Polonia sfâşiată între Hitler şi Stalin

Momentul decisiv pentru evoluţia statului polonez postbelic a fost încheierea Pactului Ribbentrop-Molotov la data de 23 august 1939,   pactul de neagresiune între Germania şi Uniunea Sovietică însoţit de un protocol secret prin intermediul căruia erau recunoscute drepturile Uniunii Sovietice asupra Finlandei, Letoniei, Estoniei şi Basarabiei. Tratatul de neagresiune îi oferea lui Adolf Hitler libertate de acţiune.

Invadarea Poloniei de Wehrmacht şi Armata Roşie

La data de 1 septembrie 1939, trupele germane au invadat Polonia, moment care reprezintă declanşarea blitzkrieg-ului, „războiul fulger”, în Europa. În mai puţin de o lună, armata poloneză era înfrântă;mai mult decât atât, la 17 septembrie ea a fost luată prin surprindere și de o invazie sovietică. Germanii şi ruşii au împărţit Polonia urmând frontiera Bugului.

Teritoriile ocupate de armata germană aveau statut diferit. Guvernământul General al Poloniei avea statut de „protectorat”, și era împărţit în patru districte:Cracovia, Random, Lublin, Varşovia[1]. În aceste regiuni, polonezii au pus bazele mişcării de rezistenţă, demarând o serie de acţiuni pentru eliberarea ţării de sub ocupaţia hitleristă.

În teritoriile ocupate de Uniunea Sovietică, anexarea a avut un ritm alert, la care s-au adăugat măsuri de represiune şi de intimidare:soldaţii polonezi erau dezarmaţi şi internaţi pe teritoriul statului;în aceeaşi situaţie se aflau funcţionarii statului şi cei ai serviciilor de informaţii.

Formarea Guvernului în Exil şi relaţiile cu Uniunea Sovietică

La data 30 septembrie 1939, se formeză un guvern de coaliţie, în fruntea căruia a fost desemnat generalul Wladyslaw Sikorski. Guvernul, format din membri ai principalelor partide. și-a stabilit sediul în exil, la Paris. Prima ţară care a recunoscut guvernul polonez a fost Franţa, urmată de S.U.A şi Marea Britanie.

Polonezii au încercat să reproducă în exil o întreagă structură de putere:preşedintele Republicii Polone, Wladyslaw Raczkiewicz, a numit Consiliul Naţional al Republicii Polone, care avea rol de organ consultativ. După înfrângerea Franţei, guvernul polonez, la invitaţia premierului Marii Britanii, Winston Churchill, îşi stabileşte sediul la Londra.

La data de 30 iulie 1941, se semnează la Londra un acord între guvernul polonez şi cel sovietic. Cu această ocazie au fost reluate relaţiile diplomatice dintre cele două state, care se angajau să se sprijine reciproc în războiul cu Germania. În plus, guvernul sovietic accepta crearea unei armate poloneze pe teritoriul U.R.S.S[2]. În scurtă vreme însă, între guvernul polonez şi Moscova au apărut neînţelegeri privind recrutarea de voluntari pentru noua „armată poloneză”, sovieticii dorind ca aceasta să fie sarcina lor[3]. Între cele două guverne au apărut divergenţe pe tema graniţei răsăritene, Uniunea Sovietică dorind să anexeze teritoriile ocupate în 1939.

La sfârşitul anului 1941, un grup de comunişti polonezi a fost paraşutat în împrejurimile Varşoviei de avioane sovietice. Într-un timp scurt, la 5 ianuarie 1942, ei pun bazele Partidului Muncitoresc Polonez[4].

Ruptura între guvernul polonez şi Moscova s-a produs în urma descoperii cadavrelor ofiţerilor polonezi din pădurea Katyń, de către germani. Pentru a se clarifica circumstanţele morţii ofiţerilor, atât guvernul polonez, cât şi germanii s-au adresat Crucii Roşii Internaţionale.

