Românii au ajuns să invadeze Bulgaria în 1913 din cauza unor neînţelegeri / FOTO

Românii şi bulgarii au reprezentat mult timp două popoare din al căror bagaj specific manifestărilor orgoliului naţional părea să lipsească tocmai spiritul înfruntării. Ar fi fost un caz atipic lumii agitate din sud-estul Europei, o situaţie de neconceput în condiţiile în care statele naţionale din regiune s-au afirmat şi prin etalarea rivalităţilor istorice.

Au existat însă în istoria modernă a celor două naţiuni vecine două evenimente exemplare, de la care se poate spune că mereu s-a alimentat duhul confruntării.

Recunoştinţa, repede uitată

Mai întâi, independenţa României la 1877-1878 a presupus sacrificii umane şi materiale enorme chiar pe teritoriul bulgar, dar victoriile împotriva Imperiului otoman au fost în final răsplătite inechitabil de către puterile Europei. României i s-a recunoscut doar condiţionat independenţa iar frontiera dobrogeană a devenit un motiv de nemulţumire atât la Nord cât şi la Sud de Dunăre. În primii ani ai Principatului autonom, bulgarii au arătat o anumită recunoştinţă faţă de sacrificiul etalat de români la Plevna, dar curând, după proclamarea independenţei la 1908, uitarea avea să se aştearnă peste memoria celor tineri sau chiar a celor mai bătrâni.

Din amintirea momentului 1877, a mai rămas doar ajutorul surorii mai mari, Rusia. Cel de-al doilea moment important, care a oferit, o dată cu trecerea anilor, imagini consistente ale rivalităţii dintre români şi bulgari a fost războiul din vara anului 1913. Evenimentul în sine nu reprezenta de­cât deznodământul unei crize politice prelungite, începută o dată cu declanşarea primului război balcanic în toamna anului 1912. Eşecul discuţiilor privind modificarea frontierei comune a reprezentat actul întâi al dramei, iar războiul partea a doua.

Tratative sub semnul... nervilor

Tratativele româno  bulgare angajate la Bucureşti sau la Londra au stat tot timpul sub semnul unei mari nervozităţi. Atât în Bulgaria cât şi în România, relaţiile politice încordate au devenit o temă de dezbatere la tribuna parlamentară şi în însemnările presei. În privinţa opiniei publice româneşti, se poate observa că disputa teritorială cu Bulgaria a reprezentat unul dintre rarele momente când ea s-a pronunţat cu vivacitate asupra unei teme de politică externă. Lideri de partid, deputaţi, istorici sau publicişti incitau şi mai mult spiritele, solicitând repararea unei vechi nedreptăţi prin implicarea imediată a ţării în război.

În şedinţa din 15 decembrie a Adunării Deputaţilor, în aceeaşi zi în care Titu Maiorescu transmitea primele sale instrucţiuni cu privire la conţinutul tratativelor diplomatice de la Londra, deputatul C. Fortunescu susţinea că "fără compensaţiuni teritoriale"sau "fără rectificare de frontieră"era greu de înţeles cum "glasul României" ar fi fost ascultat de către marile puteri. În opinia lui, era evident că în concertul european existau şi voci care nu se auzeau sau glasuri care încântau după partiturile scrise de alţii.

Concluziile acestui discurs, rostit chiar în pre­ziua deschiderii şedinţelor reuniunii londoneze, dovedesc faptul că, în probleme de politică externă, între vi­ziunea guvernului susţinută de către rege şi cea a unora dintre membrii forului legislativ existau deosebiri la fel de mari, ca acelea existente între politică şi politicianism. Cuvintele deputatului conservator spun de fapt totul:

"Şi ţinem să se ştie că dacă este posibil să se închidă porţile Palatului Saint James în calea plenipotenţiarilor noştri şi ca ambasadorii să ne oprească de a vorbi, nu este posibil ca cineva să stea în calea soldaţilor noştri şi nimic nu va opri pe leii satelor noastre ca să poarte oriunde vor călca vitejii îngrozitoare şi nobleţea de zeci de ori seculară a unui popor daco-roman".

