Troiţa din Burluşi, un obiect total

Oare ce e mai reprezentativ pentru un muzeu? Un obiect expus, sau unul bine păstrat în tezaurul colecţiei? Cel mai vechi, sau cel aflat printre primele piese achiziţionate? Cel mai valoros în termeni financiari, sau cel mai rar, sau cel mai împodobit, sau cel mai tipic, sau cel mai încărcat simbolic, sau cel mai emblematic pentru o comunitate, sau...?

Sunt întrebări pe care nici omul de muzeu nu şi le pune prea des, atâta timp cât nu este nevoit – cum sunt eu în acest moment – să definească imaginea unei instituţii, în întregul ei, prin „cel mai” obiect al său. Şi totuşi, m-am hotărât destul de uşor. Mai întâi am asumat responsabilitatea unei opţiuni personale, prin forţa lucrului subiectivă;apoi am căutat să aleg un obiect care să vorbească despre lumea din care provine în aceeaşi măsură în care mărturiseşte şi despre demersul care l-a transformat în piesă de muzeu aflată în expunerea permanentă pentru a provoca vizitatorii şi a-i determina să descopere aura nevăzută, conferită de gestul arătării. Am decis să prezint Troiţa din Burluşi, pe care Horia Bernea o definea ca pe un obiect total.

O poveste adevărată devenită legendă

Curând după (re)înfiinţarea Muzeului de la Şosea, cu noua denumire – Muzeul Ţăranului Român, mai precis în anul 1992, o echipă de muzeografi conduşi de directorul Horia Bernea descoperă pe teren în judeţul Argeş, la marginea cătunului Burluşi, o troiţă din lemn adăpostită în interiorul unei construcţii aşezate pe tălpi de lemn şi bolovani, cu pereţi din scânduri fasonate cu barda şi cu acoperiş în 4 ape, învelit cu şiţă.

Se decide achiziţionarea, se negociază cu oficialii satului şi, curând, troiţa este adusă în muzeu. Dar povestea nu se încheie aici, pentru că locuitorii satului, cei care foloseau troiţa, s-au prezentat la Bucureşti, protestând şi cerând înapoi puterea satului lor.Discuţiile au durat destul la muzeu, dar s-au încheiat cu promisiunea ca sătenii să primească în locul troiţei vechi, una nouă, pictată de artiştii din muzeu. Aşa s-a şi întâmplat, iar sala în care este expusă piesa veche se numeşte chiar Puterea crucii.

Pe lângă această poveste adevărată devenită legendă, mai este nevoie de câteva precizări pentru completarea portretului troiţei:ea există din anul 1886, e înaltăde 4, 70 metri şi cu latura de 3, 50 metri, construită din lemn şi cuie de fier, cu o cruce pictată în tempera şi semnată astfel, fost-au ridicată de robii lui Dumnezeu Ioana, Marin, Ilie, Voica, Dumitru, Gheorghe, Constantin, Catrina, Dumitra (...) şi Ilie Cruceru.

Dar cum spuneam la început, Troiţa din Burluşi constituie în acelaşi timp şi o chintesenţă a stilului de expunere specific Muzeului Ţăranului. Este aşezată în miezul sălii, mărginită pe partea dreaptă de panoul pictat care a fost îndepărtat de pe crucea veche, iar pe partea stângă – de desenul realizat de Horia Bernea direct pe perete, care cuprinde toată istoria obiectului. Trebuie să remarc că acest desen are în acelaşi timp şi menirea să asume şi să înglobeze aproape organic „accidentele tehnologice” ale peretelui. Crucea veche pictată din interiorul troiţei este lăsată în penumbra naturală, fără a fi luminată suplimentar. Vizitatorul grăbit, care nu mai ştie să privească exponatele unui muzeu, va păşi fără să poată observa pictura delavată de trecerea timpului. În schimb, cei care răspund îndemnului nescris de a avea răbdarea căutării vor fi răsplătiţi cu descoperirea unor contururi şi figuri din ce în ce mai precise pe lemnul crucii. Şi dacă îşi vor păstra curiozitatea proaspătă, vor găsi în spatele troiţei imaginile fotografice ale obiectului in situ, ca şi ale remontării lui în muzeu.

Şi totuşi, de ce obiect total? Pentru că sub aripile acoperişului său se odihneau oamenii şi animalele;pentru că măsura troiţei se potrivea şi unora şi celorlalţi;pentru că prin crucea sa se mântuiseră toţi cei care se scriseseră la ctitori, dar şi toţi trecătorii care se rugaseră la picioarele ei;pentru că Sfinţii zugrăviţi pe cruce apărau satul întreg de rele;şi apoi, pentru că vechimea, urmele folosirii, fragilitatea picturii, în ultimă instanţă frumuseţea obiectului i-au conferit forţa să mărturisească despre Puterea Crucii în lumea din care provine, dar şi despre puterea privirii în lumea muzeului.