Intrarea României în Primul Război Mondial: «Regele i-a înșelat pe toți. A uitat că e german»
Izbucnirea Primului Război Mondial a produs o sciziune în rândul oamenilor politici și de cultură în privința alăturării României la una dintre taberele beligerante. S-au conturat două curente de opinie ce susțineau intrarea în război de o parte sau cealaltă: antantofilii și germanofilii.
Declanșarea Primului Război Mondial a găsit România într-o situație delicată. Era legată printr-un tratat defensiv de Tripla Alianță și, implicit, de Austro-Ungaria, țară care ocupa Transilvania și Bucovina, provincii locuite de români. De cealaltă parte, România ar fi fost nevoită să se alieze cu Rusia, dușmanul tradițional, țară care la rândul ei ocupa o veche provincie românească, respectiv Basarabia. Practic, România trebuia să aleagă la ce teritorii locuite de români renunță. Însă această opțiune nu ar fi însemnat nimic, dacă nu câștiga războiul alături de aliații săi. Deznodământul războiului a fost extrem de norocos pentru România, însă la fel de bine putea să fie un dezastru, lucru demonstrat de ocupația germană și de pacea de la București. În loc să dobândească Transilvania și Bucovina, România a pierdut Dobrogea, fâșia munților și era ruinată de pata unor despăgubiri de război împovărătoare. În final, aliații occidentali ai României au câștigat războiul, iar Imperiul Țarist s-a dezmembrat. Într-un context extrem de norocos, România a obținut mai mult decât spera: toate cele trei provincii.
Decizia de a intra în război de partea Antantei nu a fost luată însă în unanimitate, numeroși lideri politici și oameni de cultură s-au opus. Fie din rusofobie, fie din convingerea fermă că Antanta nu are cum să câștige războiul, aceștia au considerat că România ar avea mai mult de câștigat dacă s-ar alătura Germaniei. Printre cei numiți încă de atunci germanofili, se regăseau importanți lideri politici, precum și nume importante ale culturii românești: Grigore Antipa, Tudor Arghezi, Victor Babeș, Mateiu Caragiale, Petre P. Carp, George Coșbuc, Gala Galaction, Constantin Giurescu, Dimitrie Guști, Garabet Ibrăileanu, Alexandru Macedonski, Titu Maiorescu, Dimitrie Onciul, Vasile Pârvan, Constantin Rădulescu-Motru, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Ioan Slavici, Constantin Stere, Nicolae Tonitza, George Topîrceanu, Duiliu Zamfirescu.
România a aderat la Tripla Alianță în 1883, pentru a-și proteja independența proclamată în 1877 și a se apăra de intențiile expansioniste ale Rusiei. Însă evenimentele premergătoare declanșării Primului Război Mondial au subliniat contradicțiile dintre aspirațiile naționale ale românilor și tratatul cu Puterile Centrale. Distanțarea de Tripla Alianță a fost stimulată și de politica antiromânească a autorităților maghiare din Transilvania. Procesul intentat ziarului Tribuna în 1903, care a condus la închiderea publicației înființate de Ioan Slavici la Sibiu, a generat puternice reacții și proteste la București. De asemenea, divergențele dintre România și Viena au fost amplificate și Pacea de la București (1913), care a pus capăt celui de-al doilea Război Balcanic și a nemulțumit profund Austro-Ungaria.
În urma atentatului de la Sarajevo (28 iunie 1914), Viena a adresat Serbiei un ultimatum imposibil de acceptat (15 iulie). Imediat după declanșarea războiului (28 iulie), guvernul austro-ungar a început să facă presiuni, în special pe lângă regele Carol I, pentru a determina intrarea României în război alături de Tripla Alianță, în baza tratatului din 1883. Însă prin acest acord, România și Austro-Ungaria erau obligate să își acorde sprijin militar numai în cazul în care una dintre cele două părți ar fi fost atacată. Regele Carol I dorea să pună în aplicare tratatul cu Tripla Alianță chiar dacă erau unul defensiv, însă intențiile monarhului erau imposibil de pus în aplicare în condițiile în care sentimentele antiaustriece dominau opinia publică și armata. Majoritatea oamenilor politici se pronunțau pentru neutralitatea României în războiul dintre Austria și Serbia.