Să se ţină seama de interesele noastre

În cadrul aceleaşi şedinţe a luat cuvântul şi deputatul D. I. Grădişteanu. După ce a încercat să argumenteze necesitatea rectificării frontierei dobrogene prin considerente de ordin strategic, el a lăsat să se înţeleagă că pretenţiile României şi-ar găsi o deplină aderenţă în principiul menţinerii echilibrului de forţe în Peninsula Balcanică. În acest fel, ţara ar fi fost îndreptăţită să-şi extindă frontierele pentru că, la împărţirea teritoriilor cucerite, aliaţii balcanici nu se puteau orienta decât după principiul compensaţiilor teritoriale. Fiecare stat balcanic beligerant urma să primească, în raport cu principiul compensaţiilor, o întindere de pământ cu populaţii amestecate, care trebuia să fie direct proporţională cu ponderea numerică a întregii populaţii naţionale din cadrul Imperiului Otoman. Conform acestui algoritm, România urma să beneficieze de compensaţii fabuloase.

Socotind că populaţia românească din Macedonia ar fi ajuns undeva în jurul cifrei de 300.000 suflete, regatul avea dreptul să solicite o suprafaţă de 13.000 km, adică exact întinderea Cadrilaterului bulgar (!!!). Dacă totuşi România nu ar fi cerut Cadrilaterul, ea trebuia să solicite minim linia Turtucaia - Balcic, ceea ce însemna în mod obligatoriu şi includerea porţiunii Silistra - Cavarna. Dacă bulgarii erau refractari cedării acestui teritoriu, în ciuda faptului că ţara şi-a vărsat în trecut sângele pentru libertatea lor, puterile europene rămâneau ele profund îndatorate României, pentru că la începutul războiului balcanic au îndrumat-o să nu mobilizeze armata şi i-au produs astfel un imens dezavantaj.

Şi de această dată finalul discursului era apoteotic şi de aceea credem că, fără a mai insera comentarii, trebuie să-l redăm integral:

"Nu mai voim să ni se spună mereu că suntem un element de ordine şi pace; toate lucrurile acestea, departe de a ne face plăcere, oricum mai mult ne amărăsc, căci de câte ori ni s-au spus acestea s-au nesocotit interesele noastre. Acum nu mai voim laude, voim să se ţină seama de interesele noastre".

La rândul său, istoricul A. D. Xenopol publica, în numărul din 10 de­cembrie 1912 al prestigiosului "Jour­nal de Débats", un articol intitulat Les Revendications de la Roumanie, în care îşi propunea să demonteze toate acele opinii "rău voitoare" din Occident, care acreditau ideea că românii ar pretinde să se îmbogăţească, sau să-şi extindă teritoriul pe seama sângelui vărsat de bulgari. Motivul pentru care România solicita rectificarea frontierei era legat de cedarea fortăreţei Silistra.

Vechiul Regat avea tot dreptul să revendice stăpânirea acestui oraş, fiindcă numai aşa i se putea garanta stăpânirea paşnică asupra Dobrogei. Xenopol inserează în articolul său şi un scurt istoric al disputelor dintre cele două popoare pentru stăpânirea Dobrogei, ajungând la concluzia că turcii au fost cei care au stăpânit acest teritoriu vreme de aproape 500 de ani (1400-1878), după care el a revenit României prin tratatul de la Berlin, în schimbul celor trei judeţe din sudul Basarabiei. România a plătit pentru obţinerea Dobrogei de la ruşi cu o parte din teritoriul său naţional.

În concluzie, bulgarii nu aveau niciun drept asupra Dobrogei, pentru că ea nu le-a aparţinut niciodată în istorie. Acest gen de reacţii erau familiare pe ambele maluri ale Dunării. În Bulgaria s-a iscat o veritabilă campanie de presă împotriva revendicărilor teritoriale româneşti.

