Scufundarea Titanicului, de la dramă la melodramă

15 aprilie 1912, ora aproximativă 2:20. Vaporul Titanic, cel mai mare şi mai luxos transatlantic construit până atunci, era înghiţit de apele oceanului, după ce în urmă cu aproximativ trei ore se lovise de un aisberg. Vestea a înconjurat planeta şi presa din întreaga lume a relatat evenimentul nu doar cu lux de amănunte, ci cu un zel care a transformat nefericitul accident într-o legendă.

Există o vorbă în popor care spune că o minune durează trei zile şi care, în cazul de faţă, în mod ironic, se aplică perfect. La trei zile de la plecare, vasul despre care se vorbise atât de mult şi care primise eticheta „de nescufundat”, s-a ciocnit de un aisberg la ora 23:40, în data de 14 aprilie 1912, şi s-a scufundat la ora 2:20, în dimineaţa următoare. În urma acestui fapt şi-au pierdut viaţa 1.517 persoane dintre cele 2.227, câte se aflau la bordul navei.

Datele tehnice ale celebrei nave sunt impresionate pentru vremea respectivă. Titanicul măsura 269, 1 metri lungime, avea o lăţime de 28 de metri şi o greutate de 46.328 de tone. Nava putea transporta un număr de 3.547 de persoane, pasageri plus echipaj, având o putere maximă de 59.000 CP. Şi la capitolul opulenţă Titanicul îşi surclasa toate rivalele. Pasagerii de la clasa întâi se bucurau de facilităţi greu de imaginat pentru epoca respectivă:bazin de înot, sală de sport, teren de squash, băi turceşti, baie electrică şi o cafenea pariziană. Şi cum banii arată cel mai bine cât se plătea acest lux, cel mai scump bilet pentru călătoria inaugurală la clasa întâi a costat 875 de lire sterline (64.204, la nivelul de azi).

De ce s-a murit

La data de 10 aprilie 1912, Titanicul a plecat din Southampton, Anglia, spre New York, în voiajul său de inaugurare. După ce a mai primit persoane la bord din Cherbourg, Franţa, şi Queenstown, Irlanda, Titanicul a înaintat în Atlantic cu o viteză de 21 de noduri (42 km/h). A primit apoi avertizări de aisberg şi, conform protocolului vremii, a mărit viteza la 46 km/h (ulterior s-a dovedit că a fost o greşeală). La acea viteză, nava avea nevoie de 3 km pentru a se întoarce la 90 de grade, iar în noaptea rece şi fără lună marinarii aflaţi la punctul de observaţie au văzut prea târziu gheţarul.

Astfel, Titanicul a lovit aisbergul la tribord, provocând o tăietură în carenă pe o lungime de 90 m, din cei 300 ai navei. După 2 ore şi 40 minute, pe 15 aprilie 1912, nava s-a scufundat rupându-se în două părţi. De altfel, filmul regizorului James Cameron, din 1997, respectă scenariul după care s-a produs scufundarea. În cele 20 de bărci de salvare au intrat doar 700 de oameni, deşi capacitatea acestora era de 65 de persoane pentru fiecare barcă. În plus, încrederea oarbă că nimic nu i se poate întâmpla Titanicului a făcut ca un număr semnificativ de bărci să fie eliminate pentru a crea mai mult spaţiu de promenadă, aşa că numărul maxim de persoane care ar fi putut fi salvate era de doar 1.178, chiar dacă vasul putea transporta de trei ori mai mult. Acesta este unul dintre motivele pentru care 1.517 de oameni au murit în apa îngheţată a Atlanticului.

Prima pagină a ziarului Dimineaţa, care anunţa catastrofa maritimă produsă în Atlanticul de Nord

Aceeaşi încredere a făcut ca primele bărci dintre cele lansate la apă să aibă foarte puţine persoane la bord. Mai bine de o oră jumătate din cele 160 de minute, cât a mai plutit Titanicul, s-a crezut că măsurile luate de căpitanul Edward Smith şi Thomas Andrews (designerul şef al navei), de a evacua vasul, sunt exagerate. Ulterior, când pasagerii şi-au dat seama că lucrurile sunt reale, s-a declanşat isteria şi panica.

Mai există o discuţie cu privire la cine ar fi putut să îi ajute pe pasageri după ce vasul a fost avariat. Se cunoaşte că primul vas care a ajuns la locul accidentului a fost RMS Carpathia, la aproape două ore după ce Titanicul s-a scufundat, însă există indicii că mult mai aproape ar fi fost SS Californian, care nu a mai răspuns semnalelor SOS transmise prin codul Morse de cei de pe Titanic.

Prima pagină din ziarul american The New York Herald care anunţa naufragiul, precum şi câteva din marile personalităţi care au pierit înecate

Coana Chiriţa:„Opreşte, Nae, vaporu’!”

Nebunia din media legată de faimoasele victime ale Titanicului (între care şi milionarul John Jacob Astor), legendele despre scufundare (între care cea mai fantezistă este aceea legată de mumia blestemată pe care Astor voia să o ducă în America, mumie care, potrivit aceleiaşi teorii, ar fi provocat şi naufragiul vasului Lusitania) sau imaginile devenite clasice în literatură – ultimul cântec al orchestrei, imnul „Nearer My God To Thee” (Mai aproape, Dumnezeule, de Tine), care a fost cântat chiar înainte de scufundare, preotul care a ţinut o predică şi lumina care s-a oprit abia când vasul s-a rupt în două – toate acestea au creat în jurul dezastrului o aură de mister care atrage şi astăzi. Informaţiile şi speculaţiile, cărţile sau filmele despre Titanic, chiar şi azi, la 99 de ani de la tragedie, prezintă un deosebit interes pentru un public care nu a fost contemporan cu evenimentul. Regizorul James Cameron a câştigat cu superproducţia hollywoodiană „Titanic”(1997) nu mai puţin de 11 premii Oscar şi o mulţime de bani. Până şi umorul românesc a fost contaminat de acest eveniment – dramaturgul Tudor Muşatescu a scris Titanic Valsîn 1932, parodiind acest eveniment, iar Coana Chiriţa, personajul creat de Alecsandriîn 1852, se adaptează naufragiilor maritime în cântecelul „Opreşte, Nae, vaporu’!”