SUA și dictaturile din America Latină

La începutul anilor șaptezeci, America Latină oferea imaginea unui continent în plină transformare. Lunga eră a „marionetelor de carton ale SUA” părea depășită, peisajul politic fiind „invadat” de lideri cu „vocație bolivariană”: Luis Echeverria Alvarez în Mexic, generalul Omar Torrijos în Panama, Rafael Caldera în Venezuela, Hector Campora și apoi Juan Domingo Peron în Argentina, generalul Juan José Torres în Bolivia, generalul Juan Velasco Alvarado în Peru și Salvador Allende în Chile.

„Vântul schimbării” ce sufla în emisfera vestică era redat de Allende printr-o formulă, devenită, pentru această pleiadă de lideri, un adevărat program politic: „ne aflăm în plină construcție a celei de-a doua independențe a țărilor noastre”¹. De multă vreme, SUA nu se mai confruntaseră cu o asemenea sfida re. Prin urmare, ele au trecut la anihilarea fenomenului înnoitor ce se manifesta la sud de Rio Grande. În linia de miră a americanilor se afla guvernul chilian al „Unidad Popular” condus de Salvador Allende, o coaliție alcătuită din socialiști, social-democrați, comuniști, radicali și alte elemente de stânga și centru-stânga.

Atitudinea lui Allende irită SUA

Allende afișa o determinare ce contraria Washingtonul. Conform cu spiritul epocii, el se încadra acelei conduite politice, cunoscută sub numele de curentul progresist. Fără a-și disimula gândurile, Allende prezenta programul „Unității Populare” ca fiind un „proces revoluționar”, dar în limitele prevederilor constituționale:

„Guvernul meu susține că pentru procesul revoluționar există o cale care nu constă în distrugerea violentă a actualului regim instituțional și constituțional. Noi nu vedem calea revoluției chiliene în distrugerea violentă a aparatului de stat [...]. Funcția instituțiilor de stat este centrală în lupta revoluționară; a le pune în serviciul muncitorilor a fost scopul principal al luptei politice în cursul mai multor generații până la cucerirea puterii executive [de către Unidad Popular – nota ns.], cu misiunea de a realiza schimbările structurale care să permită muncitorilor accesul la conduce rea statului”².

Președintele chilian insista pe aspectul că proiectul său de societate viza „trecerea spre socialism în cadrul legalității, al democrației, pluralismului și libertății”³. Iată de ce, în regiune, dar în egală măsură și pentru partidele de stânga vest-europene („eurocomuniste” și socialiste), „Chile era percepută ca un veritabil laborator în care se experimenta o revoluție legalistă”⁴.

De la început, Allende a trecut la un vast plan de naționalizări (aplicat în grabă, după unii economiști): au fost etatizate 200 de întreprinderi, act perceput ca o „recuperare a bogățiilor naturale” (salpetru, fier, petrol, cărbune și, mai ales, cupru); au fost naționalizate băncile; de asemenea, s-a trecut la aplicarea reformei agrare (începând cu 2 decembrie 1970, la numai o lună de la instalarea ca președinte) reușindu- se ca, în fatidicul an 1973, jumătate din suprafața cultivabilă să fie în proprietatea țăranilor.

Salvador Allende, alături de Fidel Castro

Semnele emancipării de sub tutela SUA erau vizibile și în politica externă: recunoașterea Cubei lui Fidel Castro, intensificarea schimburilor cu țările socialiste europene, stabilirea de relații diplomatice cu statele socialiste din Asia (Chile a fost prima țară latino-americană ce a recunoscut R.P. Chineză), aderarea la Mișcarea de Nealiniere. De altfel, cu numai trei zile înainte de lovitura de stat militară, Allende exprima crezul său de politician din „lumea a treia”:

„Chile este un membru cu drepturi depline al Mișcării de Nealiniere. Da, suntem și aliniați, cu toții, dar împotriva represiunii, exploatării, imperialismului, dictaturii și colonialismului. În schimb, suntem nealiniați în raport cu cei mari, care caută să ne dezbine pentru a ne stăpâni mai bine”⁵!

Atitudinea lui Allende dădea frisoane administrației Nixon. Chiar secretarul de stat, Henry Kissinger, avea să recunoască, peste ani, că Nixon nutrea o profundă antipatie față de liderul de la Santiago de Chile. De aceea, la indicațiile președintelui american, „încă din 1970, Kissinger și serviciile de informații au pregătit cu grijă căderea lui Allende”⁶. Secretarul Departamentului de Stat avea să justifice acțiunile SUA cu o aroganță fără egal în analele diplomației mondiale: „Nu văd de ce ar trebui să stăm cu brațele încrucișate, privind cum o țară devine comunistă datorită iresponsabilității poporului ei [subl. ns.]”⁷.