Kremlinul a considerat că reprezentanţii polonezi colaborau cu guvernul hitlerist împotriva intereselor sale. Prin urmare, la 26 aprilie 1943, Molotov i-a prezentat ambasadorului polonez la Moscova nota prin care îl informa de ruperea relaţiilor cu guvernul Republicii Polone[5]. După încetarea raporturilor diplomatice între cele două state, Stalin a întreprins demersuri pentru recunoaşterea de către aliaţi a guvernului marionetă polonez condus de Wanda Wasilewska[6].

Pregatiri pentru instaurarea comunismului în Polonia

Stalin a început să trateze Polonia ca pe un teritoriu în care urma să îşi exercite dominaţia. Această atitudine era susţinută și de succesele Armatei Roşii. Pentru a-şi îndeplini scopul, liderul de la Moscova se foloseşte de comuniştii polonezi. Reprezenta acestora, Wanda Wasilewska, a făcut apeluri către polonezii de pe teritoriul U.R.S.S în vederea formării unor unităţi poloneze care să lupte alături de armata sovietică.

În cadrul conferinţei de la Teheran (28 noiembrie-1 decembrie 1943), Stalin a declarat că graniţa Poloniei trebuie stabilită pe Odra:în schimb, Churchill dorea ca graniţa să fie tratastă pe linia Curzon şi linia râului Odra, iar Polonia trebuia să includă Prusia Orientală şi provincia Opole[7].

În perioada cuprinsă între 31 decembrie 1943 şi 1 ianuarie 1944 s-a creat la Varşovia Consiliul Naţional al Ţării, preşedintele Consiliului fiindBoleslaw Bierut, activist din ilegalitate. Vicepreşedinte a fost ales Edward Osobka-Morawski. Consiliul îşi asuma rolul conducător al statului, criticând activitatea guvernului din exil.

Consiliul Naţional al Ţării susţinea alipirea la statul polonez a teritoriilor din Vest şi reglementarea frontierei răsăritene în acord cu U.R.S.S. La data de 1 ianuarie 1944, se formează și Armata Populară, în a cărei componenţă intrau Divizia „ Tadeusz Kosciuszko”, aflată în U.R.S.S şi unităţile din Orientul Apropiat;în schimb, nu se amintea de existenţa Armatei Naţionale. S-a hotărât formarea de consilii naţionale provizorii, ca organe teritoriale ale noii administraţii de stat, iar frontiera răsăriteană a fost recunoscută pe linia Curzon[8].

Ruşii au înaintat spre Vest şi au ajuns în teritoriile ocupate în 1939 de armata germană (24 iunie 1944). În acelaşi timp, pe teritoriul U.R.S.S aveau loc pregătiri pentru preluarea puterii în Polonia de către oamenii de încredere ai Kremlinului. În spatele frontului se organizau centre de putere controlate de comunişti. La 21 iulie 1944, s-a constituit la Moscova Comitetul Polonez de Eliberare Naţională, condus de Edward Osobka-Morawski[9].

Înaintarea trupelor sovietice sporea încrederea populaţiei poloneze în eliberare. De aceea, rezistenţa clandestină a hotărât declanşarea unei insurecţii în Varşovia, având ca obiectiv cucerirea punctelor cheie din oraş şi menţinerea lor până la sosirea armatei sovietice. Insurecţia de la Varşovia a fost o oportunitate pentru Stalin, care dorea eliminarea patrioţilor polonezi fără implicarea sa directă. Astfel, trupele sovietice au primit ordin să nu mai înainteze, în timp ce Stalin simula că nu are informarţii despre insurecţie. Pe durata a 63 de zile, soldaţii germani s-au luptat cu insurgenţii polonezi. Din cauza lipsei de armament şi oamenilor  neantrenaţi, insurgenţa a fost anihilată[10].

