Răspândirea Islamului: între cucerire şi convertire

În jurul anului 610, profetul Mahomed a avut prima revelaţie. Un secol mai târziu, prezenţa islamului în Orientul Mijlociu, Europa, Africa şi Asia îşi punea amprenta pe societăţile cucerite. Până în 1450 dimensiunile lumii musulmane erau bine definite. Istoricii sunt de acord asupra faptului că această cucerire rapidă a unui teritoriu geografic atât de mare este o combinaţie între deschidere culturală, cucerire armată, şi apelul la ideologia islamică în sine.

Răspândirea islamului s-a realizat după două modele. În unele cazuri, contactul dintre islam şi alte culturi s-a realizat pe cale armată, cu toate că religia musulmană era tolerantă cu alte credinţe. Foarte rar musulmanii forţau oamenii să se convertească. Binecunoscutul jihad, sau război sfânt, descris de către profetul Mahomed era folosit în principal în apărarea credinţei. Cu toate acestea, de multe ori se profita de  cucerirea din punct de vedere teritorial şi politic şi poporul respectiv era convertit.

Dar în general, convertirea era una spontană. Oamenii aflau despre învăţătura musulmană prin comerţ şi activitate misionară. Religia era în mod clar una atractivă, prezentând oamenilor mai degrabă un set de sfaturi pentru o viaţă frumoasă, aici pe pământ, şi nu ce ar trebui să facă sau nu pentru a avea o viaţă frumoasă după moarte. Având în vedere că prăbuşirea Imperiului Roman a lăsat dezordine în statele din estul Mediteranei, şi o confuzie totală printre creştini şi evrei, inspirat de divinitate, Mahomed a dorit reorganizarea culturii arabe, dar a şi oferit o religie care dorea să perfecţioneze gândirea credinţelor deja existente. Islamul era un sistem monoteist riguros, care oferea anumite principii ce urmau să salveze lumea arabă.

Primele cuceriri

Expansiunea islamică a început cu adevărat după moartea lui Mahomed (632), când socrul său, califul Abu Bakr, a iniţiat campanii de cucerire a teritoriului bizantin şi persan. De asemenea, el a stabilit pentru armata sa nişte reguli care să micşoreze numărul victimelor colaterale:„ (...) să nu trădaţi sau să deviaţi de la calea cea dreaptă. Să nu mutilaţi cadavrele. Să nu omorâţi copii, femei sau bătrâni. Să nu cauzaţi niciun rău pomilor, sau să îi ardeţi, mai ales pe cei roditori. Dacă treceţi pe lângă oameni care s-au dedicat vieţii monahale, nu le faceţi niciun rău.”

Chiar înainte de expansiunea musulmană, Imperiul Bizantin şi Persan au dus războaie care au lăsat teritorii de la Siria la Irak în ruine. De aceea, primul conducător de la moartea Profetului a ordonat oamenilor lui să nu atace decât armata inamică şi instituţiile statului, şi nu toată populaţia. Astăzi, sharia sau legea islamică, are la bază aceste reguli ale lui Abu Bakr. Tot Bakr a înfiinţat Califatul Rashidun, care mai târziu, sub comanda lui Umar, au avut loc primele cuceriri semnificante:Siria, Irak, Egip şi Persia. În august 636 a avut loc bătălia dintre arabi şi bizantini de pe malul râului Yarmuk, din Siria. Cu toate că erau în număr mai mic decât bizantinii, arabii au câştigat, graţie unei furtuni de nisip care a orbit armata adversă.

În 639 începe campania de cucerire a Egiptului. Armata arabă este condusă de 'Amr ibn al-'As. Musulmanii cuceresc pentru început poarta maritimă a Palestinei, portul Cezareea, marcând astfel sfârşitul prezenţei bizantine pe teritoriul palestinian. Având şi susţinerea arhiepiscopului catolic, musulmanii cuceresc Egiptul în 642. Asediului asupra Alexandrei s-a împotrivit însuţi împăratul bizantin Heraclius, aducând o armată numeroasă de la Constantinopole. Însă pentru binele egiptenilor, Cyrus din Alexandria a declarat capitularea. Conducătorul armatei, 'Amr ibn al-'As, îl informează pe califul Umar de victorie:„ Am cucerit Alexandria. În oraş sunt 4.000 de palate, 400 de locuri de delectare, şi nenumărate bogăţii.” Al-As construieşte primul oraş musulman, Al-Fustat, şi prima moschee din Egipt.

Primul contact cu Europa

Succesul islamului a sădit frică şi ură în inimile creştinilor din Europa, creându-şi astfel cel mai de temut duşman. Războaiele împotriva musulmanilor sau cruciadele, aşa cum au fost numite în sec. al XI-lea, aveau ca principal scop redobândirea Pământului Sfânt. Ostilitatea împotriva islamului a rămas în Europa o temă de actualitate. Contactul cu Europa s-a materializat prin două lucruri:schimbul cultural între cele două şi grupul de musulmani activi care au ramas şi azi pe bătrânul continent.

