Mitul lui Churchill
Istoria ne va judeca cu bunăvoință, le-a spus Churchill lui Roosevelt și Stalina la Conferința de la Teheran din 1943;întrebat cum de este așa de sigur, el le-a răspuns simplu:pentru că eu voi scrie istoria. Și asta a făcut, în cele șase volume dedicate istoriei celui de-Al Doilea Război Mondial.
Într-un articol pentru BBC History, profesorul John Charmley îl analizează pe Winston Churchill dintr-un alt unghi, întrebându-se dacă acesta a scris istoria celui de-Al Doilea Război Mondial pentru a se prezenta pe sine drept un vizionar în timpul politicii de conciliere față de Hitler.
Primul volum, intitulat The Gathering Storm, descrie opoziția lui Churchill față de politica conciliatorie a Marii Britanie vis-a-vis de Germania lui Hitler, și creează premierului britanic imaginea vizionarului nedreptățit. Nu există nimic controversat cu privire la pretenția lui Churchill de a fi fost singurul politiian britanic ce s-a opus acestei politici. Este mai greu însă să contești ideea principală din The Gatherning Storm, anume că Churchill a avut dreptate, iar criticii săi se înșelau. Ar fi o sarcină dificilă, deoarece această carte este una din cele mai influente cărți din istoria conteporană, care a avut un rol important în definirea politicii multor oameni de stat, de la Harry Truman la George W. Bush.
Tema centrală a cărții, anume inutilitatea politicii conciliatorii și nevoia de a ține piept dictatorilor, a devenit de-a lungul timpului un fel de principiu universal al societății occidentale, atât în perioada Războiului Rece, cât și după. Acest principiu pornește de la viziunea lui Churchill din anii ’30, când puterile occidentale au fost cele care i-au permis Germaniei să se reînarmeze. Niciodată, transmite cartea, acest lucru nu trebuie să se mai întâmple. Întrebarea este dacă povestea lui Churchill redă istoria corespunzător sau dacă nu e cumva, mai degrabă, o prezentare îmbunătățităa realității.
Churchill și-a petrecut o bună parte a anilor ’30avertizându-i pe britanici cu privire la pericolul pe care-l prezenta Hitler și la slaba pregătire a Marii Britanii pentru un nou război. În The Gathering Storm, el nu spune nimic despre sursele sale secrete de informații privind pregătirea militară a Angliei, dar vorbește în detaliu despre un eveniment central în ceea ce pare a fi drama personală a lui Churchill:acordul de la Munchen din 1938, prin care Chamberlain a acceptat dezmembrarea Cehoslovaciei, ca preț pentru păstrarea păcii.
Cei mai mulți istorici au respins presupusele informații secrete primite de către Churchill ca fiind lipsite de valoare. Mai important este faptul că principala lacună din versiunea lui Churchill este că ea nu e altceva decât un exercițiu de autopromovare. Imaginea idealizată pe care premierul britanic o are și astăzi îi oprește pe mulți să vadă cât de puțin probabil era ca toată lumea, în afară de Churchll, să se fi înșelat.
De fapt, de-a lungul anilor, Churchill a fost oarecum inconsistent în criticile față de Hitler, iar interpretarea pe care a dat-o evenimentelor ce au precedat Al Doilea Război Mondial este, de asemenea, plină de lacune. Pentru că războiul a fost câștigat de o „Marea Alianță” dintre Marea Britanie, SUA și URSS, e ușor să argumentezi că oamenii ar fi trebuit să-l asculte pe Churchill în 1938, când el propunea o asemenea alianță. E adevărat, în 1938, pe măsură ce presiunile germane asupra Cehoslovaciei creșteau, Churchill vorbea despre încheierea unei astfel de alianțe, dar asta nu face din el un vizionar.
La momentul respectiv, în pofida versiunii prezentate în carte, premierul Chamberlain nu a respins din start planurile lui Churchill. Însă opinia Foreign Office-ului era că ideile lui Churchill sunt lipsite de profunzime, iar argumentele împotriva lor erau puternice. Mai întâi, America, elementul central al Marii Alianțe gândite de Churchill, încă nu renunțase la politica izolaționistă. În plus, SUA nu aveau o armată capabilă de a interveni în Europa și niciun politician care să sprijine o asemenea strategie. Apoi, Uniunea Sovietică era mai degrabă o problemă prin ea însăși, nu o soluție, din cauza regimului bolșevic.
URSS reprezenta o mare problemă în strategia împotriva lui Hitler, din cauza situației complicate din Europa Centrală și de Est, unde țările au reușit să supraviețuiască diplomatic doar printr-un balans între Berlinul și Moscova. Puțini lideri europeni apreciau Germania nazistă, dar și mai puțini preferau alternativa comunistă din URSS. Câțiva lideri poltici, precum regele Boris al Bulgariei, suspectau – în mod corect! – că mișcarea comunistă din Uniunea Sovietică nu era decât o altă fațetă a imperialismlui rusesc. Niciun lider european nu putea vedea în Stalin o soluție politică;el era, pentru toți, o amenințare. Apoi, după epurările violente din anii 1937-1938 care au decimat Armata Roșie, se punea problema dacă aceasta va putea face față Wehrmacht-ului.
