Primele misiuni iezuite în spațiul românesc

Îndatoririle papei ca șef suprem al bisericii catolice cuprind tot ceea ce ține de salvarea sufletelor, mai ales de îngrijirea credinței catolice care trebuie menținută fermă în rândul credincioșilor, chiar prin pedepse și răspândită în rândurile necredincioșilor. Menținerea credinței este obiectul activității Sfintei Inchiziții, într-o manieră judiciară iar răspândirea ei face obiectul acțiunii misionarilor în maniera apostolică, fiind coordonată din 1622 de Congregația De Propaganda Fide [1].

A fost propusă o împărțire maniheistă a populațiilor în: catolici și ceilalți; acestora din urmă putându-li-se aplica violența pentru a se converti; aceste concepții au fost avansate mai ales de teologi spanioli din secolul XVI (Alfonso de Castro sau Marquardo de Susannis).

Despre misionarism

Sfârșitul de secol XVI și începutul celui următor aduce triumful misionarismului, convertirea pașnică bazată pe persuadare și pe cuvântul scris și vorbit. În legătură cu practica cuvântului scris încep să apară jurnalele diferitelor misiuni iezuite (din India, China etc.) care înfățișează activitatea de cucerire a sufletelor depusă de misionari. Antonio Possevino spunea că Dumnezeu este autorul unei cărți – lumea – și profesorul la a cărui cerească școală trebuia să înveți [2].

Misiunea la popoarele străine și îndepărtate presupunea și o cunoaștere a lor din punct de vedere etnografic, aspect surprins de iezuiți în rapoartele lor, unde adesea fac referire la aspectele și culoarea locală a zonelor vizitate de ei. Terenul misionar a fost pregătit ca o lucrare lentă și minuțioasă, în care cuvântul lui Dumnezeu, pentru a putea pătrunde într-o societate complexă cum era China sau Japonia avea nevoie de știință și de exemplaritate evanghelică, nu de fanatism. Un aspect important al misionarismului era și convertirea prin intermediul științei; penitentul, confesorul, parohul și în ultimă instanță creștinul trebuiau instruiți, sarcină de care s-au achitat iezuiții mari fondatori de colegii în Europa și în lume.

Pentru a familiariza elitele din țările unde mergeau în misiune cu valorile catolicismului, una dintre tacticile favorite ale iezuiților era trimiterea în Europa a unor tineri pentru a vedea gloria bisericii romane. Un asemenea episod a avut loc în 1583, când de la Goa (India), pleacă spre Europa un grup de tineri nobili japonezi, dar aceste excursii erau în detaliu plănuite de iezuiți, tinerii erau însoțiți în permanență de călăuze, trebuiau să vadă numai expresiile puterii, fastului și bogăției lumii catolice și aveau un traseu obligatoriu prestabilit, călătoria devenind astfel un mijloc de aculturație. La 10 Martie 1585 japonezii ajung la Roma, iezuiții declarând că aceasta este o misiune diplomatică oficială de supunere a Japoniei suveranului pontif [3].

Dar succesul deplin al misiunilor iezuite era periclitat de disputele interne dintre diversele facțiuni: de exemplu în cazul misiunilor din Japonia au existat neînțelegeri între iezuiții din Goa și cei din Macao sau în cazul Transilvaniei între facțiunea poloneză și cea ungară. Referitor la fenomenul misionar în epocă s-a lansat o dezbatere despre o așa numită “adecvare” la diferitele populații întâlnite, lucru pe care biserica nu-l vedea cu ochi buni, dar pe care îl reclamau necesitățile din teren. După ce un misionar ajungea într-o comunitate, el trebuia să dobândească autoritate, lucru posibil doar prin “adecvarea” la specificul local. Astfel în Asia au existat adaptări ale predicilor creștine la budismul Zen sau la ceremonia ceaiului (pentru Japonia), iar în cazul Indiei, unde pentru a accede la păturile sociale mai înalte iezuiții trebuiau să fie disprețuitori cu săracii și vagabonzii [4].

În vederea convertirii simularea și disimularea se dovedeau necesare, în condițiile în care în multe societăți asiatice, forța armelor și supremația culturală nu erau de partea europenilor singura posibilitate reală a aducătorilor religiei creștine de a-și asigura o oarecare audiență, era tactica adecvării care a fost aspru combătută de ordinele vechi (franciscani și dominicani), care reclamau papei pe iezuiții din China care le-ar fi acordat permisiunea creștinilor chinezi să-și onoreze morții prin practici confucianiste [5].

Misionarismul nu a fost un fenomen specific doar spațiilor extra-europene, ci va interesa și cucerirea religioasă a Europei, a zonelor infestate cu eretici, protestanți sau schismatici. Aceste spații erau asimilate de catolicism cu teritoriile de peste mări, fiind denumite “aceste Indii” sau “Indiile din această parte”. În Occident erau vizați cu precădere țăranii, acei moriscos din Spania și valdenzii.