Părerea bulgarilor

În ziarul "Vecerna - Posta", din 3 ianuarie 1913, apărea un articol intitulat sugestiv Pentru români, în cuprinsul căruia se exprimau opinii despre disputa privind Silistra. Se acredita ideea că în cadrul congresului de la Berlin, prin cedarea Dobrogei către România, s-ar fi comis o nedreptate istorică, pentru că acest teritoriu era locuit majoritar de către bulgari (!!!). Românii preţuiau foarte puţin amiciţia vecinilor lor şi aduceau în discuţie o problemă definitiv "îngropată" la 1878.

Argumentele părţii române, conform cărora viitoarele relaţii de bună vecinătate dintre cele două state necesită o frontieră bine păzită, erau considerate de-a dreptul comice de către publicaţia sofiotă. Se considera că frontiera comună ar trebui modificată, dar în detrimentul României. În acest fel, cel mai nimerit traseu ar fi fost respectat urmând linia "fruntariei naturale", adică Dunărea.

Faptul ar fi permis "unirea definitivă a tuturor teritoriilor bulgăreşti", iar aceas­tă rectificare de frontieră, pe care Sofia se putea gândi chiar să o propună, se întemeia pe acorduri internaţionale (conform tratatului de la San Stefano, Dobrogea până la Tulcea revenea Bulgariei). În concluzie, se susţinea că, în măsura în care românii erau amatori de asemenea anticvarii, bulgarii le propuneau o variantă de frontieră extrem de "convenabilă", prin a cărei realizare nu s-ar fi pierdut nicio palmă din "adevăratul lor pământ".

Dacă România, după Dobrogea, mai pretindea încă şi alte noi teritorii bulgăreşti, însemna că ea pretindea "taxă de mâncare", după ce "se ospătase" vreme îndelungată la masa bulgarilor(!!!). În ziarul Bulgaria, numărul 62 din 5 ianuarie 1913, disputa româno-bulgară revenea în centrul atenţiei, de această dată printr-o interesantă asociere Silistra  Adrianopol. Se considera că, din punct de vedere istoric şi etnografic, asupra celor două oraşe numai Bulgaria putea emite pretenţii. Silistra ar fi fost mereu un oraş populat numai de bulgari, istoriceşte aparţinea doar Bulgariei şi, în plus, oferise ţării două regimente de soldaţi, care luptaseră "precum leii" pe câmpiile Traciei, urmând a se întoarce victorioşi la casele lor.

Prin tratatul de la Berlin, Silistra ar fi fost privată de hinterlandul său, iar Bulgaria de o provincie bogată. Aşadar, în măsura în care pierderea Dobrogei la 1878 era o nedreptate în sine, cine ar mai fi tolerat ca Bulgaria să suporte o nouă umilinţă şi la 1912!?. Este cât se poate de evident că această atmosferă de încordare a creat o imensă presiune în jurul tratativelor româno-bulgare. Dacă delegaţii de la Sofia aveau motive să încetinească ritmul discuţiilor, la Bucureşti întreaga problemă s-a dezbătut în termenii unui veritabil ultimatum, iar faptul s-a repercutat negativ asupra stabilităţii guvernului condus de Maiorescu.

În repetate rânduri, rapoartele diplomatice ale miniştrilor străini acreditaţi la Bucureşti au indicat o stare de încordare ce s-a răsfrânt negativ asupra imaginii ţării dincolo de graniţe. Nu este însă mai puţin adevărat că şi momentele de glorie ale confruntărilor aliaţilor balcanici cu Poarta nu au fost tocmai benefice pentru desfăşurarea tratativelor cu diplomaţii bulgari. Victoriile Bulgariei au aşezat România pe o poziţie de inferioritate la masa tratativelor.

