Revoluția franceză și mișcarea aboliționistă: cazul insulelor din Caraibe

Faimosul apel la libertate, egalitate și fraternitate al Revoluției Franceze a avut un efect întârziat în unele părți ale Europei, însă în anii imediat următori izbucnirii revoluției a jucat un rol crucial în insulele din Marea Caraibelor, primele care au cunoscut succesul mișcărilor aboliționiste.

Englezii se mândresc cu importanta lor contribuție la mișcarea antisclavagistă, iar francezii cu Revoluția ce a pus capăt Vechiului Regim promovând mesajul care avea să schimbe istoria modernă:”Liberté, egalité, fraternité”. Însă nici istoriografia britanică, nici cea franceză nu acordă meritele cuvenite contribuției revoluționare ale sclavilor francezi în anii 1790-1800. Deseori, istoricii prezintă mișcarea aboliționistă ca fiind o afacere a albilor, a protestanților, a anglo-saxonilor, diminuând importanța rolului pe care sclavii înșiși l-au jucat în propria eliberare.

Emanciparea sclavilor a fost adesea o ocazie de auto-felicitare în istoria principalelor state atlantice (Marea Britanie, Franța, Mare Britanie). Însă perspectiva istoriei naționale nu surprinde și rolul aboliționismului în demonstrarea virtuților publice și atragerea sprijinului popular într-o epocă în care războaiele revoluționare nu recunoșteau niciun fel de frontieră. În poezia America, William Blake vorbește despre disparitățile sociale care fac ”munții atlantici să tremure”. Așa-zișii ”munți atlantici” sunt de fapt vârfurile insulelor caraibiene ce se întindeau din nord-estul Braziliei până în sudul Statelor Unite. În viziunea lui Blake, această Lume Nouă – tărâmul legendar al speranței – fusese transformată într-un iad din cauza cruzimii și lăcomie.

Sclavia în Lumea Nouă

 În jurul anului 1790, circa 3 milioane de sclavi de origine africană munceau pe plantațiile caraibiene pentru a întreține consumul european și nord-american de zahăr, rom, cafea sau bumbac. Cruzimea, aroganța și luxul asociate sclaviei tulburau conștiința metodiștilor și quakerilor, aceștia având rolul de pionieri în organizațiile aboliționiste. Însă de sistemul sclavagist beneficiau personaje puternice și influente. Deși iluminismului a condamnat și devalorizat sclavia în termeni abstracți, mulți se gândeau că sclavii erau o proprietate privată achiziționată în mod legal și că plantațiile susțineau între 1/3 și ½ din comerțul național. Nedorind să renunțe la această importantă sursă de bogăție, chiar și aboliționiști și-au direcționat primele critici mai întâi împotriva comerțului cu sclavi (cunoscut sub numele de trata).

Comerțul atlantic dăduse naștere și unei clase muncitoare mobile ce se împotrivea aservirii, în parte pentru că acești muncitori o cunoscuseră personal, în parte pentru că introducerea pe piața muncii a unor noi sclavi le-ar fi amenințat drepturile și libertățile câștigate cu greu. Mulți marinari sau docheri erau ei însiși foști slavi, precum Olaudah Equiano, africanul care și-a publicat autobiografia în 1789-The Interesting Narrative of the Life of Olaudah Equiano, or Gustavus Vassa, the African, o carte foarte bine vândută care a stimulat sprijinul pentru cauza aboliționistă.

Epoca revoluției americane a cunoscut primele provocări la adresa sclaviei și tratei. După izbucnirea ostilităților în America de Nord, sentimentul aboliționist era în floare. Rebelii americani au suspendat comerțul cu sclavi, iar guvernatorul britanic din Virginia a oferit libertatea sclavilor de pe plantațiile proprietarilor neloiali cauzei independenței. În Londra în 1772, la Paris în 1777 și la Massachusetts în 1784, sclavia a fost interzisă în zonele metropolitane. În 1777, Constituția statului Vermont a interzis sclavia și aservirea ucenicilor. În 1780 în Pennsylvania, în Rhode Island și Connecticut în 1784 au fost adoptate legi de emancipare prin care copii născuți din mame sclave erau eliberați când ajungeau la vârsta de 25 de ani. Însă aceste măsuri erau atent gândite și lăsau sclavia de pe plantații aproape neatinsă.

