Povestea Casei cu cruce din Câmpulung-Muscel
Călătorul care străbate la pas Bulevardul Negru Vodă din Câmpulung, fosta Uliță Mare a Târgului, venind dinspre biserica Domnească și îndreptându-se spre Bărăție, poate remarca vizavi de Hotelul Regal o veche clădire ce are încastrată în fațada ei principală o Cruce de piatră frumos lucrată. Deși se află în centrul istoric al orașului, acest monument nu se bucură de prea multă atenție din partea celor ce se perindă zilnic prin fața lui. Mai curioși par a fi turiștii care, surprinși de o asemenea prezență insolită, zăbovesc puțin în fața Crucii pentru a se imortaliza într-o fotografie și pentru a-și pune câteva întrebări privitoare la taina semnelor săpate în piatră.
Casa Ionescu-Berechet din Câmpulung-Muscel, de pe strada Negru Vodă nr. 102, având Crucea Jurământului din 1674 încastrată în fațada spațiilor comerciale de la parter
Forfota nopților de weekend stârnită în barurile și localurile din apropiere abate asupra Crucii o nedorită atenție din partea petrecăreților mahmuri ce transformă ad-hoc firida din dreapta sa, unde odinioară ardea o candelă, într-un loc de depozitat ambalaje, sticle și mucuri de țigară. Mai mult chiar, în vara trecută, Crucea a constituit obiectul unui veritabil „act artistic”:vechea inscripție în chirilica românească săpată în piatra de Albești de lapicidul medieval a fost suprapusă de o alta, redactată în limbajul argotic post-modern, de către un „artist” anonim cu ajutorul unor spray-uri colorate.
Cu toate acestea, de sub vălul uitării și al indiferenței actuale, străbate luminoasa poveste multiseculară a Crucii. Câmpulungul poate fi numit pe bună dreptate orașul crucilor votive de piatră, căci de sute de ani peste cincizeci de exemplare străjuiesc tăcute incintele bisericilor și răspântiile drumurilor. Dintre toate suratele sale Crucea se detașează prin conținutul și rolul său în viața urbană a Câmpulungului medieval. Și, desigur, prin caracterul unic al amplasamentului ei actual:în fațada unei case particulare.
Crucea Jurământului.Povestea ei începe în ziua de Crăciun a anului 1674, într-o zi friguroasă de iarnă, când după slujba solemnă de dimineață, întreaga suflare a orașului, cu mic cu mare, cu preoții și cu bătrânii, s-a adunat în Piața cea din mijlocul târgului, spre a asista la un eveniment marcant pentru viața comunității lor. Județul Andrea, un sas de confesiune catolică, împreună cu cei 12 pârgari, înălțau aici o impunătoare Cruce de piatră, cunoscută mai târziu sub numele de Crucea Jurământului. Minunat împodobită de neîntrecuții pietrari câmpulungeni, ea cuprindea un important hrisov domnesc emis în acel an de către Duca Vodă.
Decorul brațelor superioare ale Crucii, înaltă de aproape 2, 50 m, îi conferă acesteia un caracter inegalabil din punct de vedere artistic între toate crucile orașului. Pe lângă o serie de monograme grecești și de inițiale slavone, întâlnim motive vegetale, geometrice și astrale, așezate într-o schemă compozițională minuțios elaborată. Toate aceste semne, greu de înțeles azi, îi determină pe trecătorii curioși să le interpreteze în fel și chip, fie ca semne ale unui alfabet ezoteric, fie ca litere ebraice. În centru se află clasica tetragramă hristică în limba greacă IC XC NI KA(Iisus Hristos Biruie), fiecare din cele patru grupuri de litere fiind înscrise în câte un medalion în formă de funie răsucită și unite prin „nodul celtic”, care le unește totodată și cu monogramele celor patru Evangheliști. La baza medalionului IC, se află și monograma grecească a Maicii Domnului.
Crucea Jurământului din 1674, detaliu
Inițialele slavone de pe Cruce au suscitat diverse interpretări chiar și printre cercetători. Unii au căutat să vadă în ele criptograme, ținând de sfera unui limbaj ezoteric. Alții le-au interpretat, într-un mod mult mai veridic, ca prescurtări ale unor formule liturgice consacrate, care s-ar putea traduce astfel:Iisus Nazarineanul, Țarul Savaot, Țarul iudeilor;Fiul lui Dumnezeu;Duhul Sfânt;Prea Curată Stăpână sau Miluiește-mă Dumnezeule;Locul osândei, rai s-a făcut. Bogatul decor al brațelor superioare ale Crucii este completat de un chenar cu motive vegetale, în care remarcăm frunza de acant, precum și de 11 stele, cu un număr variabil de raze (șase, șapte și opt).