Înainterea trupelor sovietice în teritoriul dintre Bug şi Vistula a creat condiţiile propice pentru instalarea sub controlul Moscovei a noii puteri populareîn Polonia. La sfârşitul lunii iulie 1944 s-a instalat la Lublin secretarul general al Partidului Muncitoresc Polonez, Wladyslaw Gomulka. La 29 august, s-a creat Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Municitoresc Polonez, în componenţa căruia intrau:Jakub Berman, Hilary Minc, Boleslaw Bierut[11]. La 24 noiembrie 1944 s-a format Comisia Centrală de Înţelegere a Partidelor Democratice. După o perioadă de timp, relativ scurtă, în decembrie 1944, Consiliul Naţional al Ţării a hotărât constituirea Guvernului Provizoriu al Republicii Polone.

Principala problemă discutată în cadrul Conferinţei de la Ialta (4-11 februarie 1945) a fost cea a Poloniei, a frontierelor sale şi a guvernului. Noile graniţe, linia Curzon şi extinderea în Vest, au fost mai uşor de acceptat, dar problema era mai spinoasă deoarece Stalin nu era dispus să cedeze. Comunicatul final a consemnat că guvernul polonez va fi reorganizat pe o bază democratică, incluzând lideri democraţi din Polonia şi de peste graniţă. Sosierea lui Mycolajczyk la Varşovia în iunie 1945 nu a schimbat cu nimic situaţia[12]. Încă din perioada desfăşurării conferinţei, primul ministru polonez, Boleslaw Bierut, a decretat preluarea Sileziei și a Prusiei Orientale sub administraţie poloneză[13].

Instaurarea şi consolidarea regimului comunist în Polonia

Reprezentanţii noi elite  comuniste ajunsă la putere se considerau a fi exponenţii unui nou val al istoriei şi erau fideli intereselor Moscovei. O afirmaţie a unuia din liderii partidului comunist polonez, Myeczystaw Moczar la şedinţa CC al Partidului Comunist Polonez din iulie 1948, a venit să confirme această atitudine:„Pentru noi, membrii de partid, Uniunea Sovietică este Patria noastră, iar frontierele noastre actuale nu le pot numi, azi dincolo de Berlin, mâine la Gibraltar”[14].   

Teroarea a fost folosită ca o metodă de reconstrucţie socială, dar şi ca un instrument de bază pentru instaurarea sistemului comunist. Impunerea unui sistem de tip sovietic în Europa Răsăriteană a dat naştere unei noi clase conducătoare, o clasă care datora totul comunismului, în general, şi puterii sovietice în special. În plus, cu cât primea mai puţin sprijin din partea poporului, cu atât mai mult tindea să se indentifice cu Uniunea Sovietică. Moscova putea conta pe loialitatea sau, mai degrabă, pe servilismul persoanelor care depindeau direct de susţinerea şi aprobarea sa pentru propria supravieţuire. Intresele personale, precum şi ideologia, au construit o legătură strânsă de dependenţă şi loialitate, aşezând un Stalin zeificat în vârful unei piramide de putere disciplinate[15].

Regimul comunist polonez a luat toate măsurile necesare pentru îndepartarea simbolurilor unei conduceri independente. Cu sprijinul membrilor poliţiei secrete sovietice, eforturile regimului s-au centrat asupra supravieţuitorilor rezistenţei naziste, în special asupra foştilor comdandanţi şi ofiţeri ai Amatei Ţării. În timpul interogatoriilor, aceștia au fost supuşi unor practici brutale, iar în cadrul proceselor s-a urmărit să-i stigmatizeze ca fiind „colaboratori” nazişti. Pe parcursul unor interogatorii lungi şi violente, unii dintre ofiţeri au fost acoperiţi cu tăieturi din ziare sub formă de zvastică, alţii au fost întemniţaţi alături de criminali de război nazişti[16].

Consolidarea regimului comunist în Polonia a fost din ce în ce mai vizibilă după încheierea celui de-al doilea război mondial. La 21 iunie 1945, s-a format gvernul provizoriu de unitate naţională, în fruntea căruia se afla Edward Osobka-Morawski (prim-ministru), iar vicepremieri erau Wladyslaw Gomulka şi Stanislaw Mikolajczyk (reprezentatul Partidului Polonez Ţărănesc) . Ministerele cheie erau deţinute de comunişti:apărarea naţională, securitatea publică, afacerile externe. După câteva zile, guvernul care avea sediul la Londra a protestat faţă de actul constituirii guvernului provizoriu[17]. În ianuarie 1946, s-a format Blocul Partidelor Democratice.

