Libertatea creației. Literatura poloneză ca vaccin anti-totalitar

„Dintre toate artele, filmul este cel mai important pentru noi”, spunea Vladimir Ilici Lenin într-o convorbire cu Anatoli Lunacearski încă de la începutul anilor 1920. Liderii bolșevici au fost, astfel, pe deplin conștienți că, fără îndoială, cultura era un mijloc foarte eficient de propagare a ideilor politice și, prin urmare, putea sta la baza edificării unei lumi noi. Și, într-adevăr, este dificil să ne imaginăm istoria comunismului fără creatori remarcabili, precum Serghei Esenstein sau Vladimir Maiakovski. Deceniile următoare au arătat totuși că, deși cultura ajută la construirea unei dictaturi, aceasta poate – ca nimic altceva – s-o și distrugă. Istoria literaturii poloneze și a creatorilor săi din a doua jumătate a secolului al XX-lea reprezintă ilustrarea perfectă a acestui proces.

Socialismul grosolan

Când, în octombrie 1956, Władysław Gomułka a preluat puterea la Varșovia, a fost susținut de întreaga societate, inclusiv de marea majoritate a intelectualilor și a oamenilor de cultură. Noul lider al partidului, care petrecuse trei ani într-o închisoare stalinistă și risca un proces de fațadă, care amintește de cel împotriva lui Lucrețiu Pătrășcanu, părea să înțeleagă că libertățile creative sunt necesare pentru ca, de acum înainte, cultura națională să se dezvolte în mod natural. Cu toate acestea, nu au trecut decât câteva luni și realitatea s-a dovedit a fi alta. 

Deja în toamna anului 1957, comuniștii au închis „Po prostu” („Direct”), cea mai critică revistă de tineret din perioada de liberalizare politică ce a urmat morții lui Stalin, după care au schimbat componența redacțiilor tuturor marilor reviste literare. Scriitorilor care au avut încredere în Gomułka și au dorit să construiască un nou socialism, bazat pe democrație și respectarea drepturilor individului, li s-a interzis să-și mai publice revista, intitulată – sugestiv (!) – „Europa”. În semn de protest la adresa represiunii, aceștia au decis să părăsească rândurile Partidului Muncitoresc Unit Polonez (PZPR – Polska Zjednoczona Partia Robotnicza), printre ei aflându-se Mieczysław Jastrun, Jerzy Andrzejewski, Paweł Hertz, precum și deja amintitul Ważyk. Din punctul de vedere al comuniștilor, demisia din calitatea de membru al partidului nu era doar un simplu protest, era cu mult mai mult: era dovada finală a trădării.

Scrisoarea celor 34 

În acest fel, pentru prima dată din 1945, scriitorii s-au opus deschis politicii comuniste. A fost prima manifestare colectivă a elitei intelectuale poloneze împotriva politicii autorităților comuniste. Nu este surprinzător faptul că politica culturală devenise una dintre cele mai importante probleme pentru Gomułka. Dictatura a încercat să ceară scriitorilor să coopereze, fie cu rugăminți, fie cu amenințări, dar totul s-a dovedit a fi cu mult mai dificil acum decât în urmă cu un deceniu. Trebuiau promovați doar cei care scriau cu „optimism” despre regim și erau ocoliți, în mod clar, „pesimiștii”, care doreau să scrie, de exemplu, despre problemele sociale. Autoritățile nu numai că au înăsprit cenzura, prin împiedicarea tipăririi cărților necorespunzătoare, dar au recurs și la alocări limitate de hârtie pentru autorii neascultători. Toate acestea nu puteau decât să conducă la un conflict.

În virtutea unei profeții care se împlinește pe sine, scriitorii au devenit un grup informal care se opunea autorităților. Nimic nu a dovedit-o mai bine decât așa-numita Scrisoare a celor 34, trimisă de un grup de scriitori premierului Józef Cyrankiewicz. Textul acesteia era extrem de concis, având doar două fraze: „Restricțiile privind alocarea hârtiei pentru tipărirea cărților și revistelor și înăsprirea cenzurii presei creează o situație care amenință dezvoltarea culturii naționale. Subsemnatul, recunoscând existența opiniei publice, dreptul la critici, discuții libere și informații reale ca element necesar al progresului, condus de îngrijorarea civică, solicită o schimbare a politicii culturale poloneze în spiritul drepturilor garantate de constituția statului polonez și în conformitate cu binele națiunii”.

Trimiterea unei scrisori similare era de neconceput în oricare dintre celelalte țări comuniste, ceea ce dovedește relativul liberalism al autorităților poloneze după 1956. În același timp, era însă o reală provocare adresată autorităților comuniste.

Inițial, comuniștii au păstrat tăcerea în legătură cu această scrisoare. După depunerea ei la Cancelaria Primului Ministru, la 14 martie 1964, nu s-au luat niciun fel de măsuri, nu s-a dat niciun răspuns, nu s-a organizat nicio întâlnire pentru a se discuta cu privire la cele enunțate în cuprinsul ei. Totul s-a schimbat când, pe 26 martie, conținutul scrisorii a fost făcut public de către postul de radio Europa Liberă, cu sediul la München. Deoarece acesta a fost tratat ca un inamic ideologic declarat, Grupul celor 34 de intelectuali a devenit obiectul unei presiuni puternice. Au fost imediat lipsiți de dreptul de a publica oficial orice text și de acela de a părăsi țara. Între timp, de partea cealaltă a Cortinei de Fier, subiectul a făcut senzație. În aprilie 1964, mass-media din Occident a dedicat spații ample Scrisorii celor 34, tratând-o, pe bună dreptate, ca parte a luptei elitei intelectuale pentru dreptul la creație liberă.