Textul inscripției este săpat în relief, iar între primele rânduri este intercalată stema Țării Românești (acvila cruciată) ce-i conferă un caracter oficial. După invocația de început a Sfintei Treimi, este menționat hramul căruia îi este închinată Crucea (Nașterea Domnului) și apoi domnitorul în funcție Duca Vodă și familia sa. După textul propriu-zis al hrisovului se adaugă, la final, numele ispravnicului crucii (Andrea județul cu 12 pârgari) și precizarea datei (luna decembrie, ziua 25, anul 1674).
Un privilegiu săpat în piatră.Hrisovul domnesc săpat în Crucea Jurământului o așează în categoria acelor „tocmeli, legături sau întăriri” domnești scrise pe piatră, numite generic „Cruci hrisov” foarte rar întâlnite în Țara Românească. Se mai cunosc doar alte patru asemenea exemplare, care se păstrează până astăzi. Primele două au fost ridicate în timpul domniei lui Matei Basarab, una în Târgul Dealului (Ștefănești, Argeș), alta în „mahalaua de peste gârlă” din orașul Târgoviște, ambele cu referire la taxa vinăriciului pe care trebuiau să o plătească proprietarii de vii din zonele respective. Celelalte două cruci hrisov au fost ridicate în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Așa numita Cruce a Mișeilor a fost ridicată la 1718 în Râmnicu Vâlcea, pentru a preciza hotarele moșiei mănăstirii Cozia în acel oraș. Crucea aflată azi în pridvorul bisericii din satul Moșoaia de Jos, Argeș, reproduce textul unui hrisov al domnitorului Constantin Mavrocordat din 1741, prin care se confirma statutul de oameni liberi al moșnenilor satului față de urmașele boierului de acolo, vornicul Badea Bălăceanu.
Hrisovul săpat în piatra Crucii Jurământului este hrisovul prin care Gheorghe Duca Vodă confirma în 1674 vechile privilegii ale orășenilor câmpulungeni. Potrivit inscripției de pe Cruce, aceste privilegii fuseseră conferite în 1215 de către Radu Negru Vodă, legendarul întemeietor al orașului și al Țării Românești. Ceea ce se poate afirma cu certitudine este că orașul Câmpulung „a fost orașul cu cele mai vechi privilegii și cu cea mai extinsă autonomie din Țara Românească”[1]. De-a lungul timpului, aceste privilegii au fost periodic reînnoite de către Domnie, prin neobosita purtare de grijă a judeților orașului. Cele 39 hrisoave emise între 1559-1747 au fost copiate în 1747 pe o pânză lungă, de circa șapte metri lungime, înfășurată în formă de sul și păstrată într-un cilindru de metal cu capac, cunoscută sub numele de Pânza orașului Câmpulung, donată în 1931 Bibliotecii Academiei Române.
Un „conflict de interese”.Dintre numeroasele privilegii ale câmpulungenilor, hrisovul de pe Cruce se referă la autonomia juridică, adică la dreptul orășenilor de a fi judecați doar de conducerea orașului, fără amestecul vreunei instanțe străine (pârcălabii orașului sau călugării mânăstirii Câmpulung) și la privilegiul fiscal, adică la scutirea de diverse taxe („vama de pâine, de vama domnească și de vamă ori din ce vor vinde”). Cel din urmă este reprodus fidel după pisania așezată la porunca lui Matei Basarab în biserica mănăstirii Câmpulung, (re)ctitoria sa, pasajul respectiv fiind cunoscut în tradiția câmpulungeană sub numele de „hrisovul lui Negru Vodă”, hrisov pierdut azi și emis probabil în anii de început ai Țării Românești. Atât acest hrisov, cât și pisania lui Matei Basarab corespund unor etape esențiale în viața Câmpulungului medieval, cu ocazia cărora este confirmat statutul privilegiat al orășenilor:momentul stabilirii Curții Domnești aici și momentul fondării mânăstirii.