Printre cei care îl susțineau pe rege în dorința acestuia de a intra în război alături de Puterile Centrale, se numărau Petre P. Carp (foto jos), membru marcant al Partidului Conservator, și Alexandru Beldiman, ambasadorul României la Berlin. Acesta din urmă i-a trimis o scrisoare regelui Carol I, pe 18 iulie, în care susținea intrarea în război alături de Germania. ”Pozițiunea cea mai puțin profitabilă (...) ar fi inacțiunea, nehotărârea și neutralitatea expectativă”, spunea Beldiman. El afirma că principalul impediment al intrării României în război, respectiv problema românilor din Transilvania, putea fi depășit în avantajul unor alte întregiri teritoriale, promise de Germania.
Consiliul de Coroană de la Sinaia
Regele a convocat un Consiliu de Coroană la castelul Peleș din Sinaia, pentru a decide poziția României în această situație. Chiar în ziua deschiderii Consiliului Carol I îi spunea ambasadorului german de la București că a luat măsuri pentru mobilizarea armatei, fiind convins că la Sinaia se va decide intrarea României în război, alături de Germania. Consiliul a avut loc pe 3 august, ziua în care a fost anunțată neutralitatea Italiei, țară care era legată de Austro-Ungaria prin același tratat defensiv ca și România. Încă de la începutul întrunirii, regele a susținut necesitatea și obligația intrării în război alături de Puterile Centrale. „Această alianță ne-a asigurat, în ultimele decenii, foloase netăgăduite, a o părăsi astăzi, ar însemna a pierde beneficiile a 30 de ani de muncă și roade”, a spus Carol.
Ferm convins că în acel moment se decidea viitorul țării, regele nu admitea nici măcar posibilitatea neutralității: „Este o soluție rea, care va face ca România să piardă înalta situație pe care a câștigat-o”. În ciuda apelului tenace al regelui, aproape toți cei care au participat la cu Consiliul de Coroană au susținut neutralitatea, cu excepția lui Petre P. Carp. Împotriva intrării României în război s-a pronunțat până și Theodor Rosetti, bătrânul lider conservator, prieten apropiat al lui Carp și al lui Titu Maiorescu, toți trei germanofili convinși, și susținători ai alianței Puterile Centrale.
Cuvintele lui Rosetti - „decât să ne avântăm într-un război contra simțământului public, mai bine să rămânem neutri” - au căzut ca o lovitură de trăsnet pentru bătrânul rege. Prezent la Consiliu, I. G. Duca își amintea faptul că aceste cuvinte au produs o impresie profundă asupra lui Carol, care nu s-a așteptat ca Rosetti „să-l părăsească la sfârșitul vieții lui. Vizibil, gestul celui mai vechi dinte președinții lui de consiliu l-a durut”.
Singurul susținător al poziției regelui la Consiliul de Coroană a fost fruntașul conservator Petre P. Carp: „Eu fără nicio clipă de ezitarea, cer să mergem cu Tripla Alianță și să declarăm imediat război Rusiei. Ni se vorbește de opinia publică. Nu mă preocupă. Datoria omului de stat e să conducă el opinia publică, nu să se lase târât de această opinie publică. Omul de stat clarvăzător trebuie să-și urmeze calea. Opinia publică îi va fi în urmă recunoscătoare că nu s-a luat după rătăcirile ei”. Cât despre românii din Transilvania, Carp a spus că îl îngrijorează mai puțin, întrebând chiar: ”au manifestat ei oare dorința de a fi încorporați?”. Liderul conservator a și-a încheiat pledoaria afirmând susținerea totală față de soluția propusă de Carol I: „Regele a vorbit limbajul datoriei și onoarei, trebuie să-l urmăm. Avem un tratat, România trebuie să-și ție angajamentele”.
Toți ceilalți participanți la Consiliu s-au pronunțat ferm pentru soluția neutralității, inclusiv liderul din acel moment la Partidului Conservator, Alexandru Marghiloman, care a subliniat că tratatul care lega România de Tripla Alianță nu obliga țara să intre în război. I. G. Duca a relatat ulterior că, după cuvântarea șefului conservatorilor, regele a amenințat chiar cu abdicarea. „De altminteri, domnilor, eu mă consider legat de Puterile Centrale, dacă dumneavoastră credeți că fericirea României îi impune să urmeze de azi înainte o altă politică externă, eu sunt gata să mă retrag”, a spus regele, arătând spre principele Ferdinand.
