⬆

Mărăşeşti, «our finest hour»

Puţine nume proprii rezonează la fel în conştiinţa românilor. Mărăşeşti rămâne un simbol, poate cea mai importantă victorie din istoria noastră, dovada că dorinţa realizării Marii Uniri a fost dublată de vitejie şi spirit de sacrificiu, jertfele fiind justificarea cea mai clară a faptului că momentul 1918 nu reprezintă o conjunctură, ci o cauză directă a luptei întregii naţiuni pentru îndeplinirea idealului naţional. În plus, e unul dintre momentele care, deşi exploatat de istoriografia anilor 1970 - 1980, şi-a păstrat neştirbită simbolistica, capatând, de altfel, noi valenţe.

Succesul forţelor ruso-române pe frontul de la Mărăşti nu a fost dublat de alte victorii pe intinsul imensului front de la Marea Baltică la Marea Neagră. Dimpotrivă, avansul forţelor austro-ungare în Bucovina după victoria din Galiţia reprezenta o gravă ameninţare la adresa întegului dispozitiv aliat din România şi din sudul Rusiei. Conştient de slăbiciunile armatei ruse, aflată în plin proces de dezintegrare, generalul Ludendorff, mâna dreaptă a „dictatorului” de facto al Germaniei, Hindenburg, intuia oportunitatea scoaterii României din război şi ocupării Odessei, paşi importanţi spre împingerea Rusiei spre o pace separată, pe care cei doi lideri militari germani o considerau cheia întregului război.

Mackensen: „Ne vedem peste două săptămâni, la Iaşi!”

În privința frontului românesc, victoria de la Mărăşti a determinat comandamentul austriac să ceară intervenţia Armatei 9 germane. Ludendorff plănuia o manevră dublu învăluitoare, pe valea Siretului şi prin pasul Oituz, în care îşi punea mari speranţe, declarându-i reprezentantului cancelarului imperial că „ocuparea României este iminentă”. Şi Mackensen se arăta optimist, salutându-şi subordonaţii, după o şedinţă operativă, cu urarea: „ne vedem peste două săptămâni, la Iaşi!”

Ofensiva în zona Nămoloasa urma să fie purtată de unităţile Armatei a 9-a germane, condusă de generalul von Eben, fost comandant pe frontul din Galiţia. În faţa ei, pe malul de nord al râului Putna se găsea Armata a IV-a rusă, condusă de generalul prinţ Ragoza. Armata I română era poziţionată în flancul drept al Armatei IV. În ajunul bătăliei, germanii dispuneau în prima linie de şapte divizii, având în faţă doar trei divizii ruseşti, pe un front aflat în permanentă transformare; practic, germanii au început ofensiva împotriva ruşilor pentru a o încheia împotriva românilor.

În dimineaţa zilei de 24 iulie (stil vechi) /6 august (stil nou), un baraj de artilerie de trei ore al Corpului I Rezervă (general Curt von Morgen) a marcat începutul ofensivei. A urmat un asalt efectuat de Diviziile 76, 12 şi o parte a diviziei 89 pe un sector de 10 kilometri între Siret şi calea ferată Focşani – Mărăşeşti, ocupat în mare parte de divizia 34 rusă. Inferiori din punct de vedere numeric şi al dotării, ruşii au abandonat repede liniile de apărare; rapoartele germane dezvăluie că, în timp ce unii au opus o „rezistenţă foarte dârză, hotărâtă”, alţii au fugit în dezordine. Bombele cu gaz asfixiant au ucis caii ce tractau artileria Diviziei 34, care a fost abandonată în totalitate.

