Iran, o nouă putere în Orientul Mijlociu?

Persia apare în scena internaţională la începutul secolului XX, cu o lovitură de stat în 1921, când primul Pahlavi a schimbat numele ţării în Iran. Reza Han, primul suveran al noii dinastii proaspăt întronate, fusese un obscur comandant de cosacial armatei regale ce s-a transformat în protagonistul loviturii de Stat din 1921, cu ajutorul imperiului britanic, şi care a reuşit ca Parlamentul să-l proclame Şahul Persiei.Noul Şah era un tip inteligent care ajunge să se proclame republican înainte de a se încorona ca rege, numindu-se apărătorul săracilor, al muncitorilor şi ţăranilor umili:pentru asta a iniţiat unele reforme în retrograda sa ţara. Şahul a reuşit aproape imediat să fie urât de către poporul său, din cauza atitudinii sale care umilea poporul. În 1941, Şahul este obligat să abdice. Cel care îi succede la tron este fiul său.

  În politica exterioară, cea de după al doilea război mondial, se schimbă mult priorităţile pentru Imperiul Britanic, iar Reza Pahlavi avea afinităţi pentru nazim, lucru ce Marea Britanie nu putea ignora. În consecinţă se reuşeşte o alianţă între Germania şi Reza în Pahlavi în care germanii puteau intra în Iran. Relaţiile pe care Iranul le căuta aveau de a face cu buna vecinătate cu Uniunea Sovietică, puţin forţată pentru momentul politic şi pentru alianţele de război dintre sovietici, britanici şi americani.

În 1951, se naţionaliza petrolul graţie doctorului Mossadegh, în plină sfidare a marilor companii petrolifere. În anii 60, Shahul are iniţiativa unei politici de modernizare ce mai târziu s-a numit „revoluţia albă”, dar în iunie 63, din nou, se produc revolte populare. Revoltele sunt înfrânte de Sah, cu ajutorul militarilor şi al SAVAK-ului, ce era poliţia secretă a Iranului. Din aceste cauze se ajunge şi la mai mari revolte, şi în final se ajunge la ceea ce este cunoscut sub denumirea de „revoluţie islamică” din 1979. Moment marcat de autocraţia lui Khomeini.

Iran se transformă din monarhie în ceea ce, actual, este o republică islamică. Republica avea o ideologie populistă şi naţionalistă. Revoluţia lasă economia capitalistă pentru a suferi o incredibilă modernizare. Influenţele occidentale au avut un impact important.

Religia – un factor important în dezvoltarea politică

Majoritatea iranienilor sunt musulmani, 89% din populaţie este de origine şiită, de altfel religia oficială a Iranului. 9% sunt musulmani suniţi. Şiismul=şiiţii-cred în Ali, primul fiu al profetului Mohamed, ca succesor al său. Suniţii – mare parte a suniţilor cred că numele „Suni” vine de la cuvântul „Suna”, ce semnifică învăţăturile lui Mohamed. Suniţii se bazează în învăţăturile Coranului şi în Suna. Constituţia Iranului recunoaşte trei grupuri mai mici de religii:Zoroatrismul, Iudaismul şi Creştinismul.

Importanţa revoluţiei islamice

După cum semnalează istoricul Eric Hobsbawm, Revoluţia irană a introdus o noutate în istoria secolului XX, fiind prima revoluţie contemporană care nu a avut rădăcini în ilustraţia/exemplul european/ă, cum este cazul revoluţiilor naţionaliste, liberale sau socialiste, moştenitoare mai mult sau mai puţin directe ale tradiţiei revoluţionare inaugurate de Revoluţia Franceză.     

Succesul revoluţiei irane au inspirat şi au patronat formarea organizaţiilor Jidhaiste cum ar fi Hezbollah în Liban. Sub aspect economic, revoluţia irană conjugată cu războiul cu Irak a fost detonant pentru cea dea doua Criză a Petrolului ce s-a produs între 1979 şi 1981.

Războiul Iran-Irak

A fost un război între Iran şi Irak care a avut locîntre anii 1980 şi 1988 şi finalizat fără un învingător clar. Originile sale se găsesc în lunga animozitate arabă-persă şi în rivalităţile regionale;în concret, Irak vroia să investească în delimitarea frontierelor între cele două state arabe, stabilită în Acordurile din Argelia (1975), pentru a obţine anexa regiunii Shatt al-Arab. 

Cauzele războiului

Deja în 1971, Irak rupsese relaţiile diplomatice cu Iran, datorită conflictelor teritoriale. În plus, Irak era preocupat de propaganda religioasă dirijată de către noua Republică Islamică a Iranului cu ayatolahul Khomeini la conducere, contra regimului baaziztlaic al Bagdadului, şi în special se temea să piardă loialitatea şiiţilor.

Fără îndoială, principalul motiv al războiului a fost credinţa preşedintelui Irak-ului, Saddam Hussein, că puterea militară a Iranului fusese debilitată în mare măsură din cauza Revoluţiei iraniene din 1979, cea care a răsturnat regimul Şahului Mohamed Reza Pahlavi, şi că ajutorul pe care îl obţinea din partea Occidentului îi permitea să obţină uşor victoria, recucerind Shatt al-Arab şi provincia irană Juzestanpentru Irak.

