Trei pioneri ai medicinei românești

Medicina este o meserie veche, cu rădăcini aflate în antichitate, care a continuat să evolueze de-a lungul timpului. În România, ea are un traseu întortochiat, influențat de transformările istorice care s-au petrecut. Construirea unui sistem sanitar a fost posibilă doar datorită muncii de o viața a unor doctori dedicați. Aceștia au înființat de la centre de studiu până la institute care au revoluționat medicina internațională și au schimbat tot ceea ce se credea despre medicina românească. În continuare sunt prezentate realizările a trei dintre ei.

Carol Davila

Carol Davila a fost un medic și famacist de origine franceză, născut în Italia, care ajunge în Țara Românescă la invitația domnitorului Barbu Știrbei. Misiunea doctorului era să organizeze sistemul sanitar românesc. Deși acestă sarcină trebuia să se întindă pe o perioadă de 3 ani, Davila a ales să își continue activitatea pe parcursul a trei domnii diferite:a lui Știrbei, a lui AL. I. Cuza și a lui Carol I.

După ce pe 13 martie 1853 sosește în România, în 1955 inființează o școală de felceri și în 1856 o școală secundară de chirurgie, care va deveni mai apoi Școala Națională de Medicină.

În paralel ajută la crearea sistemului de învățământ farmaceutic și veterinar. Aceste activități sunt dublate și de cele academice, cum ar fi faptul că fondează anumite societăți și reviste de specialitate. Împreună cu horticultorul austriac Urlich Hoffman fondează Grădina Botanică din București.

Davila se dedică și unor acțiuni cu scop filantropic:crearea unui azil pentru 40 de fetițe orfane și mai apoi fondarea un orfelinat pentru băieți. Tot lui îi aparține inițiativa de a introduce consultații gratuite în spitale pentru pacienții săraci.

Cu ajutorul farmacistului Hepites pune bazele farmaciei române.

Pentru a-l răsplăti pentru activitatea sa necontenită, la 4 iunie 1864 în Camera Deputaților se propune acordarea cetățeniei române pentru medicul francez. Dar cetățenia o primește numai pe 31 mai 1868 printr-un decret lege dat de regele Carol I.

În 1869 reușește să înființeze Facultatea de Medicină, iar în 1874 este propus pentru înițiere în loja masonică bucureșteană „Înțelepții lui Heliopolis”.

În timpul Războiului de Independență sistemul de ambulanțe și de trenuri sanitare creat de Davila salvează sute de vieți și 13.000 de bolnavi și răniți primesc îngrijiri.

Până la moartea survenită în 24 august 1884, Davila își continuă munca cu aceeași fervoare construind un sistem medical, dar și profesional pe elevii săi.

Victor Babeș

Victor Babeș a fost un bacteriolog și morfopatolog român născut la Viena în 1854. După ce face studii la Budapesta și la Viena, Babeș devine asistent în laboratorul de Anatomie Patologică din capitala Ungariei.

Dar descoperirile lui Louis Pasteur, părintele microbiologiei, îi par interesante și îl fac să se mute la Paris. Acolo va lucra în laboratoarele lui Pasteur și a lui Victor André Cornil. Cu acesta din urmă colaborează la conceperea primul tratat de bacteriologie din lume (1885).

În 1881 este numit conferențiar și în 1885 profesor asociat la catedra de Histopatologie a Universității din Budapesta. Va fi și director al Institutului de Histopatologie din același oraș.

Anul 1885 îl găsește la Berlin în laboratoarele lui Rudolf Virchow și Robert Koch. Tot în acel an publică o carte despre medicamentele viitorului:antibioticele.

 În 1877 este chemat la București, unde va deține postul de profesor de Anatomie Patologică și Bacteriologie la Facultatea de Medicină București. Deasemenea a fondat Institutul de Patologie și Bacteriologie, primul institut de cercetare din România.

În 1892 publică, împreună cu Gheorghe Marinescu și Paul Blocq,  „Atlas de histologie patologică a sistemului nervos”, iar în 1893 este numit membru titular al Academiei Române. Victor Babeș a mai fost membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris și a primit din partea Franței Legiunea de Onoare.

Cercetările sale s-au concentrat pe problemele cauzate de tuberculoză, lepră, dar și pe diferite tratamente, ca vaccinarea antirabică. De-a lungul carierei a identificat 40 de microorganisme patogene. După ce Koch a descoperit bacilul tuberculozei în 1882, Babeș a demonstrat prezența acestuia în urina persoanelor bolnave. Deoarece lucrările sale sunt centrate pe bacterii și microorganisme, ele au influențat și evoluția medicinei veterinare.

Pe de altă parte, Babeș a susținut îmbunătățirea stării medicale a populației, lucru posibil doar prin împropietărirea țăranilor, fapt care ar fi eliminat sărăcia și în concluzie mizeria.

Victor Babeș a murit pe 19 octombrie 1926 și a lăsat în urma sa multe studii care au ajutat la conturarea traseului medicinei moderne.