Comuniştii au manifestat un interes deosebit pentru păstrarea credibilităţii prin orice mijloace, însă au exercitat presiuni asupra opoziţiei. S-a cerut ca orice candidatură a socialiştilor independenţi să fie susţinută de 1.000 semnături, iar frauda electorală a jucat un rol decisiv în cadrul alegerilor din ianuarie 1947, la care Blocul Partidelor Democratice a obţinut un procent de 80%[18]. La 6 februarie 1947 s-a format noul guvern în fruntea căruia se afla Josef Cyrankiewicz, din partea Partidului Socialist Polonez, cu Wladyslaw Gomulka ca vicepremier.

La începutul anului 1948, presiunile comuniştilor s-au intensificat pentru a obţine controlul deplin asupra mişcării socialiste, scopul principal fiind să subordoneze şi să includă Partidul Socialist Polonez. Astfel, la data de 15 decembrie 1948,   s-a desfăşurat Congresul de unificare a Patidului Muncitoresc Polonez cu Partidul Socialist Polonez. În cadrul congresului, s-a hotărât cu unanimitate de voturi formarea Partidului Muncitoresc Unit Polonez[19].

Lupta putere în interiorul Partidului Muncitoresc Unit şi poziţia Moscovei

 Între timp, în interiorul Partidului Muncitoresc s-a intensificat lupta pentru putere între grupul naţional, reprezentat de Gomulka şi grupul moscovit, reprezentat de B. Bierut, J.Berman, H. Minc. Lupta comuniştilor polonezi era atent monitorizată de Secţia de Politică Externă a C.C. al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, care la 5 aprilie 1948 a enunţat documentul:Despre tendinţe ideologice antimarxiste ale conducerii Partidului Muncitoresc Polonez, în document erau o serie de acuzaţii, care îl vizau pe Gomulka. Era acuzat de tendinţe naţionaliste de dreapta. La 3 septembrie a fost eliberat din funcţia de secretar general al partidului, fiind înlocuit cu Boleslaw Bierut[20].

Potrivit concepţiei leninist-staliniste, P.M.U.P se prezenta ca un partid de tip noual cărui principal scop era să exercite dictatura proletariatului, dar în realitate însemna dictatura conducerii partidului. Partidul încuraja cultul personalităţii lui Bierut şi al lui Stalin, avea o structură ierarhizată, și  manifesta o disciplină menită să ducă la îndeplinirea directivelor venite de la centru. Împotriva celor care nu îndeplineau linia trasată de partid s-a declanşat un amplu proces de epurare, în urma căruia efectivul numeric al partidului a scăzut în mod considerabil.

Controlul tuturor palierelor societăţii

În cadrul revoluţiei culturale, era promovat cultul personalităţii lui Stalin, succesele Uniunii Sovietice, precum și eliminarea influnţei ideologiei imperialiste şi a elementelor burghezo-moşiereşti. În cadrul procesului de învăţământ, limba rusă a devenit obligatorie începând cu clasa a-IV-a primară, şi s-a pus accent pe promovarea valorilor culturii ruse în paralel cu denigrarea celor occidentale[21].

Rolul lui Bierut a crescut în cadrul partidului;în anturajul său numeros se aflau în principal ruşi. Activişti, precum Edward Ochab, aveau o relaţie apropiată cu ambasadorul sovietic Wictor Lebedev. O poziţie importantă în cadrul partidului era ocupată de mareşalul Rokossowski, care supraveghea interesele conducerii de la Kremlin. Guvernul era de coaliţie pentru a se păstra aparenţele unui pluralism politic, dar în realitate puterea aparţinea comuniştilor. Putem spune că poziţia liderilor polonezi în ierarhia partidului depindea de relaţiile pe care le aveau cu persoane importante din conducerea de la Moscova.

