Șovinismul și nazismul acum o sută de ani: Statele Unite și Rusia

La începutul secolului XX, șovinismul, discriminarea și xenofobia erau în firea lucrurilor. Personalități de mare calibru intelectual fuseseră contaminate de preconcepțiile despre etnii și rase, iar comparațiile dintre popoare și culturi adeseori se făceau după criteriul superior versus inferior, civilizat versus necivilizat.

Până și Albert Einstein devenise marcat de mentalitatea xenofobă și rasistă din acele vremuri. În notele sale de călătorie prin Asia de Est, în anii ’20, el i-a descris pe chinezi ca fiind „muncitori, murdari, obtuzi” și că ar fi păcat ca, datorită fecundității lor, „acești chinezi să înlocuiască toate celelalte rase”; tot el se arăta uimit că bărbații chinezi le găsesc suficient de atractive pe femeile chineze pentru a face copii cu ele. 

În fond, toate continentele, inclusiv țările înalt dezvoltate, au fost afectate de escaladarea șovinismului și a rasismului militant, foarte populare devenind și cărțile pe această tematică. În Statele Unite, Madison Grant, un jurist newyorkez, a publicat în 1916 lucrarea Trecerea marii rase (The Passing of the Great Race), în care a invocat pericolul care paște așa-zisa rasă nordică superioară (moștenitoarea arienilor). Potrivit lui, amenințarea ar veni de la grupurile rasiale înrudite – rasa alpină (formată din est-europeni și slavi) și rasa mediteraneană, mai măslinie la pigmentație (formată din spanioli, italieni, greci). Încrucișarea cu reprezentanții acestor rase ar provoca alterarea rasei nordice pure. Această carte a fost ulterior găsită în biblioteca lui Adolf Hitler, o dovadă că acesta din urmă s-a familiarizat cu tezele rasiste ale lui Grant. 

De altfel, SUA anilor ’20 ai secolului trecut au fost caracterizate de un etnonaționalism pronunțat, mai cu seamă pe fundalul depresiunii economice. În general, acolo nu a lipsit, pentru o perioadă considerabilă de timp, o atitudine vădit discriminatorie față de reprezentanții altor rase; e de amintit aici despre modul în care a fost colonizat continentul, despre experiența seculară de epurare a amerindienilor, apoi despre înrobirea, segregarea afro-americanilor și linșarea acestora.

Este cunoscută cultura intoleranței rasiale care s-a impus mai multe secole pe continentul american, precum și reticența primilor coloniști americani de origine engleză și protestanți față de imigranții de alte etnii și religie, care le-ar fi putut afecta valorile naționale încetățenite. O dovadă a acestei intoleranțe au constituit-o Revoltele din Philadephia din 1844, când cetățenii americani, protestanți și anglicani, s-au ridicat împotriva imigrației masive a irlandezilor catolici. Un alt exemplu îl oferă partidul de factură naționalistă Know Nothing, care s-a edificat pe baza opoziției față de imigranți (în special față de germani și irlandezii catolici). Asiaticii au fost marginalizați încă din 1882 și asemenea reflexe xenofobe nu au dispărut niciodată definitiv, ele manifestându-se ocazional și în prima jumătate a secolului XX. Este curios că adepții americani ai ideilor naziste sau fasciste îl considerau drept lider ideologic și spiritual pe primul președinte, George Washington, a cărui politică patriotică era asociată cu ideea de rezistență ultranaționalistă.   

Pornind de la aceste fapte, este cât se poate de validă opinia potrivit căreia naziștii germani înșiși au fost influențați de „doctrinele științifice și practicile rasiste și juridice ale Statelor Unite”. Autorii unui studiu la subiect, cercetătorii în sociologie și filosofia istoriei Eleni Varikas și Michaël Löwy susțin că „din motive legate de sclavia negrilor, practica având o istorie seculară, Statele Unite reprezintă un caz probabil unic de metropolă care a produs, chiar la ea acasă, o clasificare rasistă oficială folosită ca fundament al cetățeniei”; model care l-a inspirat până și pe Adolf Hitler. Acesta scria în 1924: „Există azi o țară în care putem contempla începutul unor concepte mai bune despre societate”, referindu-se la efortul Statelor Unite de a menține „preponderența sorgintei nordice”, cu ajutorul politicilor privind imigrația și naturalizarea. Iar proiectul de „igienă rasială” expus în Mein Kampf avea ca model așa-numitul Immigration Restriction Act, care nu dădea dreptul de a pătrunde în SUA persoanelor care au boli ereditare și migranților proveniți din Europa de Sud și de Est [Varikas, Löwy, 2007]. 