O constantă a politicii iezuite de convertire era: cucerirea principilor prin toate mijloacele posibile, dar mai ales prin tehnica îndrumării conștiințelor; iezuiții își propuneau așezarea pe lângă principi a unor oameni pricepuți care să-i determine să se apropie de catolicism. În Europa s-a încercat transformarea misiunii într-o instituție; locul misiunii trebuia convertit într-o reședință stabilă cu scopul de a lupta împotriva ignoranței prin vizitarea bisericii comunității respective, prin întâlnirea cu parohul pentru a strânge informații despre păcatele populației și prin organizarea unor lecții de doctrină, predici și confesiuni [6].

Trebuia, de asemenea, ca misionarul să reorganizeze structura diecezană și să insiste asupra predicării penitențiale, organizarea și controlarea sentimentului vinovăției, tipar aplicat de la indienii peruvieni la țăranii europeni. S-a pus mult accent pe stimularea și controlarea emoțiilor prin artificii oratorice, teatralitate, procesiuni rituale. Dacă ar fi să caracterizăm un misionar acesta ar avea următoarele trăsături: intelectual priceput în mai multe domenii, expert în arta comunicării (scrise, orale și vizuale), profet, etnolog, conspirator, spion, maestru în arta de pune stăpânire pe conștiințe și a le dirija către scopurile proprii, având răspuns la orice întrebare. Mandatul său era unul divin; el nu trebuia să apară ca o prezență obișnuită ci ca o trecere providențială, o imitație și o anunțare a venirii lui Iisus Christos [7]. 

Ordinul iezuiților

Ordinul religios care și-a pus cel mai mult amprenta asupra fenomenului misionar și care a constituit vârful de lance al Contrareformei, au fost iezuiții. Ei au luat ființă oficial în 1540 sub îndrumarea lui Ignațiu de Loyola (1491-1556), originar din Țara Bascilor, fost soldat în tinerețe, meserie pe care a trebuit s-o abandoneze din cauza unei răni; alege să fie soldat a lui Christos mergând în pelerinaj la Ierusalim și Roma. Studiază la universitățile din Alcala și Salamanca, unde pentru că era o fire carismatică, adunând în jurul său discipoli este luat în vizor de Inchiziție [8], motiv pentru care decide să plece în Franța (1528-1535), la Paris.

Fondatorii Ordinului Iezuiților (Ignatius de Loyola, Francisc Xavier, Diego Laynez, Alfonso Salmeron, Diego Bobadilia, Peter Faber și Simao Rodriguez)

Aici își va constitui nucleul de membri ai viitorului ordin; printre adepții săi era și navarrezul François Xavier. După ce în 1540 primește aprobarea papei Paul III, Loyola este numit primul General al Companiei lui Iisus, calitate în care va elabora și regulamentul noului ordin. Iezuiții s-au răspândit în toată lumea, în timp ce generalul lor iniția în Italia numeroase acte caritabile fiind preocupat de catehizarea celor săraci.

În 1548 Loyola pune bazele, la Messina, primului colegiu iezuit [9]. Metodologia de lucru iezuită era celebră pentru programul său “Exerciții spirituale”, care însemnau câteva săptămâni de meditație asupra vieții lui Iisus, timp în care novicele trebuia să ducă o viață cât mai aproape de modelul christic, îndrumat permanent de un iezuit cu experiență. Iezuiții au înțeles rapid că pentru a deveni influenți, trebuiau să fie acceptați de mai marii zilei. Loyola scria: “În discuțiile cu oamenii sus-puși sau puternici, aveți în primul rând în vedere, pentru a le câștiga bunăvoința pentru o mai bună slujire a Domnului Dumnezeului nostru, ce fel de temperament au și procedați în consecință” [10].

Și în relațiile cu protestanții era adoptată aceeași abordare, scopul fiind acela de a-i converti; tot Loyola scria: “oricine dorește să se facă util ereticilor acestui veac trebuie să fie plin de solicitudine și să nutrească multă milă și dragoste neprefăcută față de ei îndepărtându- și din minte toate gândurile care i-ar putea micșora prețuirea ce le-o poartă” [11].

În pofida celor de mai sus iezuiții nu trebuie clasificați drept șovăitori. Ei au fost cei mai mari apărători ai dogmelor bisericii catolice, motiv pentru care au fost sprijiniți de papi. În interiorul ordinului funcțina regula sărăciei, castității și obedienței, societatea nu era abandonată, ca în cazul celorlalte ordine călugărești ci se trăia în mijlocul ei, ordinul avea propriile sale statute și regulamente, iar deciziile cele mai importante se luau la Roma.

Iezuiții au fost extrem de eficienți în privința rapoartelor redactate de ei despre activitatea în teritoriu. Astfel ei au produs o multitudine de documente care ne oferă date prețioase despre locurile pe care aceștia le-au vizitat. O contribuție importantă au adus-o iezuiții în domeniul educațional; ei au întemeiat multe școli și colegii, care din cauza precarității sistemului de învățământ au devenit frecventate de către reprezentanți ai tuturor păturilor sociale, inclusiv de tineri de altă religie decât cea catolică. Majoritatea acestor școli erau destinate formării și educării pe de o parte a viitorilor iezuiți, iar pe de alta, a fiilor celor cu dare de mână.  