Allende trebuie înlăturat

Documente declasificate recent, din arhivele CIA, scot în evidență febrilitatea ce a cuprins Washingtonul încă dinainte de instalarea lui Allende ca președinte. Această perspectivă a de terminat un adevărat „conclav” al ce lor mai buni ofițeri de informații ai SUA, la 17 septembrie 1970. Iată ce specifică stenograma întâlnirii:

„Directorul [CIA, Richard Helms] a spus grupului de participanți că președintele Nixon a decis că un regim Allende în Chile este inacceptabil pentru Statele Unite (...). Președintele a cerut Agenției să prevină accesul lui Allende la putere. La nevoie, președintele va autoriza folosirea a 10 milioane de dolari în acest scop. Mai mult, Agenția trebuie să ducă la capăt misiunea fără știința Departamentului de Stat sau a Departamentului Apărării”⁸.

Se declanșa astfel o vastă acțiune subversivă sub numele de cod Operațiunea C (C de la Chile). Ea era justificată printr-un argument geo strategic, specific „Războiului Rece”: „înlăturarea lui Allende este singura cale prin care interesele SUA pot fi protejate [în emisfera vestică]”⁹. În săptămânile care au urmat, serviciile secrete americane au pus la punct o adevărată strategie. Coordonatele sale reies dintr-un document din 16 noiembrie 1970, emis de William V. Broe, șeful Diviziei Emisferei Vestice a CIA:

„Trebuie să acționăm cu fermitate pentru ca Allende să fie răsturnat printr-o lovitură de stat (...). Pentru aceasta trebuie ca, în continuare, să exercităm o maximă presiune asu pra lui și să utilizăm orice metodă avu tă la îndemână. Este imperativ ca toate acțiunile noastre să fie implementate clandestin, cu maximă siguranță, încât opinia publică să nu-și dea seama că este vorba de mâna Americii”¹⁰. 

Loviți-i la buzunar!

Din rândurile de mai sus se vede limpede că SUA preferau un puci militar. Numai că, americanii se confruntau cu un obstacol neașteptat: „tradiția militarilor de a fi loiali constituției”. Din această perspectivă, Chile se dovedea un caz atipic pe continent: în 160 de ani de independență, arma ta nu intervenise niciodată în viața politică.

Iată de ce, Kissinger, pe atunci președinte al Consiliului Securității Naționale, cerea agenților din teren: „mențineți efectiv relațiile cu militarii chilieni și lăsați să se înțeleagă că noi dorim să cooperăm cu Chile; insinuați însă că această cooperare depinde de acțiunile guvernului țării lor”¹¹. Scopul imediat al administrației Nixon era ca guvernul Allende să se compromită cât mai repede, pentru a galvaniza o acțiune militară. Cu cinism, Kissinger propunea calea cea mai dreaptă: „să-i lovim unde îi doare cel mai tare: la buzunar [„to hit them where it hurts mostthe pocket”]”¹².

S-a apelat astfel la arma economică, menită „să paralizeze economia chiliană, să provoace agitație socială și să dea armatei pretext pentru a prelua puterea”¹³ (un rol important în destabilizarea producției chiliene l-au jucat și „coloșii” americani „International Telephone and Telegraph” – ITT și „Coca Cola”, dar și organisme internaționale precum FMI sau Banca Mondială). Dintre tulburările sociale cu repetiție, s-a detașat greva proprie tarilor de camioane care, în octombrie 1972 și apoi în august 1973, a paralizat, practic, țara. Guvernul nu mai putea gestiona o realitate devenită copleșitoare: inflație galopantă, sabotaje, raționalizarea consumului, colapsul serviciilor sociale¹⁴.

Richard Nixon și Henry Kissinger au contribuit din plin la căderea președintelui chilian Salvador Allende

Ingerințele americane nu au rămas fără consecințe: în 1973, Chile se afla într-o sta re „premergătoare unui război ci vil”¹⁵. Analiștii scenei politice locale evidențiau ruptura iremediabilă din societatea chiliană: jumătate din populație (în special intelectualii și păturile de favorizate) rămânea atașată „experienței socialiste chiliene”, în timp ce, jumătatea cealaltă (în mod deosebit clasa mijlocie) era extrem de ostilă lui Allende. Guvernul chilian s-a confruntat și cu un „război mediatic”.