Nimeni nu a reacționat la cuvintele regelui, care după un moment de șovăire, a înțeles că amenințarea a fost în van și a continuat să vorbească despre altceva, ca și cum nu ar fi rostit niciodată acele cuvinte. În toiul dezbaterilor a sosit telegrama care anunța neutralitatea Italiei, moment care grăbit luarea unei decizii definitive. Regele a fost nevoit să accepte decizia majorității, deși s-a exprimat clar că nu este de acord cu ea: „Constat că reprezentanții țării aproape în unanimitate au cerut neutralitatea României. Ca rege constituțional mă supun votului dumneavoastră, mi-e frică însă că prestigiul țării va ieși micșorat din ședința de azi și mă tem că ați luat o hotărâre de care România se va căi în viitor”.
Sciziunea conservatorilor
Pe măsură ce sentimentele antiaustro-ungare deveneau tot mai pronunțate în rândul opiniei publice, în paralel, s-a produs și o intensificare a curentului filogerman. Pe 31 iulie 1914, Ioan Slavici înființa publicația Ziua, în care făcea propagandă în favoarea Triplei Alianțe. Deși ziarul emitea pretenții de obiectivitate, încă de la primele numere erau publicate știri din surse germane, care exagerau victoriile împotriva francezilor și belgienilor și criticau „atrocitățile” comise de soldații „inamici”, așa cum erau numiți francezii și rușii, contra trupelor Puterilor Centrale. Cât despre românii din Transilvania, ziarul înființat de Slavici susținea că aceștia au o situație la fel de bună ca cei din România.
Curentul germanofil era deja conturat în luna august 1914, pe când cel antantofil începea să se formeze. Germanofilii îndemnau deschis la intrarea în război, în timp ce susținătorii Antantei depuneau eforturi pentru menținerea neutralității. Partidul Național Liberal, aflat la putere, acționa unitar, conform directivelor stabilite sub conducerea lui Ion I.C. Brătianu, însă în Partidul Conservator a început să se producă o sciziune. Numeroși membri de vază urmăreau să determine intrarea României în război de partea Puterilor Centrale. Astfel, Dimitrie S. Nenițescu, tatăl viitorului chimist Costin D. Nenițescu, îl îndemna pe Marghiloman să acționeze în acest sens: „Ai o putere colosală, nu o pierde, trebuie să mergem cu Tripla Alianță, (...) viitorul vrea să ne lipim de Germania”. La început, Marghiloman ezita să asculte îndemnurile germanofililor, însă pe măsură ce alți conservatori se pronunțau în favoarea Antantei, el a început să se manifeste împotriva lor. Lideri conservatori precum Nicolae Filipescu, Ion Lahovary, Ion Grădișteanu și Barbu Ștefănescu Delavrancea susțineau intrarea României în război de partea Antantei, chiar criticând guvernul liberal pentru menținerea neutralității.
Germanofilii au înființat mai multe ziare de propagandă pentru a susține alianța cu Puterile Centrale. Pe lângă Ziua lui Slavici, în noiembrie 1914 a apărut Steagul, iar în anul următor P. P. Carp înființa o publicație proprie, numită „Moldova”. În primul număr el susținea că cel mai mare pericol pentru România nu îl reprezenta Austro-Ungaria, ci pierderea gurilor Dunării: „Dacă luăm Transilvania și pierdem gurile Dunării, suntem pierduți și Transilvania cu noi”. El considera că problema românilor transilvăneni va fi rezolvată de generațiile următoare „cu ușurință și fără conflict cu Imperiul austro-ungar”.
Profund nemulțumit de creșterea sentimentelor proantantiste în rândul opiniei publice și în propriul partid, Alexandru Marghiloman (foto jos) declara că România trebuia să rămână neutră, pentru că în această situație nu avea nimic de pierdut. Marghiloman afirma că românii din Transilvania aveau o situație bună și credea că aceștia vor primi concesii importante din partea guvernului austro-ungar. Tensiunile dintre conservatori au condus la sciziunea partidului, mai întâi în plan ideologic, încă din toamna anului 1914.
Prins între cele două tabere divergente din Partidul Conservator, Marghiloman a început să fie în ce în ce mai contestat. Pentru a-i contracara pe cei care îl criticau, șeful conservatorilor a convocat Comitetul Executiv al partidului, supunând la vot o moțiune de încredere. Moțiunea a fost votată cu 32 de voturi pentru și 26 împotrivă. Imediat după acest moment, 22 de senatori și deputați conservatori i-au trimis o scrisoare lui Marghiloman prin care îi cereau să demisioneze, pentru a înlesni prin sacrificiul persoanei sale, restabilirea (...) unității de vederi și de acțiune” în partid.