Ratio Studiorum (cartea de căpătâi a educației iezuite); Madonna Della Strada (patroana Societății lui Iisus); Biserica lui Iisus din Roma

Iezuiții în Transilvania

Răspândirea iezuiților a fost una globală (America Latină, Asia, Europa), iar spațiul românesc a fost și el vizitat de către reprezentanții Companiei lui Iisus, țintele lor predilecte fiind aici Transilvania și Moldova. Recatolicizarea Transilvaniei și pătrunderea iezuiților în acest spațiu a fost un proces puternic legat de factorul politic. O dată cu ajungerea familiei Bathory pe tronul princiar catolicismul a început să fie favorizat, iar alegerea lui Ștefan Bathory (1575) pe tronul Poloniei a întărit acest proces.

Pătrunderea și instalarea iezuiților în Transilvania s-a axat pe două componente strategice: crearea colegiului din Cluj și monopolul asupra educației copilului Sigismund Bathory (foto). Unul dintre cei mai importanți misionari ai Companiei lui Iisus care au vizitat principatul a fost Antonio Possevino (1533-1611), secretar al ordinului (1573), teolog și diplomat renumit aflat în slujba Sfântului Scaun și a regelui Poloniei din inițiativa căruia în intervalul Martie – Aprilie 1583, a poposit în Transilvania.

Possevino a avut o remarcabilă carieră de diplomat în slujba papalității care l-a trimis în misiune în Suedia, unde în 1578 va reuși să obțină convertirea regelui Ioan III , dar ulterior va fi nevoit să se retragă din acest stat majoritar luteran; va fi și mediator între Polonia și Moscova care își disputau Livonia, calitate care îl va ajuta să intre în slujba regelui Ștefan Bathory.

Misiunea lui Possevino în Transilvania avea două scopuri: unul public (de propagandă) și altul privat (de culegere de informații pentru rege), iar calitatea în care venea era una dublă (de legat papal și de reprezentant al regelui polonez). Se remarcă în scrisorile sale dorința de a se extinde misionarismul iezuit și asupra Țării Românești și Moldovei, unde, însă nu a mai ajuns deoarece generalul Claudio Aquaviva i-a închis drumul spre exteriorul Carpaților din cauza vedetismului, insubordonării și acțiunilor personale întreprinse de Possevino.

Alte țeluri ale misiunii sale în Transilvania vizau cercetarea situației orașului și cetății Satu Mare ocupată de Habsburgi și revendicată de regele Poloniei precum și găsirea unui loc favorabil instalării unei colonii de italieni. După moartea lui Ștefan Bathory la 12 Decembrie 1586 Possevino va reveni în Italia, fiind rectorul colegiului din Bologna.

Influența sa asupra Transilvaniei se face simțită încă înainte de venirea sa propriu-zisă, el contribuind la decizia regelui de a-i trimite pe iezuiți în principat, declarând: “S-a obținut de la Ștefan I regele Poloniei, ca unii din Compania lui Iisus să vină și să se stabilească acolo și să înființeze un colegiu” [12].

În descrierea pe care o face Possevino Transilvaniei primează elementul religios și descrierea stării deplorabile a bisericii catolice. Vorbind despre biserica din Sibiu, scria: “Și în catedrala parohială, mai înainte ca ereticii să fi îndepărtat sufletele de la slujirea dumnezeiască și să fi uzurpat pentru ei bunurile bisericii catolice, oficia un prepozit, care purta mitra întocmai ca un episcop și 24 de preoți slujeau la tot atâtea altare” [13]; despre Biserica Neagră din Brașov: “Biserica principală a acestui oraș este închinată Sfintei Fecioare, odinioară era plină de credință, astăzi de erezie” [14].

Possevino afirmă că, în urma Reformei Transilvania a fost aruncată în ruină iar singura soluție salvatoare ar fi reintroducerea catolicismului, care mai supraviețuia enclavizat în scaunele secuiești, în unele orașe cum ar fi Oradea, în Banatul de Logoj și pe domeniile familiei Bathory, însă și în aceste părți catolicismul era prigonit neavând biserici (erau confiscate) și uneori nici preoți.

După părerea lui Possevino dată cu trecerea lui Ioan Sigismund Zapolya la unitarianism “toate cele ce țin de biserică s-au schimbat la față” [15], dar venirea Bathoreștilor a mai atenuat situația catolicismului, deși acești principi au confirmat dreptul de patronat al nobilimii, chiar în chestiuni religioase.

Possevino se plânge că nobilii numesc preoți parohi după bunul plac și se amestecă în chestiuni matrimoniale și observă că preoții eretici se căsătoresc, nu au un episcop, iar împotriva sentințelor tribunalelor lor se putea face apel doar la principe. Despre români iezuitul este uimit: “Și cu toate acestea este uimitor cât au fost de îndărătnici până acum, împreună cu cei din Țara Românească și Moldova, în schisma lor și în ritul grecesc” [16].  