Astfel, CIA avea în Chile, în toamna lui 1970, cincisprezece agenți – ziariști, ce proveneau din zece țări diferite. Ulterior numărul lor a crescut, dar mai important este faptul că ei erau coordonați de alți agenți ce aveau responsabilități în trusturile media (redactori-șefi, directori de publicații etc). Prin urmare, în Occident și SUA (inclusiv în cazul prestigioasei reviste Time) a înflorit „o presă subterană anti-Allende” ce-l prezenta pe președintele chilian „ca pe un maniac ce jefuia proprietatea privată, în mod brutal, în numele naționalizărilor”¹⁶. Pe acest fond tensionat, armata a preluat puterea, prin lovitura de stat de la 11 septembrie 1973, condusă de generalul Augusto Pinochet Ugarte (desemnat comandant-șef al armatei, de către Allende, cu numai optsprezece zile înainte).

Lovitura de stat

Lovitura de forță a lui Pinochet (foto), supranumit ulterior „Monstrul”¹⁷, a fost dramatică prin consecințele sale. În primul rând, ea a dus la moartea președintelui Salvador Allende. Acesta, un om „de bună credință, a preferat să se sacrifice, decât să accepte eșecul revoluției sale legaliste”¹⁸. Împreună cu un grup de 26 de apropiați (civili și câțiva polițiști de pază), Allende s-a retras în palatul „La Moneda” unde a opus o rezistență mai de grabă simbolică, decât înverșunată. În mod paradoxal, cei ase diați au reușit să reziste opt ore militarilor puciști.

Cuprins de disperare, Pinochet (pe care Allende îl compătimea în primele ore ale revoltei militare, fiind convins de lealitatea sa) a introdus „o premieră în istoria puciurilor sud-americane”¹⁹: bombardarea palatului prezidențial. Patetismul acelor momente a fost sporit și de ultimul mesaj, radiodifuzat, al președintelui Allende:

„... îmi voi sacrifica viața pentru a fi fidel poporului meu [...]. Vreau să vă mulțumesc [...] pentru credința voastră într-un om care nu a fost decât interpretul unei enorme aspirații de justiție [subl. ns.]... Vă voi lăsa amintirea unui om demn, care a fost loial față de loialitatea muncitorilor. Sunt sigur că el va fi o lecție de morală care va condamna neloialitatea, lașitatea și trădarea [subl. ns.]”²⁰.

Asupra morții lui Allende planează incertitudinea. Fiica sa, Isabel, era convinsă că președintele a fost ucis de militarii pătrunși în palat. În schimb, declarațiile ultimilor martori (scăpați ca prin minune de execuție, după capturarea lor), converg spre varianta sinuciderii (ultima poză ni-l prezintă pe Allende cu o cască pe cap și un pistol automat, atârnat pe umăr)

. Există însă o certitudine: „La Moneda” a reprezentat locul ultimei sale bătălii. Așa cum spunea Isabel Allende, „el a făcut din această clădire un simbol: simbolul omului ales în mod legal președinte al Republicii [subl. ns.]”²¹. În al doilea rând, puciul lui Pinochet a dat semnalul unei teribile represiuni, „sistematică și continuă”²², până în 1979. A fost declanșată o adevărată „vânătoare de oameni”, în urma căreia numeroși chilieni aveau să fie „uciși de gloanțe chiliene”²³. În 1973, poporul chilian a trăit o traumă colectivă, căci „nimeni nu se aștepta ca militarii să atingă un asemenea grad de brutalitate și violență”²⁴.

Revista Le Nouvel Afrique-Asie publică un bilanț complet al dramei chiliene, evidențiind că, dacă de partea puciștilor s-au contabilizat doar 30 de victime, în schimb, de partea populației s-au înregistrat: 3.000 de morți și dispăruți, 40.000 de torturați și 1.000.000 de persoane ce au luat calea exilului²⁵.

Ultima fotografie în viață a lui Allende

Pe ruinele fumegânde ale palatului „La Moneda” și pe cadavrele chilienilor asasinați s-a clădit regimul de dictatură al generalului Pinochet, ce avea să dureze până în 1990. Acesta a fost prețul plătit de Chile pentru a reveni la o economie de tip liberal (sub bagheta faimoșilor „Chicago boys”, ai economistului ultraliberal Milton Friedman) și a se reașeza, cuminte, sub umbrela protectoare a SUA.

Alianța dictaturilor sud-americane

Moartea lui Allende a fost doar un început... Încurajat de complicitatea SUA, generalul Pinochet a pus la cale un plan diabolic: externalizarea represiunii. Așa s-a născut o sinistră alianță a dictaturilor latino-americane, cunoscută sub numele de „Operațiunea Condor” (de la pasărea ce reprezintă „simbolul național chilian”). Secretul aproape absolut ce a înconjurat această organizație s-a disipat grație avocatului paraguayan Martin Almada (el însuși fost deținut politic) care, la 22 decembrie 1992, a descoperit, aproape întâmplător, lângă Asunción, cinci tone (!) de documente, din „Arhivele terorii”, de pe vremea bătrânului „caudillo” Alfredo Stroessner (înlăturat în 1989, după o dictatură feroce de 35 de ani).