Faptul a rămas vizibil şi cu prilejul conferinţei de la Sankt-Petersburg, întrunită special pentru a soluţiona disputa privind Silistra. Chiar dacă hotărârea finală a dat câştig de cauză României, s-a observat ulterior cât de dificilă a fost punerea în practică a deciziilor. Tocmai iritarea produsă de acest gen de tergiversări a îngreunat calea identificării unei soluţii paşnice şi a anulat orice speranţă faţă de neutralitatea României în războiul Bulgariei contra foştilor aliaţi. Acest conflict, pregătit exemplar de diplomaţia de la Bucureşti, a pus în lumină adevărata dimensiune a rivalităţii istorice dintre români şi bulgari. Imaginile despre celălalt au fost pro­iec­ta­te mai întâi la nivel înalt şi apoi s-a dispersat pe larg în cercurile opiniei publice.

Românii despre bulgari...

În diverse articole de presă, note, însemnări sau scrieri propagandistice şi-au găsit cu uşurinţă locul caracterizări umilitoare pentru orgoliul naţional al unor popoare, pe care, în acele cumplite vremuri, nu doar Dunărea le despărţea. Bulgarii erau numiţi "urmaşii lui Asparuch", un popor cu instincte bestiale, care îşi satisfăcea sentimentele josnice de răzbunare prin jafuri, incendii, violuri şi măceluri aspra unor fiinţe slabe şi fără apărare.

Ei dispuneau de o mentalitate de "cuceritori primitivi", pentru care singurul ideal politic urmărit era stăpânirea de pământuri străine, cât mai întinse cu putinţă. Europa civilizată şi-ar fi întors înşelată şi scârbită faţa de la acest popor, pe care, nu cu mult timp în urmă, îl socotea cel mai energic reprezentant al civilizaţiei în Orient. Din toată Peninsula Balcanică, bulgarii erau consideraţi poporul cel mai crud, cel mai sălbatic.

Se credea că, încăpăţânaţi şi îndărătnici, ei i-au atacat pe sârbi şi greci, gonindu-i de pe pământurile lor. Motivaţia mobilizării la români era una simplă:pe lângă necesitatea de a asigura liniştea la frontieră, chemarea armatei răspundea şi unor imperative europene. Cum războiul pornit de bulgari însemna şi "o luptă împotriva civilizaţiei şi progresului", prin care "o hoardă de barbari şi de sălbatici", înarmaţi cu tunuri şi arme perfecţionate, au produs dezordine prin setea lor de sânge, scopul mobilizării "mândrei armate române" era acela de a apăra pacea şi liniştea Europei.

Dimitrie Dimiu, un rezervist al campaniei din 1913, îşi amintea, în cuvinte expresive, despre finalitatea imediată a războiului: "să punem stăvilar sălbăticiilor de la miazăzi, să ne croim hat neted către bulgari şi să scriem în istoria popoarelor o pagină de jertfe şi izbândă".

Între motivele imediate legate de această "nobilă" misiune, o parte a publicului românesc pretindea tot mai insistent cucerirea Cadrilaterului dobrogean. Foaia oficioasă a guvernului, "La Roumanie", publica prin noiembrie 1912, sub titlul de Răspuns domnului A.D. Xe­nopol. Quadrilaterul Rusciuk-Varna-Şumla-Silistra, o replică la argumentele invocate de istoricul român în numărul din 7 decembrie 1912 al ga­zetei "La Liberté de Paris", contra necesităţii anexării acestui teritoriu.

Din text rezultau o serie de teme devenite cla­sice pentru susţinerea revendicărilor româneşti în raport cu Bulgaria:drepturile istorice ale naţiunii române asupra Dobrogei bulgăreşti;configuraţia etnică a teritoriului;ingratitudinea arătată de Bulgaria faţă de România, care îşi vărsase sângele pentru eliberarea ei de sub jugul turcesc;favorizarea Bulgariei "nerecunoscătoare" în timpul crizei balcanice prin atitudinea de neutralitate, importanţa strategică şi valoarea economică a Cadrilaterului.

