-a dat mâna, apoi a ridicat brațul pentru ultima oară în viața lui, pentru a executa salutul nazist”.
Relatările martorilor cu privire la ora morții lui lui Adolf Hitler și a Evei Braun variază foarte puțin. Heinz Linge a fixat momentul morții la 15.50. Susține că s-a uitat la pendula mare din anticamera biroului lui Hitler, cu care avusese multe bătăi de cap să o facă să meargă corect, pentru că Hitler se orienta după acest ceas. Otto Günsche dă drept oră a morții 15.30, afirmând că și-a privit ceasul de mână. Cum cei doi reprezintă martorii cei mai importanți și mai credibili, putem spune că ora morții lui Adolf Hitler trebuie stabilită între 15.30 și 15.50 în ziua de 30 aprilie 1945.
Ora morții Evei Braun trebuie stabilită cu câteva minute înainte. Este evident doar o presupunere că a murit prima, dar este o presupunere cu un mare grad de probabilitate din rațiuni de ordin psihologic. Pare greu de crezut că Eva a privit cum se sinucide Adolf Hitler;ar fi fost contrar structurii emoționale a celor doi.
Soldaţi Aliaţi examinând locul unde au fost incinerate trupurile lui Adolf Hitler şi al Evei Braun. Cele două corpuri au fost aşezate unul lângă altul, pe o porţiune de pământ drept, liber, nisipos, la numai trei metri de uşa buncărului
„Hitler își trăsese un glonț în tâmpla dreaptă”
Ce s-a întâmplat în continuare povestește tot Linge:„La un moment dat, am simțit miros de praf de pușcă. Am ajuns în fața biroului lui Hitler și am intrat. Bormann m-a urmat și imediat s-a făcut alb ca varul. Pe o canapea se aflau Adolf și Eva Hitler. Amândoi erau morți. Hitler își trăsese un glonț în tâmpla dreaptă, cu pistolul său de calibrul 7, 65 mm. Cele două pistoale ale Führer-ului, cel de calibru 7, 65 mm și 6, 35 mm, pe care îl luase, probabil, pentru cazul în care pistolul de calibru mai mare nu va funcționa, se aflau la picioarele lui, pe podea. Capul lui era puțin înclinat spre perete. Sângele pătase covorul, chiar lângă canapea. În dreapta lui Hitler se găsea soția lui. Își trăsese picioarele la piept. Fața ei schimonosită trăda modul în care murise:se otrăvise. Faptul că „mușcase din capsula cu otravă” se citea pe trăsăturile ei”.
Doar trei dintre cei care au intrat în birou și au văzut cadavrele au supraviețuit războiului:Linge, Otto Günsche și Artur Axmann, care sosise prea târziu pentru a-și lua rămas-bun, dar a intrat în birou alături de Günsche. Mărturiile lor cu privire la pozițiile corpurilor, modul în care s-au sinucis (de exemplu, Axmann susținea că Hitler s-ar fi împușcat în gură) diferă destul de mult. Explicațiile sunt legate, fără îndoială, de stresul cumplit al acelor zile pentru oamenii aflați în anturajul lui Hitler. Aflați sub o stare emoțională deosebită, pare probabil ca reconstituirea cu exactitate a momentului să fie dificilă. Interogatoriile nesfârșite ale rușilor (în cazul lui Linge și Günsche) sau ale americanilor (în cazul lui Axmann) par să fi adus la suprafață impresii aflate inițial doar în subconștient, cum ar fi poziția corpurilor. Astfel, imaginea ulterioară poate fi ușor deformată, în ciuda convingerii martorilor că varianta lui e cea „adevărată”.
Pe baza evaluărilor făcute în ultimii 70 de ani de numeroși experți, cel mai probabil Hitler s-a sinucis împușcându-se în tâmpla dreaptă. Dincolo de evaluarea patologică a probelor, e vorba de un profil psihologic foarte clar. Varianta otrăvirii a fost vehiculată îndeosebi de sovietici, din evidente motive ideologice și propagandistice, despre care vom vorbi la momentul potrivit.
Ultimul act
După câteva minute de la pronunțarea morții lor, trupul lui Adolf Hitler și al soției sale de o zi jumate, Eva Braun, au fost învelite în pături aduse de Linge. Cadavrele au fost ridicate de pe sofa și cărate prin buncăr, pe scări pe o distanță de vreo opt metri și apoi în grădina Cancelariei Reich-ului. Linge, ajutat de trei gărzi SS, au transportat corpul neînsuflețit al lui Hitler, care avea capul acoperit de pătură, în timp ce partea de jos a picioarelor atârna. Martin Bormann a cărat trupul Evei Hitler pe coridor, unde a fost preluat de șoferul lui Hitler, Erich Kempka, apoi de Otto Günsche. Cele două trupuri au fost așezate unul lângă altul, pe o porțiune de pământ drept, liber, nisipos, la numai trei metri de ușa buncărului.