Impresionanta masă informativă a livrat amănunte incredibile. Astfel, s-a aflat rațiunea de a fi a „Operațiunii Condor”: „un amplu plan de reprimare a opozanților de cele mai diverse culori politice, inițiat de dictaturile latino-americane în anii 1970-1980, cu binecuvântarea și sub îndrumarea Washingtonului”²⁶, un adevărat „Guerra Sucia” (război murdar) căruia i-au căzut victimă, în principal, elementele de stânga de pe continent. Creierul organizației a fost Manuel Contreras, șeful „Direcției Naționale Chiliene de Informații” (DINA) și mâna dreaptă a lui Pinochet. În actele constitutive ale „Operațiunii Condor” se spunea:

„Subversiunea este prezentă pe continentul nostru de mai mulți ani [...]. Această situație nu cunoaște frontiere, nu se limitează la țări, iar infiltrarea [militanților de stânga] penetrează toate păturile vieții naționale. Apreciem că, pentru a face față acestui război psiho-politic, trebuie să ne sprijinim nu doar pe un comandament intern centralizat ci și pe o coordonare eficace [externă], care să ne permită un schimb oportun de informații și experiență”²⁷.

Creată după modelul Interpolului, „Inter naționala” regimurilor militare din America de Sud a luat naștere în intervalul de timp cuprins între martie 1974 (șase luni după moartea lui Allende!) și octombrie 1975. Americanii, deși căutau să pară inocenți, au supervizat punerea pe picioare a „Operațiunii Condor”. Mai mult, putem spune că ei au fost inițiatorii avant la lettre ai organizației. Argumentele ne sunt oferite de un document „top secret” din 9 noiembrie 1970, elaborat de Kissinger și destinat „numai pentru ochi sensibili”²⁸: ai secretarului Departamentului de Stat, secretarului Pentagonului și directorului CIA.

„Memorandumul nr. 93”, cum se numea el oficial, cuprindea două fragmente extrem de sugestive despre politica administrației Nixon în America Latină: „Trebuie să depunem eforturi viguroase pentru ca guvernele aliate din America Latină să înțeleagă că SUA se opun consolidării unui regim comunist în Chile, regim ce dăunează intereselor SUA dar și intereselor celorlalte națiuni din emisferă. De aceea, aliații noștri trebuie să adopte o poziție similară.

„Liderii militari prieteni”

Trebuie să realizăm consultări strânse cu guvernele cheie din America Latină, în mod special cu Brazilia și Argentina, pentru a ne coordona eforturile împotriva evoluțiilor din Chile, care contravin intereselor reciproce. Pentru realizarea acestui obiectiv trebuie să menținem relații strânse cu liderii militari prieteni [subl.ns.] din emisferă²⁹. Sintagma „liderii militari prieteni” reitera pe cine se bazau SUA în epocă: dictatori detestabili care au lăsat în istoria țării lor amprenta unor figuri sinistre.

De altfel, în acel moment, din cele zece țări latine ale Americii de Sud, doar Columbia și Venezuela erau conduse de regimuri civile, alese democratic. La fel, din cele șapte state hispanice din America Centrală, doar Mexicul și Costa Rica răspundeau standardelor democratice. În rest, proliferau marionetele SUA precum generalul Ernesto Geisel (Brazilia), generalul Jorge Rafael Videla (Argentina), generalul Alfredo Stroessner (Paraguay), sau personaje de tristă faimă asemenea lui Joaquin Balanguer (Republica Dominicană) sau lui Anastasio Somoza (Nicaragua).

Implicarea americanilor în „Operațiunea Condor” este deconspirată de unul din documentele descoperite în Paraguay: sinteza înaintată superiorilor de la Washington de agentul FBI, Robert Scherrer, acoperit diplomatic ca „însărcinat cu afaceri juridice” al ambasadei SUA la Buenos Aires. Documentul ne introduce în intimitatea fenomenului:

„Operațiunea Condor este numele de cod al unei operațiuni complexe de culegere, schimb reciproc și stocare de informații privind pe comuniști și marxiști, creată recent de mai multe servicii speciale din America de Sud, în scopul eliminării oricărei acțiuni teroriste a marxiștilor în această zonă. În același timp Operațiunea Condor furnizează ajutor elementelor comune de reperare și supraveghere a teroriștilor ce acționează în țările participante la sistem. Chile este țara de referință pentru Operațiunea Condor. Participă, de asemenea, Argentina, Bolivia, Paraguay și Uruguay. La rândul său, Brazilia integrează rețeaua, contribuind la misiunile de culegere a informațiilor. Cei mai activi și entuziaști membri ai Operațiunii Condor sunt Chile, Argentina și Uruguay. Aceste trei țări s-au angajat, împreună, în mai multe acțiuni împotriva teroriștilor, în special în Argentina”³⁰.