...şi invers

De cealaltă parte, presa şi opinia publică bulgară găseau cuvinte cel puţin la fel de ofensatoare faţă de România. Atitudinea de superioritate a românilor în raport cu civilizaţia şi cultura bulgarilor a fost sancţionată prin critica mentalităţii ambigue şi a comportamentului duplicitar românesc. Existau caricaturi ce personificau România în ipostaza unui ţăran care caută să şterpelească Silistra din buzunarul unui bulgar, preocupat să sfarme porţile Adrianopolului.

Presa sofiotă (ziare importante precum Utro şi "Reci") publica articole din care rezulta comportamentul duplicitar, înjositor al României, care, atunci când armata bulgară se pregătea să pornească spre eliberarea fraţilor din Macedonia, se hotărâse a da lovitura decisivă. Era ca şi cum bulgarii i-ar fi atacat pe români, în momentul în care ei se pregăteau să înceapă lupta de eliberare a fraţilor din Transilvania.

Vecinii români, consideraţi ciocoi, ar fi trebuit să ia aminte şi asupra faptului că un război cu Bulgaria putea însemna şi ridicarea a zeci de mii de ţărani, dornici să pornească o nouă revoluţie, care să spargă clubul paraziţilor din Bucureşti.

Într-un articol atribuit ministrului instrucţiunii publice, publicat de oficiosul Mir, mobilizarea armatei române era caracterizată drept un "act de banditism" şi se afirma că, "din fericire", Bulgaria poseda suficienţi prieteni, care şi-ar fi dovedit amiciţia lor în caz de trebuinţă. Însuşi suveranul Ferdinand de Saxa-Coburg-Gotta era invidios pe progresele României şi, în special, pe realizările regelui Carol, unul dintre monarhii Europei despre care se ştie sigur că nu îi simpatiza.

Cu ocazia unei vizite la Bucureşti, în luna iunie 1907, pe atunci Alteţa Sa Princiară şi-a permis următoarea destăinuire faţă de Hristofor Hesapciev, trimisul bulgar în capitala României:

"Întotdeauna călătoresc prin România stors sufleteşte când văd la fiecare pas ce progrese mari a făcut în toate privinţele. În pofida insistenţelor mele, bulgarii nu doresc să mă asculte; şi totuşi sunt un popor mai capabil decât românii. Am început deja să simt că îmi pierd capacitatea vitală, iar bulgarii ar trebui să folosească acum energia mea, dacă nu sunt ucis precum Petkov [Dimitar Petkov (1858 - 1907), publicist şi om politic bulgar asasinat în centrul Sofiei la 26 februarie 1907, n.n.]. Când va fi deja târziu, după moartea mea, bulgarii vor înţelege cât de valoros am fost pentru ei însă nu au ştiut să mă folosească. Regele Carol nu a cheltuit nimic pentru România, şi tot timpul a lucrat pentru îmbogăţirea sa, iar astăzi el este cel mai bogat om al statului său. Iar eu am cheltuit 16 milioane pentru ridicarea Bulgariei şi, în loc de recunoştinţă, bulgarii mă atacă şi mă înjură constant şi mă împroşcă cu noroi şi rahat”.

O receptare idilică

Campania în Bulgaria nu a reprezentat o pagină de mare vitejie pentru soldatul român. Deşi victorioasă, armata română nu a întâmpinat nicio rezistenţă importantă din partea trupelor bulgare, concentrate cu precădere împotriva Serbiei şi Greciei. A contat mult impactul psihologic, pentru că, în faţa a trei adversari dezlănţuiţi, Bulgaria trebuia să capituleze. Trecerea Dunării de către armata română a fost decisivă pentru soarta războiului, întrucât, la vremea invaziei româneşti, Bulgaria reuşise să stabilizeze situaţia de pe fronturile grecesc şi sârbesc, pregătind o contraofensivă.