Invazia irakiană

Războiul a început cu invazia Iranului în 16 septembrie când forţele irakiene au atacat provincia Juzestan, bogată în petrol, unde trăiau 3 milioane de arabi. Deşi forţele irakiene au înregistrat succese la început, Saddam a reţinut trupele sale, fapt ce a dat timp Iranului să reorganizeze forţele sale şi să lanseze contraatacul.  În acest moment guvernul Iranului a chemat tinerii ţării sale să meargăîn faţă ca voluntari. Aproape imediat s-au prezentat 100.000 de soldaţi şi 200.000 de miliţieni. În acest mod războiul de tip blitzkriegpe care îl aşteptau irakienii s-a tranformat într-un război de uzurăpe un front de 300km. Către 1982, trupele irakiene au fost expulsate din majoritatea Iranului, fapt ce a respins posibilitatea de începere a unui proces de pace şi au continuat un război pe care gândeau că puteau să îl câştige.

Între 1982 şi 1987 forţele iraniene au organizat ofensiva de-a lungul frontierei, fundamental în sud, unde principalul obiectiv era cucerirea Al Ba”ra în acelaşi timp cu tăierea şoselei care unea Bagdadul cu Basora. Atacurile iraniene asupra poziţiilor anti-tranşee irakiene aminteau de tacticile de uzurădin Primul Război Mondial. Iran a început să utilizeze o numeroasă infanterie sărac înarmată. În acest tip de război se avea avantajul asupra inamicului, iar în acel moment Iran avea 54 de milioane de locuitori şi Irak doar 16 milioane. Irakienii au compensat inferioritatea lor  numerică cu folosirea de arme chimice.

S-au relatat unele cazuri în care copii erau trimişi pe front fără absolut nici o armă, utilizând tactica de revărsare. În alte cazuri se trimiteau tineri iranieni în masă şi fără arme pe câmpurile minate, ca să detoneze explozibilul şi să lase drmurile curate pentru a trece tancurile. Băieţilor li se dădeau chei de plastic făcute în Taiwan, considerate ca şi cheile Paradisului. Între 1983 şi 1988, ani de constante ofensive iraniene contra Basora, au murit 60 de mii de persoane. Anii cei mai decisivi au fost 1985 şi 1986.

Cu ajutorul marilor donaţii şi împrumuturi de la statele arabe din regiunea Golfului Persic (mai ales Arabia Saudită) şi furnizarea de armament (între alţii Uniunea Sovietică, Statele Unite şi Franţa), Irak a rezistat la sol, în timp ce forţele aeriene atacau oraşele iraniene şi instalaţiile petrolifere în Golful Persic.

Iran a început represalii contra statelor care ajutau Irak, în timp ce Saddam Hussein căuta să implice alte state în conflict. În 1987, Statele Unite şi alte puteri şi-au asumat responsabilitatea de a proteja tranzitul de nave petroliere în Golful Persic.

Irak a primit ajutor tehnic şi arme din partea Statelor Unite. Armele sale chimice au fost produse cu materiale de dublu uz acordate de către Statele Unite şi unele companii germane. Se calculează că 50.000 de soldaţi iranieni au murit pe durata conflictului datorită armelor chimice.

În 2002 jurnalul britanic The Independent a dezvăluit o listă de 22 de companii americane care au ajutat la fabricarea armelor chimice pentru regimul Saddam.

Negocieri şi încetarea focului

În 1988, Iran continua războiul, dar forţele irakiene au lansat o serie de ofensive cu succes. În iulie 1988, Iran şi Irak s-au văzut împinse să accepte Rezoluţia 598 – adoptată de către Consiliul de Securitate al ONU în 20 iulie 1987 – văzând că nu puteau să învingă în conflict.

În final se ajunge la pace în 22 septembrie 1988 asupra bazei de întreţinere a situaţiei teritoriale anterioare confruntării belice. Se calculează că războiul s-a soldat cu un milion de morţi (60% dintre ei fiind iranieni) şi aproape două milioane de răniţi, în plus de enormele pagube materiale care au lăsat economia ambilor combatanţi într-o situaţie foarte precară.

Khomeini a afirmat că acceptarea păcii a fost pentru el ca „ băutul unui pahar de venin”. Între cauzele care au întreţinut conflictul, inclusiv când ambii adversari erau epuizaţi, a fost în aportul continuu de arme predate de către ţările străine.

Politica de „nici orient, nici occident” a semnficat în Orientul Apropiat convergenţa politicii iraniene cu interesele unor puteri imperialiste, în ciuda aspectelor contradictorii. Cu mişcarea de nealiniere pe care au făcut-o este un acord cu blocul anticomunist.