Alți diplomați nu erau la fel de bine informați. Astfel, fostul ambasador al SUA în El Salvador și Paraguay, Robert White, mărturisea că, în anul 1978, generalul paraguayan Davallos l-a informat despre „Condor” și despre furnizarea unor „echipamente de comunicații de către SUA”³¹. Sceptic, ambasadorul White a informat centrala Departamentului de Stat și a cerut amănunte; dar, spune el, „nu am primit nici un răspuns și mi-am dat seama că generalul Davallos a spus adevărul”³².

În SUA, acest subiect nu are vizibilitate. Explicabil, mai ales că, în perioada incriminată, spun specialiștii, „Kissinger a condus politica externă americană fără nici o transparență”³³. Explicabil și prin faptul că Henry Kissinger este încă în viață (n. 1923). De altfel, fostul secretar de stat și-a donat toate actele și documentele „Bibliotecii Congresului”. Cu o condiție: să fie publicate numai după ce au trecut cinci ani de la moartea sa! În pofida acestor precauții, relațiile speciale Kissinger-Pinochet sunt de notorietate. Nu au trecut neobservate „nevinovatele” cuvinte de încurajare, în plină escaladă a represiunii, adresate dictatorului chilian: „După cum știți, noi, în Statele Unite, suntem alături de voi cu toată inima. Vă doresc succes” ³⁴. Iar Pinochet nu a stat cu brațele încrucișate.

Victimele „Operațiunii...”

Iată, în cele ce urmează, câteva din victimele de prim-plan ale „Operațiunii Condor”:

1. Generalul Carlos Prats, predecesorul lui Pinochet ca șef al Statului Major al Armatei și fost ministru în guvernul Allende; ucis împreună cu soția, la Buenos Aires, în ziua de 30 septembrie 1974, „de o bombă plasată sub mașina lor”³⁵. Asasinul: Michael Townley, un ex-agent CIA, intrat în serviciul DINA. Mărturiile sale, din timpul procesului intentat în capitala Argentinei, în 1999, implicau pe „cei mai înalți conducători ai serviciilor secrete chiliene și ai Juntei militare”³⁶. Astfel, Townley declara: „mi s-a explicat că, pentru Pinochet, Prats era un om periculos deoarece ar fi fost capabil să pună pe picioare o revoltă militară, pornind din sudul țării, pentru a înlătura Junta”³⁷.

După comiterea asasinatului, ca un excelent actor, Pinochet și-a exprimat,public, „durerea”: „Informat de moartea tragică a generalului Prats și a soției sale, Sofia Cuthbert, guvernul deploră un act atât de violent și îl condamnă energic”³⁸. Ipocrizia dictatorului de la Santiago a fost demascată, în 2005, de judecătorul chilian de investigații, Alejandro Solis. După o anchetă minuțioasă, el a prezentat în fața Curții Supreme dovezi irefutabile conform cărora Pinochet a ordonat lichidarea lui Carlos Prats, iar Manuel Contreras a orchestrat aplicarea ordinului.

Din nefericire, tranziția atipică din Chile (bătrânul „caudillo” a demisionat în 1990, dar a rămas Comandant-șef al Armatei până în 1998) nu a permis inculparea lui Pinochet. După experiența „traumatizantă” a celor 503 zile de reținere, din Marea Britanie (urmare a unui mandat internațional de arestare emis de judecătorul spaniol Baltasar Garzón), Pinochet și-a consumat liniștit bătrânețea, în propria țară. A încetat din viață în ziua de 10 decembrie 2006, la venerabila vârstă de 91 ani, lăsând în urma sa o imagine controversată: cea a „călăului propriului popor”, pentru adversari, respectiv, a „ero ului” ce a salvat Chile de „pericolul comunist”, pentru adepți.

2. Generalul Juan José Torres, fost președinte al Boliviei, în perioada 7 octombrie 1970-21 august 1971. În cele zece luni de guvernare a promovat o politică „naționalistă de stânga” marcată de naționalizarea companiei nord-americane Gulf Oil, etatizarea minelor de cositor, controlul asupra investițiilor străine³⁹. Pentru păturile de favorizate devenise „Generalul poporului”. Numai că, forțele conservatoare nu erau de aceeași părere. Și nici americanii, care și-au activat „omul de serviciu”, generalul Banzer. Astfel a survenit puciul din 21 august 1971, generalul Torres fiind înlăturat. S-a refugiat în Chile iar după dramaticele evenimente din 11 septembrie 1973, în Argentina.