Armata română trecând Dunărea, în Bulgaria (1913)

Evenimentul a semnificat o veritabilă demonstraţie de forţă, un bun prilej de etalare a imaginilor despre celălalt. A surprins, pe de o parte, la români, entuziasmul, folosit pe alocuri şi ca armă de propagandă, cum adesea se procedează în vremuri de război. Generalul Al. Hiottu a re­la­tat, într-o conferinţă ţinută în 1913 la Societatea Tinerimea Română, câte ceva din receptarea ”idilică” a acestui eveniment:

"Rareori s-a putut vedea în viaţa popoarelor, chiar dacă s-ar cerceta istoria cât de îndepărtat, un avânt mai puternic, o abnegaţiune mai mare, un dispreţ de moarte şi părăsirea familiilor după cum s-au ma­ni­festat în tot românul, şi mai ales, în stratul de jos. Priveliştea era înălţătoare şi se părea că însăşi natura se cutremura în faţa dorinţii poporului de a arăta că suntem în stare oricând a ne apăra ţara şi a o ridica acolo, unde un neam întreg conştient de puterea lui trebuie să onoreze pământul ce-l stăpâneşte. Nimeni nu se gândea dacă mâine mai era fiinţă sau pulbere. Nimeni nu socotea ce vor deveni urmaşii. Nimeni nu drămuia bucăţica de pâine, dacă aveau sau nu, cei rămaşi la căminele lor. Toţi aveau în suflet dorinţa:De a pleca, de a lupta şi de a învinge ".

Holera pusă pe seama românilor

Pe de altă parte, la bulgari, merită să fie etalată determinarea cu care au incriminat evenimentul şi faptul că au reuşit să transforme o dramă comună (izbucnirea unei epidemii de holeră) într-un act tragic, orchestrat şi pus la cale de către agresorii români. Se ştie că holera a făcut victime importante. La Orhanie, în fiecare zi erau duşi la groapa comună un număr de 30 sau 40 de decedaţi. Imaginea spitalului din această localitate bulgară a rămas una sumbră în me­moria martorilor oculari.

În timp ce din unele odăi se auzeau gemetele celor prinşi de durerile molimei, alături "dănţuiau" cei vindecaţi, iar în alt pavilion de abia mai răsuflau muribunzii, cei care imediat ce închideau ochii erau transportaţi către groapa cu var, acolo unde o movilă de pământ, cu o cruce deasupra, amintea de faptul că odihneau întru cele veşnice soldaţii români. Dar ca şi cum aceste mărturii nu erau suficiente pentru a ilustra o anumită dimensiune tragică, amploarea epidemiei a fost reflectată şi în rapoartele întocmite de autoritatea bulgară.

În toamna lui 1913, directorul Serviciului Sanitar din Bulgaria, doctorul Russeff, publica la Sofia o serie de detalii interesante cu privire la epidemia de holeră. Documentul, dezbătut în presa bulgară, conţine unele învinuiri grave la adresa armatei române. Cu toate că prezenţa unor tendinţe rău­voitoare la adresa României nu poate fi ignorată, raportul doctorului Russeff ridica pretenţii de autenticitate, pentru că, de obicei, în limbajul medical, cauzele unei boli nu se identifică după presupuse rivalităţi istorice. Ele rămân aceleaşi, indiferent de naţionalitatea celor implicaţi.

Din acest motiv, ziarul "Volia" din 14 noiembrie 1913 publica primul o parte din constatările doctorului Russeff. Reiese astfel că epidemia de holeră, ce contaminase trei sferturi din teritoriul Bulgariei, se datora neglijenţelor comise de armata română. În cele patru judeţe ocupate de români (Vraţa, Plevna, Vidin, Târnovo), cu o populaţie de 1.372.894 locuitori, existau aproape 14. 000 de bolnavi, cu 6.700 de cazuri mortale, adică un procent de 48, 5%.

Armata română în Bulgaria

În toate celelalte judeţe (Burgas, Varna, Kiustendil, Rusciuk, Sofia, Filipopol), cu o populaţie mult mai numeroasă şi condiţii la fel de improprii traiului, holera nu cunoscuse proporţii similare celor din judeţele unde au fost încartiruiţi românii. În întreaga Bulgarie existau 18. 819 bolnavi; 9. 256 de morţi; 9. 563 de vindecaţi, adică un procent de 49%. Armata română era responsabilă de extinderea epidemiei, datorită condiţiilor neigienice şi murdăriei în care trăiau soldaţii şi ofiţerii:

"E stabilit că soldatul român e foarte murdar şi se hrăneşte fără să facă alegerea mâncărurilor: mămăliga nefiartă, fructe şi verdeţuri crude, bea apă chiar murdară şi altele".