În perioada în care arabii şi-au lărgit orizontul către Europa, Peninsula Iberică era condusă de 200 de ani de către vizigoţi. Oamenii înstăriţi au cerut ajutor musulmanilor, ajutor care nu a întârziat să apară. Venind din noile teritorii cucerite  din nordul Africii, generalul musulman Tariq l-a învins pe regele vizigot, Roderic. În urma acestei victorii, arabii au preluat conducerea peninsulei. În numai trei ani, musulmanii dominau teritoriul. Oamenii i-au primit cu braţele deschise şi majoritatea convertindu-se la islamism. De asemenea, arabii au dorit să facă pace şi cu vizigoţii, în schimbul înţelegerii reciproce, ei oferindu-le libertatea. Stilul arab a influenţat mult timp arhitectura şi designul, chiar şi după ce arabii au părăsit vestul Europei. Muzica a fost şi ea influenţată, spaniolii adoptând chitara, un instrument arab, creând noi stiluri, ce au fost preluate mai târziu şi în America. Centre de studiu, precum cel de la Toledo, a lansat intelectuali în toată Europa, ei având ca domenii de studiu ştiinţa şi filozofia aduse de către musulmani. În ciuda tuturor acestor beneficii, cruciaţii din nordul Spaniei au dorit recuperarea teritoriilor. Puterea creştinilor nu a lăsat influenţa arabă să pătrundă şi în restul Europei.

Retragerea arabilor a fost masivă, ajungându-se ca până în 1492, ultimii rămaşi, în Granada, să fie exilaţi de către puterea monarhică a lui Ferdinand şi a Isabellei. Doar că, în acest timp, musulmanii încercau să intre din nou în Europa, de data aceasta prin Balcani. Tranformându-se deja în unul dintre cele mai puternice imperii, Imperiul Otoman, musulmanii au cucerit sistematic partea de est a Europei, dominând-o pentru câteva secole. Convertirea la islamism a fost direct proporţională cu puterea politică a imperiului:cu cât imperiul era mai puternic, cu atât mai mulţi oameni deveneau musulmani. Aşa că, în secolul al XVII-lea, când Imperiul Otoman a intrat în declin, convertirea la islamism la încetat.

Islamul şi continentul negru

Religia profetului Mahomed s-a răspândit şi la sud de Sahara. Primul contact l-a avut în Africa de Vest, cu Ghana. Tratativele s-au desfăşurat relativ repede, africanii având nevoie de ajutorul musulmanilor pentru veniturile fiscale şi hrană pentre animale. Imperiul ghanez avea nevoie şi de contabili, iar musulmanii aveau cunoştinţe în acest domeniu. După prăbuşirea Ghanei, un alt imperiu bogat din acea vreme, Mali a colaborat cu musulmanii. În semn de mulţumire pentru ajutorul acordat, în Mali a fost un val de convertire la islamism. Mansa Musa, un rege al imperiului Mali a plecat într-un pelerinaj la Mecca, în 1324, ducând cu el câteva tone de aur.

Islamismul s-a afirmat şi pe coasta de est a Africii, în special în rândul claselor superioare. Ei au adoptat ideologia culturală şi politică a musulmanilor, şi bineînţeles religia. În acea zonă a apărut o nouă limbă, o combinaţie între africană şi arabă, ce acum este cunoscută ca swahili.

Asia: de la politeism la monoteism?

Asia Centrală a reprezentat un teritoriu vast, care de-a lungul timpului a fost locuit de nenumărate civilizaţii. Religia care se afirmase în zonă era budismul. Din secolul al VII-lea, islamismul şi-a făcut uşor loc, ajungând ca astăzi să fie religia predominantă. În primă fază, arabii au cucerit Iranul şi Azerbaijanul, iar apoi convertirea s-a făcut doar prin răspândirea orală a doctrinei islamice. O altă etapă a fost invazia mongolă. Cu toate că mongolii nu erau musulmani, ei au făcut legătura între Asia Centrală şi Orientul Mijlociu, realizând astfel convertirea întregului teritoriu.

Când islamismul s-a extins în Orientul Mijlociu şi Asia Centrală, în India încă nu se cunoscuse prezenţa altei religii, înafară de hinduism. Cele două diferă fundamental:islamismul este o religie monoteistă, pe când hinduismul permite credinţa în mai mulţi zei. Ritualurile şi normele sociale erau, de asemenea, foarte diferite. Din acest motiv, la început nici schimburile comerciale nu aveau succes. În acea perioadă, hinduismul a suferit unele schimbări:introducerea unor ritualuri mai emoţionale şi folosirea altor limbi, înafară de sanscrită, lucruri care i-au întărit poziţia în faţa islamismului. Cum este de aşteptat în cazul unor culturi importante, influenţa culturală s-a simţit totuşi în ambele direcţii. De exemplu, arabii au preluat de la indieni cunoştinţele lor ştiinţifice şi matematice, pe care le-au dat mai departe în Orientul Mijlociu şi Europa, motiv pentru care europenii numesc greşit numerele folosite azi ca fiind arabe. Situaţia s-a schimbat în secolul al XI-lea, când au avut loc mai multe cuceriri musulmane, conduse de către turci. Ei au înfiinţat sultanatul de la Delhi, distrgând temple hinduse. Liderii musulmani au început procesul de convingere al populaţiei pentru a se converti la islamism. Ei îşi prezentau doctrina folosindu-se de poveştile hinduse, şi construind altare în templele indienilor. Pe teritoriul Indiei relaţia între hinduism şi islamism a fost una complicată:au existat perioade de toleranţă, dar şi de maximă ostilitate, lucru de care au profitat mai târziu colonialiştii britanici.

În sudul Asiei, islamismul a avut cel mai mare succes. A fost introdus în secolul al XIV-lea, când în peninsula Malay şi pe teritoriile Indoneziei de astăzi au sosit nave comerciale cu musulmani. Comercianţii arabi au creat contactul dintre locuitori şi cultura islamică. În mai puţin de un secol clasa conducătoare era convertită. Răspândirea sa a fost oprită doar de sosirea comercianţilor europeni în secolul al XVI-lea, dar cu toate acestea sudul Asiei rămâne teritoriul cu cea mai mare masă de islamici.