Dispunerea și acțiunile forțelor combatante în timpul bătăliei de la Mărășești

Statul Major al Armatei I române, aflat la Tecuci, a primit cu îngrijorare vestea retragerii dezordonate a Diviziei 34. În ciuda cererilor disperate a ruşilor ca Divizia 5 infanterie română să fie trimisă în ajutor, peste râu, generalul Constantin Chistescu a ezitat, marea unitate nefiind completă. A făcut acest lucru la insistenţele Marelui Cartier General. Pentru a ajunge pe linia frontului, soldaţii români au trebuit să-şi facă loc prin mulţimile de ruşi care se retrăgeau şi în mijlocul cărora nici măcar baionetele cazacilor nu mai puteau menţine ordinea. În ciuda condiţiile haotice în care au intrat în luptă, soldaţii Diviziei 5 au reuşit să respingă atacurile germane şi să stabilizeze temporar frontul.

A doua zi, 7 august (în continuare, toate datele sunt pe stil nou), e o căldură înăbuşitoare, spre 36 Celsius la umbră, la fel ca în ultimele zile. Von Morgen ordonă atacuri numai dimineaţa şi seara. „Căldură insuportabilă”, îşi amintea un ofiţer german, „ şi o sete ce nu putea fi potolită”. Soldaţii români, mai obişnuiţi cu clima, leapădă tunicile şi luptă dezbrăcaţi sub soarele orbitor. Românii şi ruşii rezistă cu îndărjire şi organizează contraatacuri locale la baionetă. Încep să apară întăririle: unităţi ale Diviziei 9 române trec Siretul. Comanda operativă atât a diviziilor româneşti, cât şi a Diviziei 34 ruse, e încredinţată generalului Eremia Grigorescu, comandantul Corpului VI român. Divizia 5 are pierderi grele în morţi, răniţi şi dispăruţi; din cei 15 000 de soldaţi, mai are în luptă doar 3 500.

La 8 august, Mackensen îi ordonă lui von Morgen să atace spre vest, de-a lungul căii ferate Focşani – Mărăşeşti. Germanii atacă violent poziţiile ruso – române, dar apărătorii (Diviziile 5 şi 9 române şi Divizia 71 rusă, care venise pentru a înlocui Divizia 34, practic decimată) rezistă cu îndărjire. Tirul din flanc de dincolo de Siret al artileriei române se dovedeşte eficient. Un locotenent german l-a descris ca „înfiorător”, provocând pierderi grele. După trei zile de luptă acerbă, rezultatele nu sunt pe măsura aşteptărilor Înaltului Comandament german. Pierderile Corpului I Rezervă erau foarte mari, iar mult aşteptata străpungere nu fusese realizată. Deşi i se sugerează să revină la ideea iniţială de străpungere în sectorul Nămoloasa, Ludendorff refuză şi cere mai multă artilerie.

Pierderi imense de ambele părți

Pe 9 august întră în luptă Corpul 18 german, cu diviziile 115 germană şi 62 austriacă. Un regiment al acesteia din urmă, formată în general din rezervişti cehi, sosise de pe frontul italian „sleit de puteri”. În urma unui contraatac rus, comandamentul austriac a constatat „dispariţia a 2500 de oameni, care probabil au trecut la inamic”. Din această cauză, presiunea se mută pe frontul acoperit de von Morgen, unde continuă seria atacurilor germane şi a contraatacurilor româneşti. Aflate sub presiune, Diviziile 9 şi 5 se retrag la nord de calea ferată Tecuci – Mărăşeşti. De la Iaşi, comadamentul frontului românesc condus de generalul Şcerbacev ordonă o contraofensivă pe toată lungimea frontului.

Ruşii atacă în forţă, dar sub presiunea germanilor dau repede înapoi. În acel moment, generalul Alexandr Ragoza, comandantul Armatei 4 ruse, anulează în mod unilateral ofensiva. Deşi generalul Constantin Scărişoreanu, comandantul Diviziei 9 infanterie, raportase la rându-i că divizia nu mai era în stare de acţiuni ofensive, el execută ordinul Marelui Cartier General de a continua ofensiva. Atacurile furibunde ale românilor sunt oprite de mitralierele şi artileria inamică.