Ziarul "Bălgaria", în numărul din 17 decembrie 1913, semnala şi el că holera, ce se abătuse asupra ţării, se datora "năvălitorilor" români. Armata română suportase cele mai grele pierderi (numai la Orhanie au rămas peste 100 de morminte ale soldaţilor români), iar cauza rămânea aceeaşi: reaua igienă a soldaţilor. Românilor nu le plăcea să trăiască într-un loc deschis şi obişnuiau să transforme într-un veritabil grajd orice spaţiu pe care îl populau.

Clădirile, stră­zile, pieţele, bisericile şi curţile interioare au servit drept adăpost pen­tru oameni şi cai deopotrivă (Vraţa, Bercoviţa, Ferdinandovo). Ar fi existat chiar cazuri când soldaţii au deschis canalizarea din oraşe pentru a-şi adăpa caii, a-şi spăla rufele, sau a se scălda (Plevna, Lucovit, Kneja). Concluzia era simplă şi denigratoare: armata română nu ar fi făcut mai nimic pentru a împiedica extinderea ho­lerei către populația civilă. Dimpotrivă, românii s-ar fi străduit să extindă flagelul cât mai mult, prin contaminarea directă sau indirectă.

Înfrângerea determină schimbări pe scena politică bulgară

Deznodământul războiului a devenit limpede din chiar primele zile. Bulgaria era condamnată să ceară pacea, iar România pregătită să îşi savureze victoria. Dacă la Bucureşti, înainte şi după deschiderea Conferinţei, pacea s-a bucurat de manifestări triumfaliste, în Bulgaria se plătise un preţ considerabil şi toată lumea aştepta momentul potrivit pentru revanşă. La Sud de Dunăre s-a acreditat tot mai mult ideea că războiul din vara anului 1913 a fost pierdut datorită implicării României şi Turciei.

Cele două state vecine "contribuiseră" decisiv la dezastrul Bulgariei, iar riposta trebuia să fie pe măsură. În cele cincisprezece zile cât a durat "Golgota bucureşteană" şi în perioada imediat următoare, la Sofia criticile şi disputele erau în plină desfăşurare. Guvernul bulgar, format în plină criză politică în vara lui 1913, după demisia lui Stoian Danev, era compus dintr-o coaliţie fragilă, ce îi cuprindea pe radoslavişti, stambulovişti şi fracţiunea liberală a lui Toncev.

Alegerile din luna noiembrie 1913 au relevat deziluzia provocată na­ţiunii de recentele războaie. Rezultatul lor îi sancţiona atât pe liberalii progresişti (Danev), radical-democraţi sau naţionalişti, cât şi gruparea premierului Radoslavov. Electoratul a acordat câştig de cauză agrarienilor, fracţiunilor socialiste şi democraţilor. Pentru ca guvernul să poată beneficia de sprijin parlamentar, în condiţiile în care suveranul îi acordase în continuare credit lui Radoslavov, erau necesare voturile agrarienilor din parlament. Ei condiţionau însă sprijinul politic de necesitatea demiterii lui Ghenadiev, ministrului de externe care, nu cu mult timp în urmă, organiza activitatea bandelor de comitagii din Macedonia (!!!).

Instabilitatea politică era dublată de tensiuni sociale. Rezerviştii bulgari, întorşi de pe front, au comis numeroase acte de indisciplină şi dezordine. Publicul era nemulţumit şi se putea simţi o anumită stare de exasperare faţă de politica lui Danev şi a ţarului Ferdinand, consideraţi principalii vinovaţi ai dezastrului în care se afla ţara. Suveranul părea chiar resemnat şi, de teama unor evenimente neplăcute, îşi ţinea automobilele pregătite pentru a putea oricând părăsi Sofia. "Pacea injustă" a devenit astfel obiectul unor comentarii furibunde.