Spre deosebire de eretici, românii au o ierarhie, cu un mitropolit la Alba Iulia și doi episcopi la Dej- Vad și Șimleu. La cererile fratelui său Cristofor Bathory, regele Poloniei alcătuiește o misiune condusă de Iabob Wuyek, rectorul colegiului iezuit din Vilna, pentru a veni în Transilvania. Misiunea ajunge la 1 Octombrie 1579 la Cluj și este înzestrată cu abația de la Cluj-Mănăștur, biserica Sfântul Francisc și șase sate, iar Ștefan și Cristofor Bathory au făgăduit 1000 de ducați anual pentru construirea clădirii colegiului și a camerelor pentru elevi.

S-a creat o reședință iezuită la Alba Iulia și una la Oradea, iar în 1581 se deschide colegiul din Cluj în prezența principelui Cristofor, care îi încredințează iezuitului ungur Ioan Leleszi educația fiului său minor Sigismund și prin testament mănăstirea și biserica din Alba Iulia cu venitul lor de 1000 ducați pe an pentru întreținerea școlilor și pentru ca și la Oradea și Alba Iulia să se creeze colegii iezuite. 

Greșelile unitarienilor și revitalizarea catolicismului

Possevino relatează și despre inițiativa regelui Ștefan Bathory (foto) de a i se întocmi o listă cu greșelile unitarienilor, care afirmă că: Dumnezeu nu pedepsește poligamia, sufletele osândite nu se deosebesc de sufletele animalelor iar femeile nu au suflet, omul și câinele au suflete asemănătoare deoarece câinele nu moare în mai puține chinuri decât cele pe care le îndură omul, sufletul moare împreună cu trupul [17].

Alte greșeli ale unitarienilor constatate de iezuit sunt: faptul că ei cred că omul trebuie să se ferească să consume sângele animalelor, pentru că sufletul se află în sânge, iar oricine mănâncă sânge este șters din cartea lui Dumnezeu, unii serbează sâmbăta și nu duminica, contestarea preoției și a botezului, care nici nu ajută nici nu vatămă, iar despre cuminecare spun că nu este un lucru real.

Misionarul iezuit are șansa unei întrevederi cu tânărul Sigismund Bathory (10 ani), care regretă faptul că nu are consilieri catolici și îi relatează acestuia despre piedicile puse în căutarea unui loc pentru clădirea colegiului de către orășenii din Cluj, cu toate că Possevino promite că le va plăti chirie.

Possevino elaborează un adevărat program care prevedea revitalizarea catolicismului din Transilvania, Ungaria, Țara Românească și Moldova, recomandând regelui Poloniei: să sporească numărul de catolici din dietă; să instituie pentru tânărul Sigismund Bathory un guvernator (mentor) catolic și să-l îndepărteze de lângă el pe medicul Marcello Squarcialuppi, apropiat al unitarianului Blandrata și să instituie camerieri și medici catolici; implantarea de catolici pe domeniile ereditare princiare; aducerea unei colonii de italieni catolici din zona lacului Como la Câmpul Pâinii sau la Sebeș, care să aibă căpitan, guvernator, școli și preoți catolici și să fie scutiți 10 ani de taxe; întărirea capacității de apărare a Transilvaniei contra otomanilor, prin construirea unei cetăți pe dealul Uroiu, pe Mureș cu finanțare poloneză și papală; întemeierea de școli și seminarii atât ecleziastice cât și pentru tinerii nobili care ar învăța acolo istorie și geografie; să îngăduie pentru cei care vor să se convertească sincer la catolicism, dar s-au îmbogățit cu bunurile bisericii ca respectivele bunuri să treacă în proprietatea lor cu condiția ca unul din fii sau rudele lor să devină cleric; orașele săsești trebuie convinse să-i lase pe tineri la colegiile iezuite; să se numească un episcop al Transilvaniei într-un oraș cu ziduri (propune orașul Aiud ca reședință episcopală și pe vărul regelui polon Andrei Bathory în funcția de episcop) care trebuie să propovăduiască credința catolică și să constituie o rețea de preoți catolici; tipărirea de catehisme; înființrea de noi rezidențe iezuite la Oradea, în Secuime și Banatul de Lugoj; atragerea tinerilor români la colegiile iezuite pentru ca apoi aceștia să-și convertească părinții și rudele; extinderea iezuiților în Moldova și Țara Românească [18].

În legătură cu misiunile iezuite în Moldova și Țara Românească, Possevino manifesta discreție deoarece nu dorea să-l indispună pe regele polon. Iezuitul dorea să-l trimită în cele două principate pe medicul raguzan Nadali, care urma să fie hirotonit cu aprobare papală, dar acest Nadali era și canonic de Cracovia, necesitând aprobarea episcopului Cracoviei.