Era greu de găsit un loc mai potrivit;cu toate astea, chiar și acolo, în ușa buncărului, era foarte periculos, din cauza barajului de artilerie care lovea neîncetat Cancelaria și grădina. Cortegiul a fost urmat de generalul Hans Krebs, ultimul șef al Marelui Stat Major, Wilhelm Burgdorf, aghiotantul lui Hitler pentru Wehrmacht, Goebbels și Martin Bormann. Krebs și Burgdorf s-au împușcat la 2 mai 1945;trupurile lor au fost descoperite de primii soldați sovietici intrați în buncăr.
Benzina stocată de Günsche în prealabil a fost turnată peste cadavre. Cu toate astea, din cauza faptului că ploaia de bombe continua, aprinderea rugului funerar cu chibriturile date de Goebbels s-a dovedit a fi dificilă. Günsche era gata să arunce o grenadă, când Linge reuși să găsească niște hârtie ca să facă o făclie. A fost aprinsă și Günsche (Bormann, după alte mărturii) a aruncat-o în groapă, retrăgându-se apoi imediat la adăpostul intrării. Cineva a închis ușa buncărului, lăsând doar o crăpătură prin care a fost văzută o minge de foc răbufnind în jurul cadavrelor. Brațele s-au ridicat în aer pentru un ultim „Heil Hitler!”, apoi martorii s-au retras în interiorul buncărului.
În timp ce flăcările mistuiau trupurile într-un decor infernal cât se poate de potrivit, la sfârșitul conducătorului adulat de milioane de oameni nu au asistat nici măcar adepții săi cei mai apropiați...
Dezinformări sovietice
Cercetările intense făcuse de serviciile de informații sovietice au ajuns trunchiat sau chiar distorsionat la partenerii de alianță. Pentru Stalin, un Hitler încă în viață și fugar era mult mai folositor. În seara zilei de 25 mai 1945, Harry Hopkins, reprezentantul președintelui american Truman, a sosit la Moscova, pentru o întâlnire pregătitoare cu Stalin. În timpul discuțiilor liderul de la Kremlin a subliniat că, în opinia lui, Hitler nu era mort, ci se ascundea undeva. Se îndoia inclusiv de moartea lui Goebbels, susținând că diversele relatări despre înmormântări i-au lăsat o impresie ciudată. După părerea lui, „Bormann, Goebbels și Hitler, probabil și Krebs fugiseră și stăteau ascunși undeva”. Dar cadavrele lui Goebbels și Krebs fuseseră identificate încă de la 3 mai, iar cel al lui Hitler la 9 mai;în mod evident, Stalin mințea cât se poate de convingător.
La 6 iunie 1945, rușii au ținut o conferință de presă neoficială la Berlin, la care au fost de față corespondenți de război din Statele Unite, Marea Britanie și Franța. Un ofițer din personalul mareșalului Jukov a prezentat detaliile referitoare la căutarea trupului lui Hitler, susținând că acesta a fost găsit și identificat cu un înalt grad de probabilitate, iar indiciile sugerau că a murit „cel mai probabil prin otrăvire”.
Era ultima declarație neautorizată pe care Stalin a fost dispus să o mai accepte din partea mareșalului Jukov. L-a trimis imediat după aceea la el pe Vîșinki cu instrucțiuni potrivite, iar acesta nu s-a mai dezlipit de atunci de mareșal. La 9 iunie 1945, când Jukov a declarat că s-ar putea ca Hitler să fie încă în viață, Vîșinki stătea chiar lângă el. Ulterior, l-a însoțit și la discuțiile cu generalul Eisenhower. Câteva luni mai târziu, Jukov a ieșit pe ușa din dos a istoriei. Stalin l-a rechemat din Germania și l-a trimis în exil. Alt martor cheie, general-colonelul Nikolai Bersarin, comandantul militar al Berlinului (și cel care cucerise Chișinăul în august 1944), a fost ucis în ziua de 16 iunie 1945 într-un misterios accident de motocicletă. Manipularea cu privire la soarta lui Hitler i-a aparținut în totalitate lui Stalin. Greu de spus ce urmărea exact acesta, dar dezinformarea se potrivește ca o mănușă profilului psihologic al „țarului roșu”.
Istoricii au reușit în bună măsură să reconstituie acțiunile sovieticilor. Aceștia au aflat, încă din 23 aprilie, că Hitler se află în Berlin. Având în vedere că suspiciunea de care suferea Stalin devenise o regulă, serviciile de informații nu au crezut o iotă, fiind convinși că e doar propagandă tipică pentru Goebbels. În noaptea de 1 mai, generalul Krebs, plecat în liniile sovietice cu o ofertă de capitulare (se va reîntoarce la buncăr doar pentru a se sinucide) i-a spus generalului Vasili Cuikov, eroul de la Stalingrad (care comanda Armata 8 Gardă, așa cum fusese redenumită Armata 62, pe care o comandase la Stalingrad) că Hitler se împușcase cu o zi înainte. Cuikov l-a informat pe Jukov, care la rându-i a luat legătura direct cu Stalin. Conversația a fost povestită ulterior de mareșal în memoriile sale:„Stalin a venit imediat la telefon. I-am raportat despre informația cu privire la sinuciderea lui Hitler.-Așadar ticălosul și-a făcut-o cu mâna lui! Păcat că n-am putut să-l prindem viu. Unde este cadavrul lui Hitler? Am raportat că, în conformitate cu mărturia generalului Krebs, cadavrul fusese incinerat”.