La 1 iunie 1976, inevitabilul s-a produs: Juan José Torres a fost răpit într-o suburbie a capitalei argentiniene. Cinci zile mai târziu cadavrul i-a fost găsit „ciuruit de gloanțe”⁴⁰, la 180 kilometri de Buenos Aires. În plus, corpul victimei prezenta și urme de tortură. Nici astăzi, după mai bine de 30 de ani, nu se cunosc amănunte despre asasinarea generalului Torres. Soția sa, Emma Obleas de Torres, își amintește că fostul președinte „primise amenințări din partea atașatului militar bolivian”⁴¹. Însă, atât specialiștii cât și fiul victimei, Jaime Torres, sunt convinși că acest „modus operandi” făcea parte din recuzita „Operațiunii Condor”.

3. Bernando Leighton, fost ministru de interne sub predecesorul lui Allende, Eduardo Frei Montalva, și unul dintre foarte puținii lideri democrat-creștini ce au condamnat puciul de la 11 septembrie 1973. Brațul lung al DINA l-a ajuns până și în exilul său, autoimpus, din Italia. La 6 octombrie 1975, Leighton și soția sa, Ana Maria Fresno, au fost „ciuruiți cu gloanțe de calibrul 9 mm, de către doi indivizi înarmați, chiar în fața domiciliului lor din Roma”⁴².

Ei au supraviețuit atentatului, dar au rămas cu sechele pe viață: „Bernardo Leighton atins de o lovitură în cap, a intrat mai multe zile în comă, pierzându-și auzul urechii stângi. Până la moartea sa, el va trăi cu un fragment de glonte în craniu. În ce privește pe soția sa, care a recepționat mai multe lovituri în piept și în coloana vertebrală, ea a rămas paralizată până la sfârșitul vieții”⁴³. Procesul lui Townley, de la sfârșitul anilor ’90, avea să dovedească implicarea, în executarea atentatului, a elementelor neofasciste italiene din „Avan garda națională”, condusă de Stefano della Chiaie (prieten cu Pinochet, din noiembrie 1975, de la funeraliile lui Franco).

4. Orlando Letelier, fost ministru de externe al lui Allende și ministru al apărării în momentul puciului. Deținut timp de un an de zile, O. Letelier a fost eliberat datorită presiunilor internaționale. S-a refugiat în Venezuela și apoi, din decembrie 1974, în SUA. Aici a depus intense eforturi pentru sensibilizarea Congresului vis-à-vis de atrocitățile comise în Chile. Probabil că soarta sa a fost decisă în cursul întâlnirii de la Santiago, din iunie 1976, dintre Pinochet și Kissinger! Prin urmare, în dimineața zilei de 21 septembrie 1976, cartierul ambasadelor din Washington s-a trezit în zgomotul unei puternice explozii: la numai câteva blocuri de Casa Albă, o bombă telecomandată de la distanță arunca în aer mașina lui O. Letelier.

Suflul exploziei i-a retezat, lui Letelier, ambele picioare; avea să moară, câteva ore mai târziu, la spital. Împreună cu chilianul, în automobil se mai aflau soții Moffat: Ronnie, care era asistenta lui Letelier a fost ucisă instantaneu; în schimb, soțul ei, Michael, aflat pe bancheta din spate, a scăpat în chip miraculos. „Cel mai spectaculos atentat al Operațiunii Condor”⁴⁴, produs pe pământ american, a precipitat declanșarea unei anchete federale.

Așa s-a ajuns la Michael Townley și, de aici, mai sus, la Manuel Contreras. Compromisă, DINA a fost dizolvată în 1977, dar spiritul său a dăinuit în toată lunga „domnie” a lui Pinochet. Părăsit de americani și de Pinochet, Contreras a ajuns, în 1993, în fața justiției. A fost condamnat la șapte ani închisoare, pedeapsă executată integral (1994- 2001). Abia eliberat, a intrat sub incidența unor noi acuzații: încălcarea drepturilor omului (răpiri, tortură, arestări arbitrare etc). Simțindu-se „sacrificat”, în mai 2005 s-a decis să vorbească: el a oferit amănunte despre implicarea CIA în eliminarea lui Letelier și a mărturisit că Pinochet i-a ordonat, personal, asasinarea lui Prats și Letelier. Această „căință” i-a asigurat, imediat, amnistierea.

5. Se pare că o victimă a „Operațiunii Condor” a fost și ex-președintele democrat-creștin, Eduardo Frei Montalva (1964-1970), cel care l-a încurajat pe Pinochet să preia puterea. Ce s-a întâmplat? Internat „pentru o intervenție chirurgicală clasică”, la clinica Santa Maria din Santiago, la 22 ianuarie 1982, „el a decedat în urma unei infecții stomacale”⁴⁵.