Începând cu anul 1950, s-a intensifivat controlul sovietic asupra armatei, miliţiei şi securităţii prin intermediul lui Rokossowski. Acesta a început reforma armatei şi a industriei militare, iar în mai 1950 a declanşat o amplă epurare în armată.

Conducătorii comunişti au urmărit de fapt dezagregarea societăţii civile[22]. Astfel, a început un amplu proces de epurare a elitei intelectuale din viaţa socială, reprezentatanţilor partidelor din opoziţie li s-au înscenat procese, în urma cărora au fost condamnaţi. Din cauza condiţiilor inumane din închisori, mulţi intelectuali şi politicieni şi-au pierdut viaţa[23]. De asemenea, s-a declanşat o campanie împotriva clerului catolic;în cadrul reformei agrare au fost confiscate 225.000ha de la Biserica Poloneză, iar campania a culminat cu arestarea în 1953 a primatului Stefan Wyszynski, împreună cu alți 8 episcopi[24].

În iulie 1952 s-a adoptat o nouă constituţie redactată în conformitate cu principiile sovietice. În constituţie era menţionat că puterea era deţinută de poporul muncitor, noua putere avea la bază dictatura proletariatului și era întemeiată pe alianţa dintre muncitorime şi ţărănime, rolul conducător aparţinând clasei muncitoare. A fost desfiinţat principiul separării puterilor în stat. Nu apărea formula proprietate privată, ci proprietate individuală a cetăţenilor. Constituţia oferea baza trecerii la naţionalizarea şi planificarea economiei în baza concepţiei P.M.U.P, mijloacele de producţie aparţin statului. Încă din 1950, s-a urmărit transformarea gospodăriilor ţărăneşti în gospodării colective şi lichidarea sectorului capitalist de la oraşe[25].

Instaurarea regimului comunist în Polonia după cel de-al doilea război mondial a însemnat schimbarea completă a societăţii si a structurilor statului. Pentru stabilitatea regimului, comuniştii au dus ample campanii de înlăturare a persoanelor care nu erau de acord cu linia marxist-stalinistă. La rândul lor, liderii comunişti pentru a-şi menţine poziţia depindeau în mod direct de politica Moscovei.

NOTE

[1]Ion Constantin, Polonia în secolul totalitarismelor 1918-1989, Bucureşti,  Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2007, p.208.

[2]Ibidem, pp.234-236.

[3]Ibidem, p. 248.

[4]Jean-François Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre(trad. Silvia Albişteanu şi Ana Zbarcea), Iaşi, Editura Polirom, 1998, p.22.

[5]Ion Constantin, op.cit., p.258.

[6]Ibidem, p. 260.

[7]Laurenţiu Constantiniu, Uniunea Sovieticăîntre obsesia securităţii şi insecurităţii, Bucureşti, Editura Corint, 2010, p. 159.

[8]Ion Constantin, op.cit, pp. 299-300.

[9]Ibidem, p.312.

[10]Ibidem, pp. 321-322.

[11]Ibidem, pp.323-324.

[12]Laurenţiu Constantiniu, , op.cit., p.214

[13]Wilfried Loch, Împărţirea lumii. Istoria războiului rece 1941-1955(trad.  Ana-Maria Iosup), Bucureşti, Editura Saeculum I.O, 1997, p.84.

[14]Zbigniew Brzezinski, Marele Esec. Naşterea şi moartea comunismului în secolul XX(traducere de Marius Jucan),   Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1993, p 108.

[15]Ibidem, pp.112-113.

[16]Ibidem, p.111.

[17]Ion Constantin, op. cit., p.343.

[18]Jean-François Soulet, op.cit., p.29.

[19]Ion Constantin, op.cit., p.378.

[20]Ibidem, p. 377.

[21]Ibidem, pp. 384-385.

[22]Jean-François Soulet, op.cit. p.43.

[23]Ion Constantin, op.cit., p.400.

[24]Jean-François Soulet, op. cit., p.46.

[25]Ion Constantin, op.cit, pp. 406-407.