Fără îndoială, au survenit unele mici fracţiuni naţionaliste burgheze înăuntrul regimului iranian, şi o data cu ele profunda ură contra comunismului şi a URSS, aşa numita neintervenţie ale SUA în regiune şi respingerea tuturor „valorilor occidentale” inclusiv democraţia. Aceasta a provocat apariţia unei tendinţe agitatoare şi a unei campanii contra „Marelui Satan” (SUA) şi a aliaţilor săi în Orientul Mediu, de o formă ce a influenţat unele activităţi contra Statelor Unite, Arabiei Saudite şi unor regate din Golf, în special Liban. Fără îndoială, toate acestea au fost date într-un context de creare a unei marje de manevră şi, de asemenea, au avut un efect reacţionar în regimurile pro-capitaliste din regiune.

Statele Unite şi Iran au avut o relaţie de confruntare începând cu stabilirea Republicii Islamice, după revoluţia din 1979. Având în vedere interferenţele trecute dintre Statele Unite în Iran, şi în mod particular lovitura de Stat din 1953, ce a înapoiat puterea Şahului Reza Pahlavi, după cum şi ajutorul acordat de către noul regim iranian pentru diverse grupuri radicale, nu este de mirare că ambele state s-au suspectat reciproc şi nu au stabilit mai mult decât o cooperare ocazională.

Iran reprezintă pentru Statele Unite şi Israel o provocare strategică mai serioasă chiar decât Siria. Atât Damascul cât şi Teheranul ajută Hezbolah, Hamas şi Jidhadul Islamic, şi ambele fără să fie inamicii Al Qaeda. Ambii au arme chimice şi pot avea arme biologice, deşi nu există dovezi concludente pentru cele dim urmă. Dar există trei diferenţe fundamentale între Iran şi Siria.

În primul rând, Iran încearcă stabilirea unui ciclu complet de energie nucleară, ceea ce ar putea să îi permită fabricarea armelor nucleare dacă aşa s-ar decide. De asemenea, dezvoltă rachete ce pot lansa focoase nucleare contra vecinilor săi, inclusiv Israel. Acesta este motivul pentru care israelienii se referă la Iran ca la o ameninţare „existenţială”. Iran nu va avea capacitatea să atace teritoriu american cu rachete nucleare de aici în mult timp, dar oricare armă ce dezvoltă va putea fi utilizată contra forţelor americane staţionate în Orientul Apropiat sau contra ţărilor europene.

În al doilea rând, unii lideri iranieni, şi în particular actualul preşedinte Mahmud Ahmadineyad, au făcut comentarii perturbatoare, punând în sub semnul întrebării Holocaustul evreu şi dreptul de existenţă al Israelului. Deşi cererea lui Ahmadineyad cum că Israel „ dispare din paginile timpului”, sau „ ştergerea din paginile istoriei”, adesea a fost tradus în mod eronat ca o cerere de distrugere fizică a Israelului, de exemplu „ştergerea Israelului de pe hartă”, nu lasă să fie o declaraţie ofensivă destinată să deranjeze profund pe israelieni şi pe atâţia alţii. Sponsorizarea de către Iran a unei conferinţe despre Holocaust în decembrie 2006, ce anunţa audierea unor proeminenţi revizionşti ai Holocaustului şi alţi extremişti de asemenea discreditaţi, nu a făcut mai mult decât să consolideze preocuparea generală cu privire la intenţiile Iranului.

În al treilea rând, Iran este statul islamic cel mai puternic din Golful Persic, şi are ca potenţial pentru a domina toată această regiune bogată în petrol. Aceasta este în special adevărat având în vedere ceea ce s-a întâmplat în Irak începând cu invazia americană din martie 2003. Irak a fost principalul rival al Iranului în regiune, dar acum nu este mai mult decât o societate divizată şi sfâşiată de război, care nu se găseşte în posibilitatea de a controla Iranul. Acest ultim punct are legătură cu unele facţiuni şiite dominante în Irak, ceea ce îi permite exercitarea unei influenţe mult mai mari asupra evoluţiei Irakului, decât atunci când o avea Saddam Husein pe când guverna în Bagdad. Acest schimb radical în echilibrul de putere din regiune explică de ce unii cred că „Iran pare a fi adevăratul învingător în războiul cu Irak”. Cum este evident, avantajul de putere pe care îl are Iran asupra vecinilor săi ar fi încă mai flagrant în cazul dobândirii unui arsenal nuclear.

Creşterea puterii Iranului nu este bună pentru Statele Unite, care face istorie în încercarea de prevenire ca un singur stat să câştige hegemonia în Golful Persic. Acest principiu bazic explică de ce administraţia Reagan a ajutat pe Saddam în anii 80 când părea că Iran putea să înfrângă Irakul în sângerosul război. Pe de altă parte, Statele Unite are numeroase stimulente pentru a împiedica ca Iran să obţină arme nucleare. Israel este în egală măsură împotrivă ca Iranul să domine Golful-un centru de putere de acest tip în regiune poate fi o ameninţare strategică pe termen lung. Perspectiva ca Iranul să obţină capacitate nucleară este încă şi mai îngrijorătoare pentru liderii israelieni, care tind să-şi imagineze acest scenariu ca pe cel mai rău coşmar al lor.

In final doar viitorul va decide rolul pe care Iranul îl va juca, având în vedere poziţia cheie pe care o ocupă în regiune.