Familia Frei este convinsă că cineva din afară i-a introdus „un produs [o otravă? – nota ns.] care, în final, i-a pricinuit moartea”⁴⁶. Acel „cineva” ar fi putut fi „chimistul” DINA, Eugenio Berrios. Pus sub urmărire de noul regim democratic din Chile, în 1991, Berrios s-a refugiat în Uruguay. Foștii săi complici au avut grijă să nu vorbească: în 1992, el a dispărut în mod misterios. Abia după trei ani i s-a descoperit scheletul, pe o plajă pustie, craniul său indicând modul în care a fost ucis: împușcat în cap, cu un glonte de mare calibru⁴⁷...

Serioase semne de întrebare ridică și dispariția fizică, în fatidicul an 1976, a doi foști președinți brazilieni, cu solide convingeri democratice. Este vorba de Juscelino Kubitschek (președinte în perioada 1956-1961, când a fost ridicată noua capitală, Brasilia), mort într-un suspect accident de automobil, la 22 august, și Joăo Goulart (președinte în perioada 1961-1964, autorul unor curajoase reforme), victimă a unui atac de cord, la 6 decembrie. La 26 aprilie 2000, fostul guvernator al statului Rio de Janeiro, Leonel Brizola, își exprima convinge rea că moartea celor doi a fost instrumentalizată prin rețeaua continentală a „Operațiunii Condor”.

Societatea și represiunea

Dincolo de persoanele țintă, „Operațiunea Condor” a promovat o represiune sistematică și la nivelul întregului corp social. Sub acest aspect s-au detașat:

1. Argentina, căzută sub cizma unei Junte „barbare și sângeroase”⁴⁸, Juntă ce „a marcat dramatic [istoria] în perioada 1976-1983”⁴⁹. Militarii conduși de sinistrul general Jorge Rafael Videla au instituționalizat teroarea și au transformat cea mai occidentalizată țară de pe continent într-un infern. Bilanțul anilor de dictatură nu are egal în America de Sud: 30.000 de morți și dispăruți (miile de dispăruți au devenit „hrană vie” pentru rechini, fiind sedați și aruncați din elicoptere în apele Oceanului Pacific)⁵⁰.

Aduși în fața justiției, în 1985, sub regimul președintelui constituțional Raul Alfonsin, generalii implicați în „războiul murdar” împotriva propriului popor „nu și-au exprimat regretul ci, din contră, și-au făcut aproape un titlu de glorie din ceea ce au comis”⁵¹. Mai mult, în 1990, sub neo-peronistul Carlos Menem, membrii Juntei, inclusiv generalul Videla și amiralul Emilio Massera care fuseseră condamnați la închisoare pe viață, au beneficiat de „el indulto” (amnistie). Era o sfidare a bunului simț, justificată prin pretextul că „trebuie să se pună o dată capăt trecutului și să începem o nouă etapă”⁵².

A fost nevoie de accesul la putere, în 2003, al președintelui Nestor Kirchner (el însuși deținut pe vremea represiunii), pentru ca justiția să reia procesul militarilor și să facă lumină asupra tuturor mecanismelor și componentelor terorii. Numai o investigație purificatoare și responsabilizarea vinovaților putea oferi garanții pentru ceea ce Raportul „Comisiei Sabato” numea: „Nunca Mas!” („niciodată să nu se mai repete așa ceva!).

2. Brazilia, care avea cea mai vastă „experiență” de guvernare militară. Încă din 1964, liderii armatei au uzurpat puterea, „practicând tortura și încarcerările arbitrare”⁵³. Totuși, comparativ cu Argentina, represiunea nu a atins același nivel: „doar” 500 de persoane au fost ucise sau răpite în perioada 1964-1985⁵⁴. Printre cei care au făcut cunoștință cu închisorile regimului, inclusiv cu rația obligatorie de tortură, s-a aflat (în anii ’70) și charismaticul lider sindical Luis Inacio „Lula” da Silva, ales președinte al Braziliei democratice, la 1 ianuarie 2003 (primul președinte de stânga din ultimii 40 de ani).

3. Bolivia, ce a fost adânc marcată de regimul dictatorial impus în 1971 de generalul Hugo Banzer. La ieșirea generalului din scenă, în 1978 (pentru a reveni, ca președinte constituțional, în perioada 1997-2001), „represiunea făcuse mai multe sute de morți iar în jur de 15.000 bolivieni luaseră calea exilului”⁵⁵. Profund ancorat în tradițiile extremei drepte sud-americane, dictatorul bolivian căuta „pericolul comunist” și în locuri neverosimile precum Biserica romano-catolică. El a inițiat „planul Banzer”, ca parte integrantă a „Operațiunii Condor”, ce-și propunea eradicarea adepților „teologiei eliberării”.