În epoca post-revoluționară, mișcarea aboliționistă a căzut în desuetudine în Statele Unite. Prin Constituția din 1787, proprietarii de sclavi erau reprezentați în legislativ, dar sclavii erau considerați a fi 3/5 dintr-o persoană liberă, astfel că primeau mult mai puțini reprezentanți. Unele state din nord, precum New York și New Jersey, au refuzat să adopte modelul din Pennsylvania. În 1792, Carolina de Sud a reluat comerțul cu sclavi.

Vezi evoluția situației coloniale în Caraibe

Înfrângerea suferită în fața americanilor a slăbit temporar Marea Britanie, însă a dat un imbold mișcării aboliționiste. În 1788, o mare parte a populației s-a pronunțat clar împotriva comerțului cu sclavi. La început, Parlamentul a urmat linia opiniei publice. În 1792, sprijinită de petiții cu sute de mii de semnături și încurajată de mari oratori precum Edmund Burke și Charles James Fox, legea pentru abolirea sclaviei a lui William Wilberforce și-a asigurat majoritatea în Camera Comunelor. Premierul William Pitt și-a declarat simpatia pentru abolirea sclaviei, dar a refuzat să transforme proiectul de lege în măsură a guvernului, astfel că Legea nu a trecut de Camera Lorzilor.

Interese politice

Ca apropiat al lui Pitt, Wilberforce știa că prietenul său va sprijini cauza aboliționistă, dar că nu-și va risca guvernul pentru ea. A se pronunța public împotriva sclaviei aducea un mai mare sprijin popular din partea celor care semnaseră entuziaști petițiile, însă Pitt a renunțat să angajeze guvernul pentru că, după cum însuși Wilberforce a explicat mai târziu, asta ar fi dus la alienarea regelui și a familiei regale și l-ar fi îndepărtat pe Lordul Dundas, un vital aliat politic, lider politic scoțian și proprietar de plantații în Indiile de Vest. Dacă Pitt l-ar fi sfidat pe rege, acesta ar fi putut cere noi alegeri pe care Pitt nu le-ar fi putut câștiga fără banii și influența lui Dundas și celorlalți membri din lobby-ul colonial.

Wilberforce spera că manifestațiile populare vor deveni atât de puternice încât Pitt ar fi obligat să ia o poziție diferită decât cea a Regelui. Însă începând cu începutul anului 1793 șansele ca această evoluție politică să aibă loc scădeau din ce în ce mai mult. Evoluțiile din Franța au făcut ca ideile aboliționiste să ajungă în plan secund, lăsând loc planurilor celor care, precum Dundas, doreau un război cu Franța, . Chiar și Burke, care aprecia ideile revoluționare și aderase la mișcarea aboliționistă, s-a îndepărtat de aceasta:”cauza umanității ar beneficia mult mai mult de pe urma continuării tratei și sclaviei, ambele supuse unor reforme și reguli, decât de pe urma abolirea lor”.

Nu doar că puterea mișcării aboliționiste a avut de suferit, dar Dundas și grupul favorabil războiului au câștigat lupta în Cabinet. S-a decis că o imensă flotă trebuia să plece spre Caraibe. Plantatorii francezi îngroziți de iacobinismul de pe continent și rebelii sclavi i-au asigurat pe englezi că îi vor sprijini în ocuparea insulelor franceze. Însă forțele britanice aveau să piardă mai mulți oameni în Caraibe decât pe frontul european – circa 90.000 de morți între 1793 și 1801. Iar în timp ce aboliționiștii englezi cădeau victime ale unui război de agresiune colonială, republica franceză a sesizat oportunitatea de a se alia cu rebelii negri.

În Franța, în ciuda tuturor discuților despre libertate, egalitate și fraternitate, în primii ani după 1789 Revoluția nu a făcut nimic pentu sclavi. Apoi surprinzătoarea revoltă a sclavilor din Saint Domingue (Haiti), din august 1791, a avut oarecum un iz regalist, căci generalii negri se considerau a fi ”soldați ai regelui”.