Regimentul 34, din 3000 de oameni cu care intrase în luptă cu două zile înainte, rămâne cu 4 ofiţeri şi 250 de soldaţi. Un comandant de regiment raportează, curajos, că „orice încercare de a înainta este inutilă, oamenii sunt măcelăriţi fără rost”. Scărişoreanu anulează atacul. Divizia 5 are o soartă asemănătoare în faţa satului Doaga, rămas în mâinile germanilor. Pierderile zilei de 10 august au fost teribile: aproape 5000 de oameni, inclusiv 1500 de prizonieri, una dintre cele mai sângeroase zile din timpul bătăliei de la Mărăşeşti. Şi germanii au suferit:divizia 89, cu efectivele înjumătăţite, a fost scoasă din luptă.

În ciuda pierderilor suferite, sub presiunea celor două comandamente, generalii Christescu şi Ragoza se hotărăsc să reia ofensiva. În timpul pregătirii de artilerie de dimineaţă, Ragoza se răzgândeşte brusc. Consideră că pierderile au fost prea mari, oamenii sunt epuizaţi, rezerve nu există. Trupele române atacă, dar se retrag repede, lipsite de sprijin. Von Morgen reacţionează rapid şi atacă la joncţiunea dintre Divizia 9 infanterie română şi Divizia 71 rusă. Sub presiunea Diviziei 12 bavareze, soldaţii ruşi se retrag: „se puteau vedea pâlcuri, pâlcuri de ruşi, fugind cu precipitare spre nord, prin viile de la stânga şoselei”.

Trupele germane atacă din spate unităţile Diviziei 9 infanterie, în zona gării şi a satului Mărăşeşti; marea unitate e asaltată dinspre sud şi dinspre vest, concomitent. Regimentul 40 e aproape decimat: „germanii au capturat şapte ofiţeri şi 120 de soldaţi. Restul rămas să înnegreasă câmpul de luptă, morţi şi răniţi”. Forţele lui von Morgen se găsesc în extremitatea de sud şi sud-vest a oraşului, cu artileria gata de tragere. Dar după o săptămână de lupte, şi germanii sunt epuizaţi. În plus, nu există alte rezerve la dispoziţie. În schimb, de partea noastră, în ciuda pierderilor îngrozitoare (aproape 12 000 de oameni), există alte patru divizii ce urmează să sosească.

Generalul Christescu, înlocuit cu generalul Eremia Grigorescu

Începând cu data de 11 august, timp de aproape o săptămână, intensitatea bătăliei din jurul Mărăşeştiului a slăbit. În noaptea de 11 spre 12 august, Marele Cartier General român l-a informat pe Christescu că va fi înlocuit de la comanda Armatei 1 de generalul Eremia Grigorescu. Berthelot mărturisea într-o scrisoare că nu cunoştea motivele, dar referind-se la Christescu şi Ragoza vorbea despre „incapacitatea lor de a se asculta unul pe celălalt”. Ragoza s-a izolat în cartierul său general de la Bărlad, la 60 de kilometri de Christescu, aflat la Tecuci, şi a evitat să dea curs tentativelor lui Christescu de a coordona operaţiunile.

Vina, s-a plâns Ragoza generalui Şcerbacev, o poartă Christescu; în consecinţă, comandantul forţelor ruse de pe frontul românesc i-a cerut lui Prezan înlocuirea acestuia. Încă din 9 august, şeful operaţiilor, maiorul Antonescu, folosind tonul unui superior faţă de un subaltern, îl criticase dur pentru „ezitarea repetată de a respecta ordinele”, învinuindu-l pentru distrugerea Diviziei 34 şi pentru pierderile suferite de Diviziile 5 şi 9 române. Deşi Christescu şi-a motivat cu multă convingere deciziile, mutarea sa într-un post de inspector al centrelor militare din Moldova a întărit percepţia să se făcuse vinovat de grave greşeli de conducere. Controversa rămâne deschisă, mulţi dintre susţinătorii săi de ieri sau de azi afirmând că a fost doar o victimă a rivalităţilor din sânul comandamentului.

