Istoria alegerilor prezidenţiale. 1990, Ion Iliescu şi păcăleala democraţiei originale
În acest sfârşit de an vom avea alegeri prezidenţiale şi se vor împlini 25 de ani de la Revoluţie. Ziarul „Adevărul” vă propune o serie de articole despre cum ne-am ales preşedinţii şi despre cum s-a transformat România în acest sfert de secol. O incursiune în istoria noastră recentă care ne-ar putea ajuta să înţelegem mai bine trecutul şi să ne construim mai atenţi viitorul.
Totul a pornit în 1990, anul în care s-au organizat primele alegeri libere după aproape 50 de ani de dictatură comunistă. A fost un scrutin marcat în mod decisiv de contextul istoric şi de frământările sociale din acea perioadă. Revoluţia din decembrie 1989 eliberase ţara de sub jugul regimului ceauşist, dar o lăsase suspendată într-o confuzie generală.
Conducerea provizorie a ţării fusese preluată, încă din zilele Revoluţiei, de Frontul Salvării Naţionale (FSN), condus de Ion Iliescu şi format, într-o proporţie covârşitoare, din activişti ai vechiului sistem comunist. „Ei nu doreau altceva decât să se menţină vechile structuri. Iar Ion Iliescu s-a pliat perfect pe această dorinţă generală ca să nu se schimbe de fapt societatea dinainte de 1989, doar să fie înlocuiţi nişte oameni, redistribuită puterea şi cu asta basta”, spune Cristian Tudor Popescu, care în 1990 era ziarist la „Adevărul”.
Alegerile au fost programate pentru 20 mai, însă până atunci ţara a fost răvăşită de mişcări de stradă care păreau că nu se vor mai termina niciodată. S-au reînfiinţat partidele istorice şi adepţii lor au început să conteste puterea FSN-istă, acuzându-l pe Ion Iliescu că încearcă să pună bazele unei Românii neocomuniste. Ion Iliescu a ţinut în frâu aceste mişcări ale Opoziţiei chemând în ajutor minerii din Valea Jiului (mineriadele din 29 ianuarie şi 28 februarie) şi organizând manifestaţii uriaşe prin mobilizarea muncitorilor din marile uzine ale Capitalei.
„Nu ne vindem ţara!“
FSN-ul lui Ion Iliescu controla întreg aparatul de stat moştenit de la regimul ceauşist, ceea ce îi conferea un avantaj uriaş în perspectiva confruntării electorale din 20 mai. Cristian Tudor Popescu îşi aminteşte:„Ajungând la putere în decembrie 1989 şi dispunând de buget, de banii ţării, FSN-ul a decis, prin lunile februarie-martie, să returneze populaţiei banii din părţile sociale, un impozit suplimentar inventat de Ceauşescu. Ele ar fi putut să fie germenul pentru societatea capitalistă pe care încercam s-o refacem. În loc să le folosească ca atare, guvernul Roman şi Ion Iliescu au decis să dea integral aceşti bani cetăţenilor. Deci au mituit, au inaugurat repetatele mite pentru naţiune date de diferitele partide şi guverne care doreau să ajungă la putere de-a lungul anilor. Acela a fost primul caz”.
Partidul Naţional Liberal (PNL) şi Partidul Naţional Ţărănesc Creştin-Democrat (PNŢCD), principalele partide de opoziţie ale vremii, i-au aruncat în cursa prezidenţială pe Radu Câmpeanu şi pe Ion Raţiu. Amândoi se întorseseră în ţară după Revoluţie, axându-şi discursul de campanie pe îndreptarea României către o democraţie de tip occidental. Au reuşit să atragă simpatia unui electorat provenit din rândul intelectualilor, însă marea masă a populaţiei era de-a dreptul îngrozită de perspectiva unui preşedinte cu papion şi discurs occidental. Aparatul de propagandă al FSN-ului răspândise ideea că România nu are nevoie de modelul occidental, întrucât Ion Iliescu şi echipa sa vor construi o „democraţie originală”. Iar sloganurile de genul „Nu ne vindem ţara!” şi zvonurile conform cărora Raţiu şi Câmpeanu vor să le ofere ţara pe tavă puterilor occidentale, să închidă fabricile şi să-i lase pe români fără locuri de muncă răspândiseră panica printre români.