Possevino apelează la nunțiul papal în Polonia Bolognetti ca să ceară această favoare pentru sine fără a-l mai numi și pe el. Nadali era interesat să ajungă mai mult la Petru Cercel, iar scrisorile pe care i le trimite acestuia nu trebuie să ajungă la Petru Șchiopul, rudă cu fostul domn Mihnea, scos din domnie de către Petru Cercel, văzut rău de către Ștefan Bathory pentru că era protejatul fostului său rival la tronul polonez Henric III al Franței [19].

Opiniile lui Possevino despre principatul ardelean fac parte din lucrarea acestuia despre Transilvania terminată în anul 1583, trimisă papei care nu va primi din partea lui Aquaviva aprobarea pentru tipar; în 1586 ea nu era încă publicată. Deși misiunea lui Possevino a fost una de mare importanță iezuiții au poposit pentru prima dată în Transilvania înaintea lui în Martie 1579, pionierul acestei acțiuni fiind părintele Ioan Leleszi, care și-a desfășurat activitatea mai ales la Alba Iulia în calitate de confesor al principelui Cristofor Bathory și de educator al tânărului Sigismund. În scrisorile sale adresate generalului Aquaviva, Leleszi descrie situația Transilvaniei sub principele Cristofor, care deși era catolic potrivit iezuitului ungur, devia mult de la doctrină deoarece nu a avut un predicator care să-i explice articolele credinței. Remarcă faptul că iezuiții erau priviți ca niște lacomi și insistă pentru trimiterea unui bucătar și a unor slugi care să se ocupe de întreținerea rezidenței iezuite. Leleszi a fost un iezuit moderat, care s-a împrietenit ușor cu magnații și consilierii principelui, despre care afirmă că l-au introdus “în tainele palatului”.

A fost principalul beneficiar al testamentului lui Cristofor Bathory, iar despre Sigismund are numai cuvinte de laudă. Se va îmbolnăvi; nu va mai fi în stare să se miște, iar Wuyek rectorul colegiului din Cluj îi va refuza mereu transportul la Cracovia. Va fi izgonit chiar de principele Sigismund, în urma decretului dietei de la Mediaș din Decembrie 1588.

Dificultăți

Prima misiune iezuită din Transilvania a întâmpinat și numeroase dificultăți, pe care a încercat să le rezolve provincialul Companiei lui Iisus din Polonia G.P. Campani care face două vizite în principat; prima între sfârșitul lui Decembrie 1583 – începutul lui Martie 1584, iar a doua între sfârșitul lui Octombrie 1585 – sfârșitul lui Ianuarie 1586. Într-o scrisoare a sa din 07.02.1584, aflându-se la Alba Iulia Campani vorbește despre convertirea la catolicism a lui Blandrata și a lui Squarcialuppi, cei doi promotori ai unitarianismului din Transilvania și despre motivele pentru care nu a fost încă promulgat calendarul gregorian; în viziunea lui acestea ar fi: numarul insuficient de exemplare, faptul că în Ungaria se declară că nu sa primit acest calendar și din cauza românilor care nu mai vor să lucreze după noul calendar [20].

Campani va intra în conflict cu un personaj Ioannes sau Petrus Saxonus, un iezuit renegat care trece în tabăra unitariană, dar pe care îl va înlătura. Propune ca și Possevino un schimb de studenți între colegiul din Cluj și cel din Vilna. Vizita provincialului în Transilvania va însemna și mai multe drepturi pentru ordin care obține aprobare de a cumpăra “orice casă din ulița din fața bisericii și a locului bisericii iezuiților” [21]; vor fi cumpărate 7 case pentru clădirea colegiului unele servind ca locuințe ale iezuiților.

Tot în prima sa vizită Campani încearcă soluționarea conflictului dintre iezuiții maghiari conduși de Ștefan Szanto și cei polonezi conduși de Wuyek, mutându-l pe Szanto la reședința de la Oradea. A doua sa vizită este consacrată mai mult chestiunilor care privesc colegiul dela Cluj. Campani constata la 1 Decembrie 1585: “Seminarul s-ar umple de îndată dacă ar avea un local și locuințe, căci acum nobilimea dorește nespus de mult să-și aibe acolo copiii”; “Chiar dacă vin ca eretici, curând sunt aduși la conversiune” [22].

Campani își exprimă nemulțumirea față de criteriile de selecție a elevilor ale rectorului, el găsind 80 de bursieri, dar dorește ca numărul lor să scadă la 50. Una din sarcinile provincialului a fost și verificarea noului rector al colegiului din Cluj, Ferrante Capeci, căruia îi face un portret deloc măgulitor: “în materie de exercitare a autorității este tabula rasa” deși îl consideră bun “noi îl desăvârșim pe cât putem și aceasta este în bună parte una din cauzele șederii noastre prelungite aici; toate le face din zelul său și aproape nimic după un plan” [23].