Atitudinea presei

Ziarele din Sofia arătau că delegaţia Bulgariei la tratativele purtate la Bucureşti s-a comportat prea amabil şi conciliant faţă de români. Prestaţia ei a fost caracterizată drept "mică de suflet" şi "excesiv de românofilă". Guvernul bulgar era chemat să nu valideze anexarea noilor teritorii, atribuite prin tratatul de la Bucureşti, pentru că astfel ar fi arătat că este mulţumit de situaţia creată.

Românii se comportau în Dobrogea precum "nişte cuceritori barbari", iar declaraţiile oficiale ale regelui Carol aruncau cu insulte în "grădina bulgară". Venerabilul suveran era îndemnat să amintească mai des, în exprimările sale, nu doar despre caracterul definitiv şi durabilitatea păcii de la Bucureşti, ci şi despre campania "barbară şi necinstită" a armatei române în Bulgaria. O armată de ţărani istoviţi, care se hrăneau cu ghindă şi coji de nucă, luptând cu femeile, găinile sau purceii ("Balkanska Tribuna", 7. XII. 1913).

Discursurile regelui Carol, "necugetate şi uşurele", incitau duhul învrăjbirii între bulgari şi români. El nu rostea ni­ciun cuvânt călduros despre bulgarii "înrobiţi"în Dobrogea şi nu exista nicio speranţă că, în viitor, se putea stabili acolo un regim de pace şi dreptate. Autorităţile române erau acuzate că au închis pe nedrept şcolile bulgare din Dobrogea.

Semnarea Tratatului de Pace de la Bucureşti, după cel de-al doilea război balcanic

Libertatea cultului religios ar fi fost şi ea grav încălcată. Episcopul Bartolomeu numea "eretică" biserica naţională bulgară şi îi îndemna pe credincioşii ei să renunţe la Exarhat, pentru că acesta nu reprezenta ortodoxia. Se ştia chiar că poliţia a silit comitetul bisericesc bulgar să predea episcopului bisericile "Sf. Gheorghe" şi "Sf. Nicolae". Doar preoţii români oficiau slujba religioasă, cei bulgari fiind îndepărtaţi pentru că rosteau cele sfinte "slavoniceşte" şi nu învăţau limba română.

În vreme ce România făcuse o chestiune internaţională din autonomia religioasă şi şcolară a cuţo-valahilor, autorităţile bulgare erau acuzate că manifestau o "indiferenţă criminală" faţă de soarta bulgarilor din România (Cambana, nr. 1761, 13. XII 1913).

Este adevărat că prin pacea de la Bucureşti, România a beneficiat de o anumită sporire de teritoriu, "cea dintâi după veacuri în care se tot smulseseră părţi din trupul nostru" dar nu trebuie uitat nici faptul că acest nou pământ, populat în majoritate de bulgari şi turci, a necesitat investiţii şi eforturi economice foarte mari, pentru ca ţara să se poată bucura, în final, de beneficiile sale.

ulgaria se transformase într-o voce revizionistă. Dacă România avea tot interesul în conservarea păcii, vecinii ei sud-dunăreni începuseră deja un imens război propagandistic. Până şi copiii bulgari erau învăţaţi să adauge la rugăciunea "Tatăl nostru" citatul "Şi dă-ne nouă Doamne Dobrogea îndărăt". Nimic mai reprezentativ  am spune  pentru istoria unui popor, în al cărui folclor găsim până în zilele noastre povestirea Balkan, o alegorie a patriotismului şi demnităţii umane, ce oferă imaginea unui câine militar apărător al frontierei, pe unde la 1913 trecuseră, nimeni alţii decât "năvălitorii" români.

Foto sus: 3 iulie 1913 - Regele Carol I trecând în revistă trupele, la intrarea în Bulgaria