Deşi Grigorescu a fost o alegere bună, fiind vorba de un ofiţer superior mult mai experimentat decât Christescu, decizia de a trece Armata I sub autoritatea generalului Ragoza a fost una total neinspirată, care nu a aplanat criza, ci dimpotrivă. La mai puţin de 24 de ore de la preluarea comenzii, Ragoza a ordonat o retragere generală a trupelor ruso-române, alarmat de cucerirea localităţii Panciu de către germani, ceea ce însemna abandonarea Mărăşeştiului, păstrat până atunci cu enorme sacrificii.

Generalul Eremia Grigorescu, comandantul Armatei I în timpul luptelor de la Mărășești

Grigorescu a amânat îndeplinirea ordinului şi, după o consultare cu Prezan, a propus drept alternativă un atac în spatele şi flancul Corpului XVIII german. Scerbacev s-a declarat de acord, cu condiţia ca trupele române să-şi asume „efortul principal în viitoarele operaţii”, Grigorescu urmând să fie numit în locul lui Ragoza la comanda întregului front. După ce a primit confirmarea că alte 5 divizii române vor întări Armata I, Grigorescu a acceptat şi a revocat ordinul de retragere al lui Ragoza, punând capăt crizei de comandament.

La 14 august, Corpul XVIII german şi-a reluat înaintarea spre Muncelu, lansând un atac împotriva Corpului VIII rus, care lăsase o impresie foarte bună în timpul bătăliei de la Mărăşti. Berthelor raporta la Paris: „ruşii sunt instabili. O dată contraatacă plini de energie; altă dată, aceleaşi trupe se retrag dacă sunt bombardate”. În timpul unui atac al germanilor însoţit de acoperire de artilerie, un regiment al Diviziei 15 s-a retras în dezordine, provocând o breşă în front, închisă după contraatacuri la baionetă de soldaţii Diviziei 10 infanterie române, ce risca să fie încercuită. Pierderile au fost, din nou, grele de ambele părţi; Corpul Alpin „a suferit enorm”, aşa cum se precizează într-un documen german, în timp ce prizonierii ruşi estimau pierderile propii la 50%. După ce îşi petrecuse după-amiaza zilei de 15 august în vârful măgurii Odobeşti, pentru a supraveghea lupta, Machensen scria a doua zi: „Ruşii şi românii aduc mereu divizii noi”.

Concomitent, Corpul I al lui von Morgen a atacat pe Siret, în sectorul ocupat de Divizia 5 română. În după-amiaza zilei de 14 august, un urangan de obuze, cu gaz şi explozive, s-a abătut asupra apărătorilor, distrugând liniile de sârmă ghimpată, posturile de artilerie, comunicaţiile şi îngropând apărătorii în tranşee. La ora 19, infanteria Diviziei 216 germane a atacat în valuri, intensitatea atacului provocând panică în câteva unităţi româneşti. Unii s-au predat prematur, alţii s-au înecat în timp ce încercau să treacă râul înot, în timp ce o acţiune a ariergărzii române a amânat înaintarea germană spre podul de peste Siret. Divizia 5 a fost pratic scoasă din luptă: 2827 de morţi şi răniţi, 3500 de prizonieri. În doar şapte zile, marea unitate pierduse peste 6000 de oameni. Dar germanii nu au expoatat succesul iniţial, unităţi ale Diviziei 14 înlocuind Divizia 5, în timp ce podul a fost aruncat în aer.

Deşi Prezan secondat de Antonescu a cerut un contraatac care, după spusele celui din urmă, urma „să lichideze într-un manieră favorabilă...bătălia de la Mărăşeşti”, Grigorescu a temperat optimismul de la Marele Cartier General, arătând că trupele româno-ruse sunt epuizate şi sub capacitatea de a lupta. La insistenţele lui Prezan, care arăta că „dacă rămânem în defensivă, nu câştigăm nimic. Defensiva scade moralul trupelor”, Grigorescu şi-a păstrat punctul de vedere, iar Prezan, care preţuia experienţa acestuia, s-a onformat.