În viziunea lui Campani, Capeci “folosește banii seminarului liber și cu libertate și sunt multe de acestea pe care nu le scriu bucuros pentru că mi s-ar părea că îmi bat joc de un sfânt” [24];  în ciuda celor afirmate de Campani delațiunea era o practică de casă a iezuiților, fiind celebrele cazuri în care membrii ordinului din Goa și Macao se acuzau reciproc în rapoartele trimise la Roma.

Ferrante Capeci și Valentin Lado

Un alt personaj important al ordinului care însă a stat în Transilvania până la moartea sa a fost cel de-al doilea rector al colegiului din Cluj sicilianul Ferrante Capeci (1549-1586), numit de Ștefan Bathory în 1586. Capeci va funcționa în înalta calitate sub atenta supravegherea lui Campani și a iezuitului ungur Martin Undo. În vremea sa la colegiu se acutizează o problemă mai veche generată de lipsa de cunoaștere a profesorilor de aici a limbii maghiare, ajungându-se la confesiuni prin interpreți. Un alt flagel care a bulversat activitatea colegiului a fost ciuma din 1586; Capeci nu a vrut să închidă porțile școlii așteptând o minune divină care însă nu s-a produs , iar când a ordonat închiderea colegiului era prea târziu el însuși căzând pradă epidemiei.

Capeci este descris caricatural de provincialul Campani, care spune despre el că în materie de organizare și conducere este tabula rasa, expresie repetată de mai multe ori. Sunt interesante remarcile făcute de Capeci referitoare la români: “românii, care sunt locuitorii cei mai vechi și se trag din italieni și longobarzi; de aceea limba lor se aseamănă așa de mult cu italiana modernă încât se poate învăța bine în câteva luni , după cum și ei învață ușor limba italiană” [25]. “În privința credinței românii urmează pe ortodocși și până acum n-au putut fi niciodată molipsiți de molima ereziei. Se înțeleg bine cu catolicii […]. Cu aceștia, o părinte al meu, s-ar putea face mult și aceasta este o însărcinare, pe care eu mi-aș asuma-o bucuros , dacă n-aș avea alte datorii” [26].  

Despre unguri Capeci afirmă că marea majoritate a lor sunt eretici. În ceea ce privește guvernarea Transilvaniei rectorul colegiului clujean observa că “totul se face după porunca regelui, care dacă vrea poate să dea, să facă și să desfacă” [27]. Din scrisorile și rapoartele lui Capeci mai aflăm informații: despre principele Sigismund care este apreciat a fi un catolic devotat, despre obiectele de studiu la colegiu (retorica, gramatica, dialectica și ore de catehizare), despre ostilitatea orășenilor din Cluj față de iezuiți și colegiul lor.

Din scrisoarea lui Capeci adresată iezuitului Girolamo Piatti din 10.03.1585, aflăm informații prețioase referitoare la situația Țării Românești; despre domnul acestei țări (Petru Cercel) Capeci afirmă că a trimis un sol în Transilvania pe (Franco Sivori) care a venit în biserica iezuită și l-a salutat politicos, dar că a refuzat să-i scrie domnului, deși împotriva dorinței lui. Petru Cercel este descris ca un principe catolic care vorbește limba italiană și are mulți italieni în serviciul său, iar locuitorii țării lui sunt nepătați de erezie, iar ereticii care vin din Transilvania să răspândească acolo religia lor sunt arși din porunca domnului.

Se observă din scrierile lui Capeci interesul său deosebit pentru români, cărora le recunoaște apartenența latină (deși spune că ei se trag din italieni și longobarzi) și menționează mereu faptul că sunt nepătați de erezie, propunând autorităților Companiei lui Iisus o activitate misionară susținută în rândul lor, care ar putea avea roade semnificative. Propaganda catolică iezuită în rândul românilor a fost mai bine organizată și susținută în Banat de către Valentin Lado, despre a cărui misiune aflăm detalii din scrisoarea acestuia către provincialul Campani, adresată din Cluj-Mănăștur la 24.06.1586.

Din această epistolă aflăm că iezuitul Lado a învățat limba română pentru a putea predica în românește, recomandând provincialului trimiterea unui preot pentru românii din Caransebeș, care “ar învăța ușor limba lor. Sunt toți români vorbind românește. […] Niciodată nu va mai fi un prilej de a-i ajuta ca acum […]” [28].

Activitatea iezuită a avut ca scop reconvertirea ereticilor, dar și atragerea de noi credincioși care în Transilvania și Banat erau românii, însă convertirea acestora era mai dificilă, Lado mărturisind că el a trebuit să învețe românește pentru a se face înțeles. Cât despre învățarea limbilor locale aceasta era o strategie iezuită, care a mai fost folosită îndeosebi în Asia, metodă care era o armă propagandistică extraordinară deoarece contactul cu omul era direct.