Cu privire la Rusia, mai exista o problemă pentru care Churchill nu propusese nicio soluție. Este vorba de poziția geografică:Rusia nu putea acorda ajutor direct Cehoslovaciei în lipsa unei granițe comune cu această țară, și nici una din cele două țări aflate între Rusia și Cehoslovacia nu era dispusă să faciliteze accesul Armatei Roșii către Praga. Polonezii, care suferiseră sub conducerea țaristă mai bine de un secol și a căror independență fusese câtșigată în urma unei lupte împotriva rușilor, nu ar fi acceptat niciodată trecerea Armatei Roșii pe teritoriul țării lor. Nici România, țară în care frica de Rusia reprezenta o lungă tradiție a politicii externe, nu ar fi acceptat acest lucru;în plus, regele Carol al II-lea, care se confrunta cu o opoziție puternică din partea mișcării de extremă dreaptă, nu avea de gând să-și pericliteze și mai mult poziția printr-o alianță cu Uniunea Sovietică.
În al treilea rând, Foreign Office-ul a intuit că nici Franța nu va sări în ajutor în cazul unui conflict cu Germania. Încă de când englezii refuzaseră să-i sprijine pe francezi într-o politică antigermană fermă, în 1923, aceștia se orientaseră către o politică defensivă față de Berlin, pe care nu aveau de gând să o schimbe la insistențele lui Churchill. În plus, Franța era o țară foarte divizată politic, în condițiile în care mulți politicieni de dreapta îl preferau pe Hitler lui Leon Blum, premierul socialist.
Și astfel, Marea Britanie nu avea cum, în 1938, să încheie nicio alianță împotriva Germaniei, și nici nu avea de gând să-l confrunte singură pe Hitler. Înainte de toate, opinia publică britanică se opunea ferm unui alt război, chiar dacă era indignată de măsurile adoptate în Germania nazistă. Apoi, reînarmarea era un concept mult mai problematic decât credea Churchill, iar în condițiile în care Marea Britanie trebuia să-și apere și interesele în Orientul Mijlociu și în Extremul Orient împotriva Italiei și Japoniei, o reînarmare împotriva Germaniei putea duce țara în faliment. Nu în ultimul rând, reînarmarea era un subiect de politică internă foarte controversat. Partidul Laburist i se opunea ferm, iar sindicatele cereau garanții privind acordarea de slujbe înainte de a accepta reînarmarea. Și după ce, în 1931, țara se confruntase cu cea mai mare criză financiară din istorie, iar Chamberlain abia reușise, ca și Cancelar, să revitalizeze economia britanică, un program masiv de reînarmare punea în pericol redescoperita propsertitate a țării. Confruntat cu toate aceste fapte, guvernul trebuia să acționeze cu prudență.
Nu în ultimul rând, e de observat faptul că Charmberlain nu a fost, în pofida imaginii pe care o are astăzi, un premier care a guvernat prost. Însuși Churchill a sprijinit nominalizarea sa ca premier, fapt pe care a „omis” să-l menționeze în carte.
Cum se explică faptul că versiunea prezentată de Churchill în The gathering storma avut atât de mult succes? Mai întîi, după 1940, nimeni nu a vrut să fie asociat cu politica de conciliere, căci devenise evident ca ea eșuase. Apoi, după 1945, toți pretindeau că ar fi prevăzut virtuțile și succesul Marii Alianțe. Apoi, evoluția scenei internaționale după 1945 a părut să confirme poziția adoptată de Churchill în anii’30cu privire la rezistența împotriva lui Hitler. Occidentul începe să se opună lui Stalin într-o manieră în care nu o făcuse niciodată față de Hitler și nu mai era dispus să negocieze cu dictatorul de la Moscova. Cel puțin în ochii lui Churchill, asta era o confirmare a faptului că viziunea lui fusese cea corectă.
După 1945, nimeni nu a mai pus la îndoială atitudinea inspirată de Churchill, de a se opune ferm dictatorilor, indiferent de situație. A rezultat, astfel, o istorie bogată a relațiilor Occidentului cu oameni precum Nasser, Castro, Gaddafi și Saddam, dictatori față de care nu s-a mai adoptat o politică de conciliere.
În fine, Churchill a avut dreptate. Astăzi, deși mulți nici nu mai citesc cărțile despre Al Doilea Război Mondial, au la dispoziție filme și documentare în care Churchill apare exact la fel ca în carte, drept vizionarul nedreptățit care i-a avertizat pe europeni cu privire la pericolul hitlerist. Așadar, istoria l-a tratat cu multă bunăvoință pe Churchill, exact așa cum ar fi vrut el.