În ciuda confirmării privilegiilor câmpulungenilor, actul ctitoricesc al lui Matei Basarab a creat inevitabil premisele unui îndelungat „conflict de interese” între mânăstire și orășeni, conflict ce este amintit chiar în textul hrisovului înscris pe Crucea Jurământului:„Venit-au județul cu oroșanii cu jalbă la domnia mea, spuind cum că le strică călugării mila orașului ce au avut de la alți domni bătrâni”. Începând cu anul 1672 începe un lung șir de procese între conducerea orașului și egumenii mânăstirii, cu privire la acordarea/înlăturarea de privilegii de o parte sau alta, procese care nu vor conteni până la începutul secolului al XIX-lea. Recunoașterea și întărirea de către Duca Vodă a privilegiilor orășenești în 1674, ca urmare a luptei neobositului Andrea județul, culminează cu ridicarea Crucii Jurământului în Piața orașului.
Jurământul la cruce al judeților.Ca simbol al autonomiei și privilegiilor urbane, Crucea îndeplinea un rol solemn în cadrul ceremoniei de investitură a judeților, care în fața ei jurau să apere aceste drepturi. O descriere amănunțită a acestui ceremonial, așa cum se desfășura el la începutul secolului al XIX-lea, o găsimînIstoria Câmpulungului publicată în 1855–1856 de pașoptisul C. D. Aricescu, câmpulungean de origine. Potrivit acestuia, „prezidentul comunei”era ales anual, a treia zi de Paști, de către pârgari„dintre cetăţenii cei mai oneşti şi drepţi sau cei mai cu influenţă la pârgari şi la popor”. După rânduiala ce avea loc în biserica mănăstirii, în cadrul căreia noul ales rostea „jurământul de dreptate şi credinţă către legi şi către popor”, urma o alta în Piața orașului. Aici județul ajungea în fruntea unei impresionante procesiuni, „în sunetul campanelor şi al aclamaţiilor populare, înconjurat de pârgari, precedat de lictori şi urmat de notabilii şi de tot poporul”. În fața Crucii jurământului, el„repeta jurământul de credinţă” făcut în fața altarului, „săruta crucea”, după care „era ridicat de trei ori pe umerii pârgarilor, în întreită strigare a alegătorilor şi a poporului:«Să trăiască jupan judeţul!»”[2].
Când a ajuns Crucea în zidul casei?Conținutul și funcția de consacrare a Crucii Jurământului a determinat ridicarea unei copii în momentul deteriorării originalului în 1787, în timpul războiului ruso-turc. Denumită de Nicolae Iorga Crucea pârgarilor, spre a o diferenția de crucea din 1674, ea reproduce cu mici diferențe decorul și inscripția acesteia. În plus cuprinde următorul adaos epigrafic:„Însă la leat 1787 fiind răzmiriță, s-a stricat această sfântă cruce, ce se vede zidită în zid. Dar văzând dumnealui slugeriuGheorghe Rucăreanu epistat orașului, au ridicat această sfântă cruce cu chieltuiala dumnealui ... la leat 1790 ...”[3]O însemnare marginală pe o carte de cult aparținând bisericii Sf. Ilie din Câmpulung, datorată unui martor ocular, înregistrează data exactă a inaugurării Crucii copie:„O au ridicat dumnealui jupan Gheorghe Rucăreanu la leat 1791, nov 7 zile, într-o vineri și am fost și eu la ridicare. Popa Nicolae”[4].
Din cele mai vechi timpuri, Crucea Jurământului se afla „în mijlocul târgului”, adică în Piața veche a orașului. Din inscripția de la 1790, aflăm, după cum am văzut mai sus, că Crucea lui Duca Vodă se găsea pe atunci „zidită în zid”. Mărturia ulterioară a lui C. D. Aricescu confirmă această informație, precizând totodată și amplasarea crucii copie:„Crucea lui Duca, copie după cea originală a lui Negru, e încrustată în păretele zidului, alăturea cu cea de la 1790”[5]. La rândul ei mărturia lui Aricescu este confirmată și clarificată de către lentila fotografică a lui Carol Popp de Szathmáry. Din cele două fotografii realizate în jurul anului 1865 remarcăm că originalul din 1674 nu se afla încastrat în zidul casei, așa cum o vom pomeni ulterior, ci în zidul împrejmuitor al curții, adăpostită într-un edicul, în interiorul căruia ardea o candelă. În fața Crucii lui Duca, la circa 1–2 m de zidul curții, se afla replica din 1790. Această așezare laolaltă a celor două exemplare ale Crucii Jurământului reflectă în opinia noastră caracterul consacrat al locului, loc pe care s-a aflat dintru început această Cruce.