Ion Cantacuzino

Ion Cantacuzino s-a născut la 25 noiembrie 1863 într-o familie cu renume. Educația primită a fost una pe măsură, astfel că tânărul Cantacuzino a fost absolvent a trei facultăți:filozofie, științe naturale și medicină.

În 1890 se află în serviciul lui Dujardain-Beaumetz și în urma acestei experiențe publică prima lucrare medicală, care avea ca subiect sindromul isteric ce cauzează scleroza în plăci. În vara lui 1892 face un stagiu de cercetare, la stațiunea biologică marină de la Roscoff, care devenise tradiție. Acolo îl întâlnește pe Mecinikov care îi va vorbi despre patologia comparată a inflamației. În urma acestei întâlniri, Cantacuzino devine interesat de acest domeniu de cercetare.

Este primit în laboratorul lui Mecinikov de la Institutul Pasteur și începe studiile pentru teza de doctorat în medicină, care se baza pe modalitatea de distrugere vibronului holeric în organism.

Anul 1894 îi aduce postul de profesor suplinitor de morfologie animală la Facultatea de Științe din Iași, pe care-l va părăsi pentru un loc de asistent în laboratorul lui Mecinikov între 1896 și 1901. La Iași avea un laborator de cercetare care funcționa, însă și ca dispensar unde oferea îngrijiri medicale gratuite celor nevoiași.

În 1901 este numit profesor la catedra de medicină experimentală de la Facultatea de Medicină din București. Laboratorul, din cadrul catedrei, va face de-a lungul timpului diferite vaccinuri. În 1904 laboratorul crează serul antistreptocop, pe baza unor observații făcute de Cantacuzino. Este considerat că aceste studii vor fi cele care au ajutat la conturarea institutului de mai târziu. În timp, laboratorul se transformă în Școala lui Cantacuzino, denumire dată celor care au studiat și cercetat alături de profesor.

În 1906, înființează la București, împreună cu profesorul Atanasiu, Facultatea de Științe, care este prima filiară românească a Societății de Biologie de la Paris.

În 1908 este ales director general al Serviciului Sanitar. Și-a dovedit priceperea în acestă funcție prin organizarea sistemului, care a culminat cu Legea Cantacuzino din 1910. Aceasta trecea spitalele în jurisdicția autorităților centrale și selecționa medicii prin concurs, care erau numiți după un stagiu în locul pe care trebuiau să-l ocupe. Prevedea salarii mărite și introducerea gradației salariale, dar și a pensiei. Trebuiau înfințate spitale și pavilioane de izolare pentru a combate epidemiile;trebuiau fondate și infirmerii rurale, dar și laboratoare de cercetare în diferite zone ale țării. Această lege nu a putut fi aplicată în totalitate.

În 1911 scrie prima lucrare despre scarlatină și fondează o universitate populară la București, care avea scopul de a familiariza masele cu știința, arta și literatura.

În 1913 a avut loc prima campanie de vaccinare împotriva holerei care se va efectua pe trupele românești care se contaminaseră pe front în Bulgaria. Profesionalismul lui Cantacuzino și-a spus din nou cuvântul prin trimiterea unor echipe care să colecteze tulpini ale bolii înainte ca aceasta să se extindă în România. În felul acesta, românii au fost cu un pas înaintea holerei.

În anul 1914, laboratorul experimental produce un ser antidifteric și pe toată desfășurarea războiul își demonstrează eficiența prin crearea unor vaccinuri împotriva bolilor transmisibile.

La sfârșitul războiului, Cantacuzino este ales șeful misiunii române a Crucii Roșii la Paris și în 1920 este numit delegatul țării pentru semnarea tratatului de pace.

Un an mai târziu, reușește să convingă autoritățile să creeze o instituție care să lupte cu epidemiile și așa ia naștere „Institutul de seruri și vaccinuri”, cunoscut azi sub denumirea de „Institutul de microbiologie, parazitologie si epidemiologie  Dr. I. Cantacuzino”.

Își continuă activitatea prin publicarea unor reviste și a unor publicații. În anul 1925 este numit membru titular al Academiei Române.

În 1926 suferă un accident de cale ferată, dar urmările acestuia nu l-au împiedicat să-și continue activitatea. Astfel că între 1931 și 1932 ocupă funcția de ministrul al sănătății. În această scurtă perioadă reușește să obțină votarea „Legii de reglementare a muncii lucrătorilor din porturi”. Cantacuzino a studiat condițiile de muncă ale muncitorilor din diferite domenii și a atras atenția asupra faptul că sunt necorespunzătoare.

Profesorul moare în plină activitate a institutului, la 14 ianuarie 1934 în urma unei bronhopneumonii. Institutul a stăbătut și perioade mai grele, dar a reușit să supraviețuiscă până astăzi.

Davila, Babeș și Cantacuzino sunt pioneri ai medicinei românești, atât prin conturarea unui mediu academic propice studiului, cât și prin descoperirile pe care le-au făcut. Ceea ce ei au înfăptuit au făcut posibile realizările de mai târziu ale altor cercetători români.