Tomasz Staliński, pseudonim cu trimitere clară la Stalin 

La scurt timp, în toamna anului 1964, Melchior Wańkowicz, decanul de vârstă al autorilor de reportaj și unul dintre cei mai populari scriitori polonezi, este arestat, pe valul paranoiei politice. Motivul a fost citirea, la Radio Europa Liberă, a textului unui discurs nerostit de acesta, în care le lua apărarea colegilor săi reprimați. După un proces spectaculos, în care comunitatea scriitorilor a demonstrat solidaritate cu acuzatul, Wańkowicz a fost condamnat la 3 ani de închisoare, pentru „răspândirea de informații false care calomniază Polonia Populară”. Cu toate acestea, autoritățile s-au speriat de eventualele consecințe ale încarcerării lui și, în final, în baza unor reglementări speciale, scriitorul, în vârstă de șaptezeci de ani, nu și-a mai executat pedeapsa.

Acest lucru a dovedit că, deși comunitatea scriitorilor era relativ mică și închisă, ea se bucura de un respect larg în rândul societății. În plus, contactele pe care scriitorii le aveau cu comunitățile de emigranți îi făceau pe aceștia mai puțin conformiști față de comuniști. Lucrările apărute în revistele emigrației, în principal în revista lunară „Kultura”, publicată de Jerzy Giedroyc la Paris, erau aduse pe ascuns în țară și căutate de toată lumea, sau erau adesea discutate la Radio Europa Liberă, care, în anii ’60, bătea recorduri de popularitate pe Vistula.

Un alt exemplu ilustrativ îl constituie lucrările lui Stefan Kisielewski, publicate în Franța sub pseudonimul Tomasz Staliński, o referire clară la Stalin. În 1967, îi apare cartea Văzute de sus, al cărei personaj principal este un tânăr comunist polonez de origine evreiască, care face o carieră strălucitoare în aparatul puterii. Romanul a atras atenția prin faptul că prototipul personajului principal a fost Artur Starewicz, unul dintre creatorii politicii culturale din anii ’60, pe care Kisielewki îl cunoștea și cu care întreținea relații particulare. Datorită acestui fapt, romanul său conținea multe detalii picante din culisele puterii, precum și multe caracterizări răutăcioase ale celor mai importanți politicieni comuniști. Este greu de evaluat importanța lucrărilor lui Kisielewski, mai ales că, în anii ’60, culisele puterii comuniste le erau greu accesibile celor din afara sistemului. Poliția secretă a încercat ani de zile să adune dovezi solide că Kisielewski este autorul cărților care îi prezintă pe cei mai importanți politicieni comuniști într-o oglindă distorsionantă, dar, în cele din urmă, scriitorul nu a fost trimis în judecată pentru lucrările sale.

Evenimentele din Martie  

Cu cât ne apropiam de sfârșitul anilor ’60, cu atât mai clar se putea vedea cum comunismul polonez se adâncea în criză. Nemulțumirile muncitorilor, ale membrilor aparatului de partid, dar și ale oamenilor de cultură crescuseră. La a zecea aniversare a evenimentelor din Octombrie 1956, considerat un simbol al liberalizării politice, filosoful Leszek Kołakowski a susținut o prelegere la Universitatea din Varșovia, în care a criticat înăsprirea politicii culturale și represiunea creatorilor. Curând, a fost eliminat din rândurile PZPR și, într-un gest de solidaritate cu el, un grup mare de scriitori și-a dat demisia din rândurile partidului, o dovadă în plus că oamenii de cultură se îndepărtau treptat de comunism, preferând libertatea creației utopiei ucigătoare.

Punctul culminant al conflictelor dintre scriitori și autoritățile comuniste a fost atins în 1968. Filiala din Varșovia a Uniunii Scriitorilor Polonezi a obiectat atunci împotriva scoaterii spectacolului „Dziady” (Străbunii, de Adam Mickiewicz) din repertoriul Teatrului Național, o lucrare clasică a romantismului polonez, considerată în mod evident anti-rusească și, ca urmare, anti-sovietică. Acțiunea, care s-a născut din impulsul apărării culturii naționale, s-a transformat concomitent într-un protest deschis la adresa îngrădirii libertății. În același timp, s-au petrecut ceea ce istoriografia poloneză numește Evenimentele din Martie, când studenții orientați către opoziție au fost reprimați și, tot atunci, un val rușinos de epurări antisemite a cuprins Polonia. Ca urmare a acestora din urmă, aproape 15.000 de cetățeni polonezi, mulți dintre ei de origine evreiască, au părăsit țara.

De această dată, autoritățile nu s-au mai limitat doar la publicarea interdicțiilor și la retragerea privilegiilor. Ștefan Kisielewski, unul dintre scriitorii care au protestat vehement, a fost bătut de „făptași necunoscuți”, adică de ofițeri în civil ai Serviciului de Securitate. La rândul său, Paweł Jasienica, autorul unor publicații extrem de populare dedicate istoriei Poloniei, a devenit obiectul unei campanii calomnioase deosebit de brutale, inițiată de un atac al primului secretar al Comitetului Central împotriva sa. Drept urmare, distrus psihic din această cauză, scriitorul a murit prematur câteva luni mai târziu.

Acest text este un fragment din articolul „Libertatea creației. Literatura poloneză ca vaccin anti-totalitar” apărut în Historia nr. 214, disponibilă la toate punctele de distribuţie a presei în perioada 15 noiembrie-14 decembrie 2019, dar şi în format digital pe paydemic.com