Prima școală domnească din țară.Cu câțiva ani înainte de ridicarea Crucii, în 1669, pe acest loc Antonie Vodă din Popești edifica prima Școală Domnească din Țara Românească. Terenul vastului ansamblu îi aparținuse vornicul Stroe Leurdeanul, mare boier ce făcea parte din puternica familie a Goleștilor și de la el fusese cumpărat de logofătul Radu Năsturel, pe atunci Ispravnic al județului Muscel. La data de 8 ianuarie 1669 Radu Năsturel, aflat împreună cu alți boieri munteni într-o ambasadă la Înalta Poartă, redactează un zapis de danie în care, arătând că dorește să se facă o școală pentru învățătura copiilor la Câmpulung, afirmă că „având un loc aici în oraș la Câmpulung, care l-am cumpărat de la Stroe vornicul, eu l-am închinat și l-am dat să fie de treaba școlii”[6]. Același lucru se afirmă peste câteva luni și în hrisovul domnitorului Antonie Vodă din 10 mai 1669, care spune că „făcui Domnia Mea casă de învățătură, adecă școală în orașul Domniei Meale Câmpulung, pre locul ce l-au dat și l-au miluit ... Radu Năsturel vtori logofăt, ce i-au fost de cumpărătoare de la Stroe vornicul din Golești pentru 100 de ughi”[7]. Acest loc era unul foarte mare, întinzându-se azi de la casa familiei Ionescu-Berechet (la nord), până la fosta casă Jugureanu (dărâmată în anii 1960 și înlocuită cu un bloc) și mai jos (la sud), peste drum de biserica Domnească. În vasta incintă, împrejmuită cu zid, s-au construit numeroase clădiri, unele pentru școală, iar altele pentru găzduirea copiilor săraci, pentru acareturi etc[8].
În fața Școlii domnești se ridică așadar în 1674 Crucea Jurământului, pe latura de răsărit a pieței orașului, zona de cea mai mare importanță pentru viața politică și economică a orașului. În dreptul ei, potrivit mărturiei aceluiași Aricescu, se aflau „trei baniţe de piatră, ridicate pe câte un stâlp scurt de piatră, cu [care] se măsura grâul, orzul, porumbul …, ca cu nişte baniţe ale obştei oraşului”[9].
Un județ cu probleme.În iulie 1737, cu ocazia târgului anual de Sf. Ilie ce avea loc în Câmpulung, a venit aici un grup de soldați austrieci ce s-au închis în mănăstire ca într-o cetate, fiind asediați de către oștile trucești care au dat foc mânăstirii, cât și orașului „de au ars cu mare groază”. Fiind convinși de complicitatea orășenilor, turcii au incendiat foarte multe case din care nu au mai rămas decât zidurile. Timp de cinci ani orașul a rămas aproape pustiu, începând să se refacă abia în 1742. Clădirile Școlii domnești au avut și ele mult de suferit de pe urma acestei distrugeri, școala funcționând în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în localul mult mai restrâns al chiliilor bisericii Domnești. Locul donat de Radu Năsturel a fost dat cu embatic (chirie) de către preoții bisericii unor orășeni, îndeosebi negustori, care și-au clădit pe el case particulare[10].
Crucea Jurământului într-o fotografie din 1865, realizată de Carol Popp de Szathmáry
Printre aceștia se număra și Nicolae băcanul, care a intrat în posesia locului în fața căruia se afla Crucea Jurământului și a refăcut una dintre clădirile avariate ale Școlii. În primăvara lui 1787 moare, iar casa rămâne soției sale Maria și fiului său Sterie postelnicul. După numai câteva luni, în timpul răzmeriței (războiul ruso-turc), Crucea este grav avariată. Din inițiativa lui Sterie ea este consolidată și fixată în zidul împrejmuitor al curții. El își aduce aportul și la ridicarea Crucii copie în 1790, așezată în fața originalului din 1674. Acest Sterie a fost județ al orașului, deținând această funcție în repetate rânduri în răstimp de 20 de ani, din 1785 până în 1805. Numele său apare în multe documente ale vremii, dar din lectura acestora se poate observa că personajul cu pricina avea o fire impulsivă și un caracter problematic, stârnind o serie de scandaluri în orașul său. Primul izbucnește în chiar cel dintâi an de mandat, când Sterie este destituit la cererea orășenilor, sub motiv că „nu se ocupă de trebile orașului”. În 1792, tot la reclamația câmpulungenilor, Vodă numește o comisie care să-l cerceteze pe Sterie pentru vina de a fi perceput niște taxe abuzive de la orășeni „în vremea trecutei răzmerițe” (războiul ruso-turc din 1787-1790). Peste numai doi ani este reclamat de aceeași concitadini pentru o serie de abuzuri fiscale și pentru unele „fapte mișelești”, cum ar fi că a bătut o femeie ce a trecut înaintea soției sale la biserică sau că se leagă de nevestele boiernașilor din oraș. Una dintre acestea ar fi scăpat din casă numai în cămașă, ducându-se la preotul Ioan duhovnicul. Pentru toate aceste fapte Sterie a fost pedepsit cu 100 de lovituri de toiege aplicate la tălpi. În 1798 este din nou judecat și înlăturat din județie, „ca unul ce este pricinitor de neodihna norodului”, purtările sale fiind bine cunoscute și Divanului. Un an mai târziu, averea sa este scoasă la mezat, pentru împlinirea banilor Vistieriei, reprezentând amenda pe care fusese obligat Sterie să o plătească statului. În ciuda scandalurilor repetate provocate, în 1804-1805 îl vom regăsi din nou în funcția de județ al orașului.