“La fapte sunt mai cruzi decât turcii”

Prima misiune iezuită din Transilvania a avut succesele ei concretizate în deschiderea colegiului clujean și educarea tânărului prinț Sigismund Bathory de către Ioan Leleszi, însă a avut și părțile sale întunecate. Un astfel de episod îl constituie conflictul dintre tabăra iezuiților poloni condusă de primul rector al colegiului din Cluj Iacob Wuyek și partida iezuiților unguri reprezentată de Ștefan Szanto zis Arator. Acesta din urmă face o critică acidă la adresa metodelor autoritare utilizate de Wuyek.

Szanto afirmă că la colegiu părinți iezuiți duc o viață de huzur: “Eu cred că în toate colegiile Societății la un loc nu se consumă într-un an atâtea găini și atâta vânat cât în acest singur colegiu” [29]. Rectorul este descris și el ca un om lipsit de suflet, punând să se confiște “averea” unui cerșetor mort, asupra căruia s-au găsit 3 sau 4 florini, deși acesta avea urmași. Wuyek pornește un conflict cu sătenii din Baciu pentru ghinda din pădure, silindu-i pe iobagi să muncească trei zile în șir.

Szanto opinează că de când a venit acest rector nu mai vin așa de mulți oameni la slujbele oficiate de iezuiți și-l blamează pentru faptul că îi pune pe iobagi să lucreze și în zilele de sărbătoare. Metodele rectorului sunt și ele contestate: “dacă într-o zi când sunt chemați (iobagii) și ei nu vin la muncă, atunci în ziua următoare sunt băgați într-o temniță puturoasă și acolo sunt ținuți la caznă 3 sau 4 zile cu pâine și apă” [30].

Rectorul folosește iobagii la muncile pentru întreținerea colegiului, distribuie nenumărate palme și înjură în ungurește, fiind principalul responsabil pentru înstrăinarea oamenilor de iezuiți, care erau calificați: “la fapte sunt mai cruzi decât turcii”.

Dar evenimentul cu cele mai mari implicații în activitatea lui Wuyek a fost condamnarea la moarte a doi ciobani români; la 29 Septembrie 1582 doi copii au fost răniți mortal de niște tâlhari în via iezuiților; obiceiul țării era ca răufăcătorii să fie judecați și pedepsiți pe pământurile acelor stăpâni unde s-au întâmplat faptele . Mamele celor doi copii merg la iezuiți (stăpânii acelor pământuri) și-i acuză pe ciobanii care își pasc oile în apropierea viilor [31].

La 3 octombrie 1582 se adună juzii din Cluj-Mănăștur , Baciu și Cluj cu scopul a-i judeca pe doi ciobani români, care pentru a-și mărturisi faptele sunt torturați, dar ei declară că sunt nevinovați, judecătorii negăsind motive pentru care să-i condamne la moarte. Soarta ciobanilor este lăsată la îndemâna celor două mame și a martorilor lor: “ele au jurat împotriva celor doi care fuseseră căzniți, dar cu câtă dreptate sau nedreptate, Dumnezeu știe, au fost osândiți acei nenorociți, nu la vreo moarte ușoară, ci la țeapă, ca să fie trași în țeapă, căci aceasta este pedeapsa și a tâlharilor în Ungaria” [32].

Stăpânul locului (rectorul) avea puterea să nu-i predea pe acuzați, să amâne sau să grăbească execuția, dar Wuyek a fost de partea celor care doreau aplicarea sentinței. Szanto spune că execuția trebuia împiedicată sau amânată deoarece dovezile erau nule, sentința fiind bazată pe bănuieli. Date fiind aceste fapte ale rectorului Wuyek, Szanto propune schimbarea rectorului pentru felul cum îi tratează pe iobagi și să se trimită oameni mai buni și mai statornici, deoarece “colegiul a devenit un han public pentru toți polonii” [33]. Szanto a reușit prin dezvăluirile sale să determine înlăturarea lui Wuyek, dar în 1584 el este mutat la reședința iezuită de la Oradea din ordinul provincialului Campani.

Iezuiții în Moldova

O altă țintă a iezuiților în această parte a Europei a fost Moldova, zonă în care au pătruns abia în 1588 în timpul domnului Petru Șchiopul (foto), prin Stanislas Warszewicki (1529- 1591) rectorul colegiului iezuit din Lublin. La 3 Septembrie 1588 Warszewicki este primit în audiență de către domn lângă Roman.

Despre primirea sa în Moldova iezuitul spune: “I-am înmânat domnului scrisoarea ilustrului cardinal Aldobrandini (viitorul papă Clement VIII) și pe cea a sfinției voastre (Annibale di Capua nunțiul papal în Polonia) precum și ale celorlalți ce le adusesem, pe care le-a primit cu mari semne de prietenie și mai ales pe ale stăpânului nostru papa nu numai sărutându-le, dar chiar și ridicându-le la frunte în semn de supunere și ascultare” [34].

Warszewicki laudă inițiativele lui Petru Șchiopul de a-i persecuta pe eretici și afirmă că domnul a dorit să dea iezuiților jurisdicția peste toți ungurii și sașii din Moldova. De asemenea iezuitul polonez afirmă: “cu timpul vor putea fi formați preoți chiar și pentru moldoveni, când se vor fi așezat statornic ai noștri aici, după cum se pare că voiește preluminatul domn” [35]; intenția iezuiților fiind clară, convertirea populației de rând cu sprijinul autorității domnești.