Scânteia aboliționistă din Haiti

În coloniile franceze trăiau cira 750.000 de sclavi, munca lor producând zahărul, cafeaua și bumbacul consumat de jumătate din țările Europei și aproape toată America de Nord. Prosperitatea porturilor Bordeaux și Nantes a fost construită pe sclavie, iar rețelele lor comerciale le-au acordat și o imensă influență politică. O zecime din membrii Adunării Naționale aveau proprietăți în colonii. Acest formidabil complex de interese bloca orice dezbatere fundamentală asupra chestiunii sclaviei. Societatea Amis des Noirsnu putea decât să ridice problema drepturilor la cetățenie egală ale acelor numiți libres de couleurs. Din această categorie făceau parte cei născuți în urma relației sclavelor cu bărbați albi, tatăl având dreptul de a-și elibera copiii, și sclavii eliberați după terminarea serviciului militar voluntar. De multe ori, chiar și acești libres de couleurs, deși erau foști sclavi, erau ei înșiși proprietari de sclavi.

Proprietarii de sclavi bogați aduceau ca argument în favoarea menținerii sclaviei ideea că Franța trebuie să-și protejeze interesele naționale, și că un atac la adresa proprietății asupra sclavilor va pune sub semnul întrebării toate drepturile de proprietate și că, la urma urmei, negrii oricum nu erau francezi. Însă spre 1792-1793, aceste argumente nu mai aveau aceeași influență. Plantatorii francezi s-au dovedit a fi slabi patrioți ce asiprau de fapt la autonomie, complotând în acest sens cu englezii.  Cât despre interesele naționale ale țării, se părea aceste ar fi fost mai bine servite prin alianța cu mulatrii loiali și insurgenții negri decât cu albii trădători.

Izbucnirea revoltei haitiene din august-septembrie 1791 a afectat în primă fază circa 30.000 de sclavi, răspândindu-se și către zona nordică a celei mai prospere colonii franceze. Sclavii erau încurajați să aducă pretenții nemaiauzite până atunci, precum 3 zile libere pe săptămână, grădini mai mari pentru folosul propriu etc.  Pentru majoritatea sclavilor, aceste măsuri aveau o însemnătate mult mai mare decât conceptele legale franceze. Comisarul iacobin trimis de pe continent, Sonthonax, le-a oferit sclavilor arme și libertatea dacă luptau pentru Republică. Unul din generalii negri, Toussaint Louverture, a încercat și el să-i atragă pe sclavi de partea sa. În urma conflictelor interne din sânul comunității albe, în cele din urmă Louverture (un libre de couleur, fost proprietar de sclavi) s-a impus și a câștigat încrederea populației de origine africană.

Foto:Toussaint Louverture.

Izbuncirea războiului dintre Franța și Anglia din 1793 a dus și la o ciocnire în Caraibe. Însă de această dată conflictul a avut și o latură social-revoluționară, căci britanicii au intervenit de partea regaliștilor proprietari de sclavi. În februarie 1794, trei delegați au sosit la Paris pentru a reprezenta Saint Domingue:un negru, un mulatru și un alb. Cei trei fuseseră însărcinați de Sonthonax să convingă Convenția Naținală să accepte eliberarea tuturor sclavilor din coloniile franceze. Delegația haitiană a fost foarte bine primită, iar propunerea lor acceptată. Suntem în cea mai radicală fază iacobină a revoluției, în care respectul pentru proprietate și comerț scăzuse. Odată ce decretul a fost ratificat, Danton a declarat:”Reprezentați ai poporului francez, până acum am decretat, în mod egoist, libertatea doar pentru noi. Dar azi proclamăm libertatea universală...”

Războiul, care distrusese speranțele aboliționiștilor britanici, a avut efectul opus în Franța revoluționară. Politica de emancipare a fost văzută ca o cale îndrâzneață de a recâștiga inițiativa de la englezii a căror armadă începuse deja să se impună în insulele franceze. Cu ajutorul plantatorilor regaliști, forțele britanice au cucerit parte a insulei Saint Domingue, au ocupat Guadelupa, Martinica și alte câteva mici insule. Înarmați cu decretul de emancipare, francezii au încercat să-i atragă pe sclavi de partea lor, apelând la aceștia să-și apere libertatea amenințată de englezi. La conducerea acestora s-a impus Toussaint Louverture. În Saint Domingue, politica de emancipare a contribuit la consolidarea sprijinului lui Toussaint Louverture și a altor partizani negri față de cauza republicană. În timpul Directoratului, acesta a fost numit Guvernator al insulei și i-au fost puse la dispoziție mijloacele de a-i alunga pe britanici. El a putut astfel să pună bazele unei puternice armate de negri, care avea însă se întoarcă împotriva metropolei.