Cum a ajuns Casa cu Cruce în posesia familiei Ionescu-Berechet.De la Sterie casa cu Cruce ajunge în circumstanțe mai greu de precizat, la un bogat negustor boiangiu, venit din „părțile sărbești” cândva după 1800, pe nume Nicola Todorovici. Îl găsim recenzat la 1838 în catagrafia Câmpulungului, de unde aflăm și informații despre familia sa. Boiangiul nostru avea 35 de ani și era căsătorit cu Maria, cu zece ani mai tânără, fiica lui Dimitrie abagiul și a unei sârboaice, acum văduve, pe nume Gherghina, ce locuia în casă cu cei doi soți. Cuplul avea nu mai puțin de șapte copii, cu vârste cuprinse între 2 și 13 ani, dintre care doi băieți (Tudorache și Ioan) și cinci fete (Tudorița, Anica, Rahela, Marghioala și Paraschiva). În 1848, Nicola Boiangiu moare de holeră, înainte de a împlini 50 de ani, iar casa sa este moștenită succesiv de ginerii săi.
De la unul dintre aceștia o cumpără pe la 1860 un alt bogat negustor câmpulungean, Nicolae Nicolau, care în scurt timp o va vinde nepotului său de soră, Nae Ionescu-Berechet, tatăl arhitectului Dimitrie Ionescu-Berechet și străbunicul autorului. Născut în 1835, în mahalaua Marginea din Câmpulung, fiu al „zugravului de subțire” (pictor bisericesc) Ion Gârniță, Nae a îmbrățișat ca și unchiul său o carieră într-ale comerțului, fiind „negustor de brașovenie”. A renunțat la vechiul nume de Gârniță, nume derivat de la o specie de stejar și purtat de un numeros neam de moșneni câmpulungeni, adoptând numele de Ionescu, format din prenumele tatălui său. Până în anii 1880 a fost cunoscut sub numele de Nae Ionescu, primind între timp și porecla de Berechet de la concitadinii săi, mari iubitori de porecle.
„Berechet, dragă!”Povestea acestei porecle a fost reținută în familie și s-a transmis peste generații prin viu grai. Fiind un negustor darnic și întotdeauna bine aprovizionat, răspundea invariabil cu „berechet” celor ce-i călcau pragul prăvăliei și-l întrebau dacă are cutare sau cutare produs:„Ai măsline, coane Nae? Berechet, Ioane! Ai sfoară sau postav? Berechet, dragă!”. Prin opoziție cu dărnicia lui Nae, fratele acestuia Petrache, om de vază al orașului și negustor la rândul său, a fost poreclit Chesat. Se istorisește că acest frate mai mare avea un ucenic în prăvălie pe care-l hrănea doar cu mămăligă și cu zeamă de varză. Într-o zi acesta a protestat, cerând să primească și măsline la masă, atitudine care l-a înfuriat atât de tare pe nea Petrache încât l-a concediat pe loc. Ucenicul s-a răzbunat pe stăpânul său, poreclindu-l Chesat. Dacă Petrache a dezavuat porecla primită, urmașii săi numindu-se simplu Ionescu, în schimb fratele său Nae a îndrăgit-o și a oficializat-o prin publicare în Monitorul Oficial, numindu-se din 1883 Nae Ionescu Berechet, spre a fi deosebit de alți negustori omonimi din Câmpulung.