Într-o dare de seamă anonimă publicată în “Annuae Litterae Societatis Jesu” domnul Moldovei Petru Șchiopul este lăudat pentru politica sa pro-catolică evidențiindu-se evlavia lui, care când i-au vorbit iezuiții “i-au țâșnit lacrimi din ochi”. În această descriere apare și un dialog imaginar între domnul moldovean și un călugăr, din care reiese clar principiul supremației papale: “Așadar, adaugă domnul, unde și-a pus Petru capul (la Roma) acolo a lăsat și cheile pentru urmașii săi” [36].

Autorul anonim afirmă: “Apoi însuși Petru și o mare parte a țării folosesc ritul grec și pe cel rutean, în limba ruteană (este vorba despre folosirea limbii slavone în biserică) și nici nu-l recunosc pe patriarhul din Bizanț” [37]; această afirmație nu este departe de adevăr deoarece Petru Șchiopul a avut un conflict lung cu patriarhul ecumenic de Constantinopol Ieremia II.

Concluzii

Misiunile iezuite din Transilvania și Moldova din secolul XVI nu ar fi fost posibile fără aportul autorităților politice ale vremii; dacă în principat a fost vorba despre regele Poloniei, fost principe, în cazul Moldovei aportul decisiv l-a avut domnul Petru Șchiopul dar și sfetnicul său Bartolomeo Brutti. Strategiile misionare aplicate în ambele zone au fost identice: crearea de școli iezuite (în Transilvania iezuiții au avut succes prin deschiderea colegiului din Cluj), încercarea de cristalizare a unei ierarhii bisericești, retrocedarea bunurilor confiscate în timpul Reformei, convertirea în rândul marilor notabilități și obținerea de reprezentativitate în forurile politice (iezuiții din Transilvania au pretins mereu locul abatelui de Cluj-Mănăștur în dieta țării).

Cu toate că l-au crescut și format pe Sigismund Bathory iezuiții nu s-au putut impune statornic în Ardeal; după moartea lui Ștefan Bathory ei cad în dizgrația dietei care, întrunită la Mediaș în Decembrie 1588 votează expulzarea din principat a tuturor reprezentanților Companiei lui Iisus, prevedere pe care stările transilvane i-au impus-o lui Sigismund Bathory drept condiție sine qua non a recunoașterii titlului de principe.

Partea pozitivă a activității iezuite, mai ales în Transilvania, este legată de crearea colegiului de la Cluj , prima instituție de învățământ superior din spațiul românesc . Succesul misiunii de reconvertire la catolicism a protestanților a fost unul limitat, convertirile fiind făcute fie din interes politic (cum a fost cazul lui Blandrata sau a nobililor de la curtea princiară), sau din pricina amenințărilor cu pedepse (cazul țăranilor de pe domeniile iezuite de lângă Cluj și cazul ungurilor și germanilor din Moldova lui Petru Șchiopul).

BIBLIOGRAFIE

1. Adriano Prosperi – Misionarul, în Rosario Villari coord. – Omul Baroc , Ed. Polirom , Iași, 2000 , p.177
2. Ibidem , p.181
3. Ibidem , p. 185
4. Ibidem, p.191
5. Ibidem, p.196
6. Ibidem, p.204
7. Ibidem, p.209
8. Larousse – Personalități care au schimbat istoria lumii, vol. II, De la Renaștere la Iluminism, Ed.Rao, București 2003 p.92
9. Ibidem, p.93
10. Keith Randell – Reforma catolică și Contrarefoma, Ed. All, București, 2001, p.95
11. Ibidem, p.96
12. Călători străini despre Țările române, îngrijit de Maria Holban, vol. II, Ed. Științifică, București, 1970, p.556
13. Ibidem, p.544
14. Ibidem, p.546
15. Ibidem, p.565
16. Ibidem, p.567
17. Ibidem, p.574
18. Ibidem, p.580-588
19. Ibidem, p.589
20. Călători străini despre Țările române, îngrijit de Maria Holban, vol. III, Ed. Științifică, București, 1971, p.80
21. Ibidem, p.84
22. Ibidem, p.87-88
23. Ibidem, p.89
24. Ibidem
25. Ibidem, p.99
26. Ibidem, p.100
27. Ibidem, p.101
28. Ibidem, p.121-122
29. Călători străini despre Țările române,îngrijit de Maria Holban, vol. II, Ed. Științifică, București, 1970, p.492
30. Ibidem, p.494
31. Ibidem, p.497
32. Ibidem, p.498
33. Ibidem, p.503
34. Călători străini despre Țările române,îngrijit de Maria Holban, vol. III, Ed. Științifică, București, 1971,p.277
35. Ibidem, p.278
36. Ibidem, p.283
37. Ibidem, p.284