Apariția în Caraibe a unei puteri autonome a negrilor a trezit nemulțumirile și frica proprietarilor de sclavi. La Pacea de la Amiens (1801), guvernele britanic și american au dat semene că ar prefera ca Napoleon să restaureze vechiul regim în insulele franceze din Caraibe. Între timp, în Saint Domingue, Toussaint Louverture pretindea din ce în ce mai multe prerogative, precum dreptul de a fi guvernator pe viață și de a lăsa un moștenitor. Aceste idei i-au părut periculoase lui Napoleon care, deși îl aprecia pe talentatul general negru, a ordonat arestarea sa (el avea să moară într-o închisoare franceză). În ciuda unei impresionante rezistențe din partea soldaților negri, în Guadelupa sclavia a fost restabilită în drepturi. Însă negrii din Saint Domingue, alarmați de evoluția din insula vecină, și-au dat seama că francezii doresc să-și impună din nou controlul asupra insulei, și s-au opus cu îndârjire forțelor trimise de pe continent. Napoleon a pierdut 18 generali în luptele de pe insulă, inclusiv pe Leclerc, cumnatul său. Francezii, ca și englezii, au pierdut mai mulți oameni în Caraibe decât aveau să piardă la Waterloo.

Victoria negrilor, conduși de succesorul lui Louverture, Jean-Jacques Dessalines, a dus la proclamarea independenței Republicii Haiti în 1804. Sistemul sclavagist și colonialist din Lumea Nouă a suferit astfel o lovitură de pe urma căreia nu avea să-și mai revină niciodată.

Aboliționismul anglo-american a câștigat din nou teren după succesul mișcărilor din Caraibe. Statul New York a adoptat o lege de emancipare în 1799, iar New Jersey în 1804. Tot în 1804, cumnatul lui Wilberforce, James Stephen, a publicat un pamflet intitulat The Opportunity or Reasons for an Immediate Alliance with St. Domingo. Au fost semnate noi petiții pentru a fi prezentate parlamentului și agitațiile populare aboliționiste s-au înmulțit. În 1805, Wilberforce a jucat un rol cheie în eliminarea din politică a lui Dundas în baza unei acuzații de corupție. În cele din urumă, în 1807 Marea Britanie și SUA au interzis comerțul cu sclavi. Legea britanică a fost adoptată într-un moment în care englezii se aflau singuri în fața împăratului francez și aveau nevoie să-și asigure sprijinul populației pentru îndelungatul și dificilul război împotriva Franței.

Însă interzicerea tratei nu a pus capăt și nemulțumurilor sclavilor. Entuziasmul aboliționist avea să joace un rol foarte important în America de Sud. În 1816, guvernul haitian a sprijint expediția lui Simon Bolivar de eliberare a coloniilor spaniole din America centrală și de sud, în urma promisiunii că sclavii vor fi eliberați. Bolivar a primit și sprijinul câtorva mii de voluntari englezi, organizați într-o legiune britanică. Legile de Emancipare pe care Bolivar trebuia să le proclame de partea cealaltă a Atlanticului au servit drept insiprație pentru o nouă fază, una mai radicală, a campaniilor aboliționiste britanice de după 1823. După revoltele din Jamaica din 1831-1833, Parlamentul britanic a abolit definitiv sclavia în 1833 (cu trei excepții ce aveau să fie abrogate ulterior – teritoriile ce aparțineau de East India Company, Insula Sf. Elena și Insula Ceylon).

Emanciparea sclavilor din insulelor caraibiene franceze a precedat-o cu patru decenii pe cea din coloniile britanice și cu șapte decenii pe cea din Statele Unite. Deși fiecare caz a fost produsul unei conjuncturi unice, procesul de emancipare a parcurs într-o anumită măsură tiparul văzut în posesiunile franceze din Caraibe:Wuccesul emancipării a presupus profunde transformări sociale și crize politice, participarea negrilor și voința de a atenta la proprietate și de a redefini dreptul la muncă.

www.historytoday.com