Ulterior, alți martori credibili au confirmat ipoteza sinuciderii:generalul Weidling, generalul Mohnke și Hans Fritzsche, șeful Departamentului Radio din Ministerul Propagandei. Evident, exodul militarilor și oficialităților germane care au părăsit Berlinul între 20 și 23 aprilie, precum și traficul aerian intens de pe aeroporturile Staaken și Gatow nu scăpase serviciilor de informații. Sovieticii au fost ferm convinși că Hitler și apropiații lui au fugit din capitala asediată și toate mărturiile nu făceau altceva decât să acopere urmele evadării sale.
Soldat sovietic, în camera în care s-au sinucis Hitler şi Eva Braun
Sovieticii știau exact ce s-a întâmplat cu Hitler folosind identificarea odontologică
Dar incertitudinea a durat doar câteva zile. De fapt, la 9 mai 1945, când s-a semnat capitularea, sovieticii știau exact ce s-a întâmplat cu Hitler folosind identificarea odontologică. În orice cercetare criminalistică și de medicină legală în vederea identificării unui cadavru necunoscut sau parțial distrus, identificarea odontologică joacă un rol foarte important. În cazul lui Adolf Hitler și al Evei Braun, acest lucru a fost relativ ușor, întrucât medicul stomatolog al lui Hitler, profesorul Hugo Blaschke, era o persoană cunoscută și a fost arestat la Dorfgastein pe 20 mai 1945. Angajații săi, tehnicianul dentar Fritz Echtmann și asistenta Käthe Heusermann, fuseseră arestați de sovietici la Berlin la 8 mai și ei au fost martorii-cheie în identificarea cadavrului.
La 2 mai 1945, agenți ai serviciilor de contrainformații sovietice (celebrul SMERȘ) descoperiseră cele două cadavre, alături de care se găseau și două cadavre de câini (Blondi și unul dintre puii preferați de Hitler). Tehnicianului dentar Fritz Echtmann i-a fost arătat un fragment din maxilarul inferior și două punți dentare. Pe baza datelor pe care le avea, a identificat una dintre punți ca aparținând lui Hitler, iar cealaltă, Evei Braun. Și maxilarul era al lui Hitler.
Ce s-a întâmplat cu rămășițele pământești sau dacă sovieticii au recuperat mai mult din trupurile incinerate rămâne un mister. În 1969, ziaristul Lev Bezîmenski a publicat o lucrate în care a oferit detalii dintr-un presupus raport de autopsie, dar cercetătorii din occident au considerat lucrarea simplă propagandă. Se pare că ceea ce mai rămăsese din cei doi (laolaltă cu alte cadavre, inclusiv ale generalului Krebs) au fost înhumate la Magdeburg, la 21 februarie 1946. În 1970, baza de operații a SMERȘ, controlată de KGB, urma să fie predată autorităților est-germane. De teamă ca nu cumva locul să devină cunoscut și un loc de pelerinaj pentru neo-naziști, directorul KGB, Iuri Andropov, a ordonat o operațiune de distrugere a oricăror urme. La 4 aprilie 1970 au fost exhumate 5 cutii din lemn „conținând rămășițele a 10-11 cadavre aflate într-o avansată stare de descompunere”. Au fost arse, iar cenușa aruncată în râul Biederitz, un afluent al Elbei.
În 1993, după încheierea (sau, mai bine zis, armistițiul) Războiului Rece, autoritățile de la Moscova au oferit publicității imagini cu un fragment de craniu cu o gaură de glonț, susținând că i-ar aparține lui Adolf Hitler. Teste amănunțite, inclusiv DNA, efectuate în 2009 în Statele Unite, au evidențiat faptul că fragmentul de craniu îi aparține unei femei sub 40 de ani. Pe de altă parte, fragmentul de mandibulă inferioară nu a fost niciodată testat;acesta, împreună cu coroana dentară, reprezintă (în opinia istoricului Ian Kershaw) cele mai importante dovezi cu privire la moartea lui Adolf Hitler. Certitudine pentru unii, controversă pentru alții;moartea celui mai hulit om din istorie va continua să suscite interes.
Bibliografie selectivă:
John Toland, Adolf Hitler, Wordsworth Editions Limited, 1998;
Ian Kershaw, Hitler, București, Editura Meteor Press, 2012;
Traudl Junge, Bis zum letzten Stunde. Hitlers's Sekretärin erzählt ihr Leben, Claasen Verlag, München, 2002;
Anton Joachimsthaler, Sfârșitul lui Hitler, București, Editura Lider, f.a.;
Albert Speer, În umbra lui Hitler. Memorii, vol. II, București, Editura Nemira, 1997;
Heinz Linge, Cu Hitler până la sfârșit. Memoriile ordonaței lui Hitler, București, Editura Corint, 2014.