„Nici la Verdun nu am văzut un tir de artilerie atât de groaznic”

După o regrupare a forţelor şi o regândire a strategiei, în dimineaţa zilei de 19 august von Morgen a atacat de-a lungul unui front de 10 kilometri la marginea de sud a Mărăşeştiului. Cele patru divizii (dintre care una bavareză şi una austriacă) erau departe de a avea efectivele complete; în faţa lor se găsea Corpul V armată român, compus din Diviziile 13, 10 (cu efectivul complet) şi mult-încercata Divizie 9, cu efectivul aproape la jumătate, care se adăpostea în două linii de tranşee legate de două mari clădiri din suburbii: fabrica de parchet la sud şi gara la vest.

Duelul preliminar de artilerie dintre germani şi români a fost cel mai puternic din întreaga bătălie de la Mărăşeşti. La ora 9.30 dimineaţa, infanteria germană înaintează prin lanul de porumb înalt de 2 metri. La stânga, la Divizia 13, după o luptă crâncenă cu grenade şi baionete, apărătorii sunt nevoiţi să părăsească fabrica, retrăgându-se pe a doua linie de apărare din perimetrul oraşului. Divizia 9 e nevoită şi ea să se retragă pe a doua linie de apărare, care trecea prin faţa gării. Mitralierele instalate acolo decimează rândurile atacatorilor; în afara unor clădiri auxiliare, gara rămâne în mâinile noastre, apărată „cu un curaj născut din disperare”.

Divizia 13 Infanterie, care ocupa sectorul cuprins între periferia de vest a oraşului şi pădurea Răzoare, a suportat şocul principal al atacului. Nu avea o linie defensivă completă, în schimb era puternic susţinută de artileria ruso-română, care deţinea 25 de baterii pe un front de 25 de kilometri. Infanteria germană s-a răsfirat, pentru a se proteja de tirul năpraznic; un soldat din Divizia 12 bavareză consemna ulterior că „nici la Verdun nu am văzut un tir de artilerie atât de groaznic”.

În centrul liniei de apărare, cota 100 oferea posibilitatea atacatorilor de a încercuii Mărăşeştii şi o mare parte a Armatei 1; în consecinţă, aici s-au purtat lupte grele. Un batalion din Regimentul 51 şi-a pierdut toţi ofiţerii; unul dintre ei, căpitanul Grigore Ignat, atunci când toţi trăgătorii săi au pierit, nu a ezitat să mânuiască el însuşi mitraliera. A doua zi, sanitarii au descoperit sub două rânduri de cadavre 8 mitraliere şi pe căpitanul Ignat încleştat de una dintre ele, episod care l-a transformat într-unul dintre cei mai vestiţi eroi români ai războiului.

Pe flancul drept al Diviziei 13, Regimentul 47, aflat sub comanda generalului Radu Rosetti, apăra pădurea Răzoare, sprijinit cu cu flancul pe Divizia 10 Infanterie. La 9 dimineaţa, după nelipsitul bombardament de artilerie, infanteria germană a atacat „val după val”, reuşind să înainteze în stânga Regimentului. Deşi Rosetti a ordonat un contraatac în forţă, regimentul său a fost rapid înconjurat din trei părţi şi practic decimat, supravieţuind doar un locotenent şi 71 de oameni, în timp ce însuşi comandantul a fost rănit. Până la amiază, toate poziţiile Diviziei 13 infanterie fuseseră depăşite, inamicul ameninţând poziţiile artileriei.

„Bravo rumînskii!”

Dar situaţia a fost restabilită de generalul Popescu, comandantul Diviziei 13, care a ordonat rezervelor să execute un contraatac pe ambele laturi ale atacului german. Concomitent, generalul Henri Cihoski, aflat la comanda Diviziei 10, a avut iniţiativa unui contraatac de susţinere. Inamicul s-a retras, îndeosebi Divizia 13 austriacă, care şi-a abandonat pe drum armele, în timp ce artileriştii ruşi şi-au ovaţionat camarazii cu „bravo rumînskii!”. Victoria a declanşat un val de entuziasm în toată Armata I şi reprezintă un punct de cotitură al bătăliei de la Mărăşeşti.