Alți cercetători au remarcat, la rândul lor, existența unui „model american care a servit drept inspirație pentru Hitler”; naziștii găsiseră în legislația Statelor Unite un precedent de segregare etnorasială, ușor de imitat. Aceste conexiuni cvasiideologice explică de ce ideile rasiste și practicile naziste din Germania au avut un ecou pe potrivă peste ocean, în SUA existând un grup foarte numeros de susținători ai lui Hitler, inclusiv în rândul elitelor politice și de afaceri (industriașul Henry Ford fiind un nume de referință în acest sens), al căror entuziasm, după expresia unui cercetător avizat, „nu s-a potolit nici când retorica a devenit realitate” [Kühl, 1994]. 

Să ne amintim de asemenea că după atacul aerian al Japoniei asupra bazei militare americane Pearl Harbor în decembrie 1941, autoritățile din SUA au organizat o procedură severă de verificare și deportare a circa 120.000 de japonezi (dintre care peste 60% aveau cetățenie americană), operând cu criterii exclusiv etnorasiale în identificarea unui potențial „dușman intern”. Imigranții cu origini nipone au fost strămutați într-un fel de lagăre de concentrare, în care au fost duși în vagoane, așa cum procedaseră anterior naziștii și sovieticii cu „dușmanii” lor interni. În presa americană erau publicate articole virulente în adresa etnicilor niponi, în care aceștia erau prezentați drept cetățeni neloiali, potențiali trădători, subumani.

Pe alte meridiane, în Rusia, atitudinile de superioritate rasială erau enunțate în raport cu popoarele orientale. Acolo, în 1904, naționalistul rus Ivan Sikorski explica, din postura sa de psihiatru, dedesubturile psihologice și antropologice ale războiului ruso-japonez de atunci. În una din lecțiile sale, intitulată Caracteristica raselor neagră, galbenă și albă în legătură cu chestiunea războiului ruso-japonez (Характеристика черной, желтой и белой рас в связи с вопросами русско-японской войны), Sikorski afirma cu privire la misiunea poporului rus: „...poporul a simțit în sine bătăile pulsului istoriei și s-a ridicat în toată imensitatea sa întru îndeplinirea misiunii sale istorice – să-și reverse seva sănătoasă în trupul, sângele și nervii triburilor mongoloide, pentru care el [poporul rus – n.n.] reprezintă puterea spirituală și biologică supremă”.

Într-o altă lucrare, din 1910 – Despre bazele psihologice ale naționalismului (О психологических основах национализма), Sikorski susținea că naționalismul e o lege a firii: „Natura cere de la om devotament trăsăturilor sale rasiale și naționale și doar în cazul acestui devotament (...) ea răsplătește popoarele cu o sănătate fizică și psihică, drept urmare acele popoare devin mărețe”. Asemenea discursuri de factură rasistă și protonazistă aveau mare priză la public. 

Totuși, cea mai cunoscută formă de altoire a teoriilor rasiale cu ideologia politică au realizat-o fondatorii și propagandiștii nazismului, dar despre această pagină a istoriei voi povesti pe scurt în articolul următor. 

Fragment din cartea „Mozaicul Uman. Evoluția Omului și Originea Raselor”, de Dorian Furtună, doctor în biologie, etolog. Cartea poate fi găsită AICI.

Foto sus: Copii de origine japoneză și asiatică, obligați să jure credință Statelor Unite; San Francisco, California, aprilie 1942. (Sursa imaginii: Arhiva Library of Congress / Wikimedia Commons).