Casa Nae Ionescu-Berechet având Crucea Jurământului încastrată în fațadă, surprinsă într-o fotografie din 1891 de Ion Niculescu
În 1877, holtei fiind la 41 de ani, el s-a căsătorit cu Maria, o tânără de 22 de ani, descendentă din neamul preoților de la biserica Sf. Vineri din oraș, locaș ce nu mai există azi, fiind dărâmat în 1902. După un an li s-a născut primul copil, o fată pe care au botezat-o Filofteia, fiind prima dintr-o serie numeroasă de zece odrasle:patru fete și șase băieți, dintre care doi au murit de mici. Ultimul copil care a încheiat seria nașterilor în familia Ionescu-Berechet, a fost Paulina născută în 1898.
Timpul a doboarât Crucea originală.În 1874 Crucea lui Duca Vodă se afla tot în zidul împrejmuitor al curții, în schimb copia sa se afla acum în curte, unde o semnalează Dimitrie Papazoglu chiar în acel an. Câțiva ani mai târziu, în 1889, Grigore Tocilescu o găsește tot în curte și cere insistent transferarea sa la Muzeul pe care intenționa să-l organizeze în oraș. Crucea copie a fost transferată până în anul 1900 în Piața agroalimentară, în spatele halelor ce se construiseră de curând, unde o putem găsi până astăzi, într-o zonă mai mult decât insalubră, sufocată de gunoaie. Trecătorul sau cercetătorul curios care îndrăznește să se apropie de Cruce spre a descifra inscripția sau pentru a face o fotografie este de îndată interpelat de un grup de cerșetori care-l chestionează insistent, încercând să afle motivația unei asemenea curiozități ce le tulbură liniștea.
La scurt timp după vizita lui Papazoglu, vechiul zid împrejmuitor al curții a cedat sub povara anilor și odată cu el s-a prăbușit și Crucea Jurământului, deja puternic fisurată. În 1885 Nae Ionescu-Berechet, care avea acum patru copii, va construi o clădire cu etaj la stradă, în locul porții căruțabile de odinioară. La etaj erau camere de locuit, care comunicau, printr-o scară ce cobora într-un cerdac, cu vechiul corp de casă din vremea lui Nicola Boiangiul sau poate din vremea lui Sterie județul. La parter se afla prăvălia lui Nae, în fațada căreia el a încastrat Crucea Jurământului, spre a o păstra în siguranță, pe locul ei consacrat și pentru a avea o pavăză ocrotitoare a casei și a familiei sale.
În fața acestei prăvălii l-a surprins în primăvara anului 1891, lentila fotografică a lui Ioan Niculescu și l-a imortalizat pentru posteritate. Pe o bancă în fața acesteia, șade Nae Berechet alături de o calfă și de fiul său Costică ce ține în brațe o pisică. În spatele lor se profilează majestuos Crucea Jurământului, lângă care, într-o firidă, arde o candelă, iar pe ușile de lemn ale prăvăliei se distinge cu greu o urare scrisă cu cretă, rămasă din iarna ce tocmai trecuse:„Anul Nou cu Berechet!”.
NOTE
[1]Al. Ciocâltan, Comunitățile germane la sud de Carpați în Evul Mediu (sec. XIII-XVIII), Muzeul Brăilei Carol I, Ed. Istros, Brăila, 2015, p. 81.
[2]C. D. Aricescu, Istoria Câmpulungului, prima rezidență a României, ed. îngrijită de Ad. Săvoiu și Gh. Pârnuță, Ed. Ars Docendi, București, 2007, p. 107-9.
[3]Pr. I. Răuțescu, Câmpulung-Muscel. Monografie istorică, Tipografia Gh. Gh. Vlădescu, Câmpulung, 1943;ed. anastatică, Ed. Ars Docendi, București, 2009, p. 353.
[4]Ibidem, p. 256.
[5]C. D. Aricescu, Op. cit., p. 153.
[6]Gen. Petre V. Năsturel, Genealogia Năsturelilor, în ”Revista pentru istorie, arheologie și filologie” XIII (1912), partea I-II, p. 56.
[7]Ibidem, p. 57.
[8]Pr. I. Răuțescu, Școala domnească din Câmpulung-Muscel, în ”Glasul Bisericii” XX (1961), nr. 7-8, p. 697.
[9]Ibidem., p. 183.
[10]Pr. I. Răuțescu, Școala Domnească..., p. 700.