Planul se va concretiza prin executarea câtorva sute de preoți, membri ai unor ordine religioase, călugărițe, membri-laici ai comunităților religioase, episcopi etc., culminând cu asasinarea arhiepiscopului Oscar Romero, la San Salvador [în ziua de 24 martie 1980, la scurt timp după ce somase regimul de dreapta salvadorian, din fața altarului, să pună capăt violențelor: „vă rog, vă ordon, chiar, în numele lui Dumnezeu, opriți represiunea” ⁵⁶ [nota ns.]”⁵⁷. Încheierea „Războiului Rece” a semnat și necrologul „Operațiunii Condor”. Ea s-a soldat, în statele din conul sudic al Americii Latine, cu 50.000 de morți, 35.000 de dispăruți, 400.000 de persoane încarcerate și sute de mii de exilați⁵⁸. 

NOTE

1. Lumea, nr. 26, 21 iun. 1973, p. 20.
2. Ibidem, p. 18-19.
3. Idem, nr. 47, 15 nov. 1973, p. 20.
4. Cf. L’Histoire, no. 242, avril 2000, p. 17.
5. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 125, févr. 2000, p. 39.
6. Eduardo Galeano, Venele deschise ale Americii Latine, București, Editura Politică, 1983, p. 335.
7. Idem, Memoria focului, București, Editura Politică, 1988, p. 615.
8. A Chilean example, în New African, No. 465, August/September 2007, p. 144.
9. Ibidem.
10. Ibidem.
11. Ibidem, p. 145.
12. Ibidem.
13. Lumea, nr. 16, 13 apr. 1972, p. 29.
14. A Chilean..., p. 145.
15. L’Histoire, no. 227, déc. 1988, p. 16.
16. A. Chilean..., p. 146.
17. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 103, avril 1988, p. 43.
18. L’Histoire, no. 242/2000, p. 17.
19. Le Nouvel Afrique-Asie, no 125/2000, p. 39.
20. Vezi textul integral în Lumea, nr. 45, 1 nov. 1973, p. 23; vezi și E. Galeano, Memoria..., p. 619.
21. Lumea, nr. 45/2000, p. 17.
22. L’Histoire, no. 242/2000, p. 17.
23. Despre dramatismul acelor zile vezi Lumea: nr. 40, 27 sept. 1973, p. 30; nr. 41, 4 oct. 1973, p. 10-12; nr. 42, 11 oct. 1973, p. 19-21; nr. 45, 1 nov. 1973, p. 22-23; nr. 47, 15 nov. 1973, p. 20.
24. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 125/2000, p. 39.
25. Ibidem; vezi și idem, nr. 103/1998, p. 43; Lumea magazin, nr. 12, dec. 1998, p. 14.
26. Lumea magazin, nr. 3, mart. 2002, p. 31.
27. Marc Fernandez, Jean Christophe Rampal, Pinochet, un dictateur modèle, Paris, Edit. Hachette littérature, 2003, p. 100-101.
28. A Chilean example, în New African, No. 465,August/Sepember 2007, p. 146.
29. Vezi textul documentului în idem, p. 146.
30. M. Fernandez, J.C. Rampal, op.cit., p. 93-94.
31. Documentar BBC (secția română), din 12 mai 2002.
32. Ibidem.
33. Ibidem.
34. Lumea magazin, nr. 3/2002, p. 32.
35. M. Fernandez, J.C. Rampal, op.cit., p. 102.
36. Ibidem, p. 108.
37. Ibidem.
38. Ibidem, p. 110.
39. Lumea, nr. 8, 17 febr. 1972, p. 22.
40. E. Galeano, Venele..., p. 333.
41. Cf. Lumea, nr. 25, 17 iun. 1976, p. 21.
42. M. Fernandez, J.C. Rampal, op.cit., p. 104.
43. Ibidem, p. 104-105.
44. Vezi amănunte în Ibidem, p. 105-106; vezi și Lumea, nr. 41, 7 oct. 1976, p. 28; idem, nr. 4, 18 ian. 1979, p. 31; idem,nr.2,febr. 2005, p.20.
45. M. Fernandez, J.C. Rampal, op.cit., p. 121.
46. Ibidem.
47. Ibidem, p. 120.
48. Ibidem, p. 95.
49. Lumea, nr. 1-2, 10 ian. 1991, p. 20.
50.Cf. Newsweek, Sept. 15, 2003, p. 40.
51. Lumea, nr. 1-2/1991, p. 20.
52. Ibidem.
53. M. Fernandez, J.C. Rampal, op.cit., p. 95.
54. Newsweek, Sept. 15, 2003, p. 41.
55. M. Fernandez, J.C. Rampal, op.cit., p. 95.
56. Jeune Afrique L’intelligent, no. 2254, du 21 au 27 mars 2004, p. 37.
57. Lumea magazin, nr. 3/2002, p. 32.
58. M. Fernandez, J.C. Rampal, op.cit., p. 95.