Eşecul ofensivei din 19 august a avut un efect decisiv asupra concepţiei Înaltului Comandament German. Ludendorff însuşi a eliminat posibilitatea prelungirii ofensivei atunci când l-a informat pe Mackensen pe 24 august că Corpul Alpin şi Divizia 13 austriacă vor fi transferate în Italia la începutul lui septembrie. Pe 28 august, înainte de plecarea celor două mari unităţi, Armata a 9-a a lansat ultima ei ofensivă. Artileria a deschis focul pe toată lungimea frontului, în timp ce Corpul XVIII a atacat Muncelu.

La 7 dimineaţa, Corpul Alpin s-a concentrat pe un sector îngust de 1.5 kilometri la joncţiunea dintre Divizia 14 infanterie și Divizia 124 infanterie rusă. După o luptă crâncenă, Muncelu a fost ocupat, iar ruşii s-au retras spre nord. Două regimente ruse şi-au părăsit poziţiile şi au fugit cuprinse de panică, lăsând un gol între Armatele I şi II române, acoperit prin intervenţia a două regimente din Divizia 3 infanterie.

Pe 29 august, unităţi din Diviziile 9 şi 13 române şi 15 ruse au fost aduse pentru a recupera terenul pierdut. Atacul a fost purtat cu mult curaj inclusiv de ruşii care au atacat direct spre Muncelu, cu „o admirabilă disciplină şi precizie”, doar pentru a fi decimaţi de mitralierele şi artileria germană. În zilele următoare, Grigorescu a declanşat la rândul său contraofensiva, dar Corpul Alpin, care ocupase poziţii fortificate în teren accidentat, a provocat pierderi grele trupelor române. Pe 1 şi 3 septembrie, trupele române au atins doar sârma ghimpată din perimetrul localităţii Muncelu, fără a reuşi să o recucerească. Tot pe 3 septembrie a căzut la datorie şi Ecaterina Teodoroiu, aflată la comanda unui pluton de infanterie.

von Morgen: românii au devenit adversari respectabili

A fost momentul în care, având în vedere epuizarea forţelor, ambele tabere au hotărât să fortifice frontul existent în vederea ocupării lui permanente. Bătălia de la Mărăşeşti se încheiase. Costul în vieţi omeneşti a fost mare: doar Armata a IX-a germană a pierdut 16.000 de oameni, morţi sau răniţi, inclusiv un general, Wenninger. Perderile noastre au fost sensibil egale, circa 1700, plus 10.000 de dispăruţi sau prizonieri. Spre comparaţie, germanii au avut sub 1000 de prizonieri. Pierderile ruşilor au fost similare cu cele române. Pentru germani, bătălia a fost fără îndoială o dezamăgire.

Istoriografia germană vorbeşte despre diverse cauze: terenul defavorabil, căldura extremă, artileria şi rezerve insuficiente; dar „înainte de toate, duşmanul fusese subevaluat”. În raportul final adresat de Eben lui Mackensen, se preciza că „presupunerile şi speranţele că ruşii şi românii se vor retrage fără să opună rezistenţă sau că se vor lăsa prinşi au fost greşite. Dimpotrivă, armatele ruso-române s-au apărat vitejeşte”. Deşi trupele ruse au avut oscilaţii de comportament, de la laşitate la vitejie, ele au avut o contribuţie decisivă în bătălia de la Mărăşeşti.

Pentru români, germanii nu au avut decât cuvinte de laudă. Pentru von Morgen, aceştia „au devenit adversari respectabili”. Serviciile de informaţii austriece vorbesc despre „energie şi sfidare a morţii”, cu soldaţi „însufleţiţi de o intensă propagandă patriotică românească”. Pentru Kiriţescu, Mărăşeşti a dovedit că, după Mărăşti, „vigoarea spiritului românesc nu se alterase”. Mărăşeşti, poate cea mai importantă bătălie din istoria României, „micul nostru Verdun”, a devenit sinonimă cu sacrificiul şi curajul care a justificat şi justifică, până azi, naşterea României Mari doar un an mai târziu.