Parlamentari conservatori contestari ai lui Marghiloman s-au întrunit pe 26 aprilie și au votat o moțiune de desolidarizare cu președintele partidului pentru a promova o politică favorabilă Antantei. Urmăreau cu atenție intenția Italiei de a declara război Austro-Ungariei și încercau să determine guvernul liberal să urmeze aceeași cale. În acest context, germanofilii și ambasadorii Puterilor Centrale de la București au început la rândul lor să acționeze intens pentru a împiedica intrarea în război a României. Ambasadoregele Ferdinandul german l-a vizitat pe Maiorescu pentru a-i cere să facă demersuri pe lângă regele Ferdinand pentru a păstra neutralitatea României.
În mai 1915, Partidul Conservator s-a scindat de facto. Gruparea condusă de Nicolae Filipescu a părăsit formațiunea politică și a fuzionat cu Partidul Conservator-Democrat, condus de Take Ionescu, care s-a desprins de conservatori în 1908. Aflat sub influența acestui eveniment, Titu Maiorescu rememorează în jurnalul său că a mers la rege pentru a-i aminti că tratatul de alianță cu Puterile Centrale „ne obligă a nu da mâna cu dușmanii Austriei”. Ferdinand nu a răspuns însă la observația cărturarului.
„O neutralitate în toate privințele favorabilă Puterilor Centrale”
În rândul germanofililor, Marghiloman și Maiorescu încercau să mențină o atitudine echilibrată și se pronunțau public pentru neutralitate. De altfel, acesta din urmă a respins în mod repetat îndemnurile colegilor săi de a prelua șefia unui eventual guvern conservator: „dacă regele cere guvern de război contra Rusiei, să-l cheme pe Carp. Eu voi susține acest minister ca senator, ca scriitor în gazete, dar în niciun caz ca ministru. Ca ministru nu pot susține decât o neutralitate în toate privințele favorabilă Puterilor Centrale, însă numai o neutralitate”.
Maiorescu (foto jos) justifica această atitudine prin grija pentru „siguranța Tronului”: „Noul rege cu greu se poate pune în contra simțământului, fie și rătăcit, al majorității păturii politice din țară”. Conștient că România nu poate intra în război alături de Puterile Centrale, împotriva voinței covârșitoare a opiniei publice, Maiorescu pleda prudent pentru neutralitate.
Pe 26 august 1916, Maiorescu a fost chemat în audiență la rege. Pietrenii săi germanofili și ambasadorii Puterilor Centrale de la București îl presau să accepte responsabilitatea formării unui nou guvern. Ajuns în fața lui Ferdinand, Maiorescu a constatat că nu a fost chemat pentru asta, ci pentru a fi informat că regele a decis intrarea în război de partea Antantei.
Gheorghe Dabija relatează că Maiorescu i-a răspuns contrariat: „Atrag atenția Majestății voastre asupra penibilelor urmări ce ar putea avea această hotărâre. Eu cred că nici ca Hohenzollern nu trebuia ca Majestatea Vostră să comită acest act de necredință”. Iritat, Ferdinand i-a răspuns că a pus pe plan secund naționalitatea sa. Maiorescu i-a spus regelui că se înșală: „Noi românii trebuie să fim mai întâi români. Majestatea Voastră însă nu. De aceea am chemat în țară o dinastie străină, nu fiindcă nu au fost candidați la noi, ci fiindcă ne trebuia o dinastie germană”. Însă regele nu dorea să țină cont de argumentele liderului conservator: „S-a uitat în ochii lui Maiorescu, i-a întins mâna și i-a spus «Hotărârea mea este definitiv luată»”.
Imediat după audiență, Maiorescu i-a spus lui Marghiloman că: „totul e pierdut. Regele i-a înșelat pe toți. El își face o glorie din sacrificiul de a-și călca cuvântul și de a uita că e german”. Germanofilii au fost uimiți de decizia regelui. Ferdinand era singura lor speranță, însă acesta se dezicea de originea sa germană și alegea să se alieze cu dușmanii țării sale de origine. A doua zi, regele a convocat Consiliul de Coroană la Palatul Cotroceni, unde s-a decis intrarea României în război împotriva Puterilor Centrale, începând cu data de 28 august 1916.
Bibliografie:
Lucian Boia, Germanofilii – Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, editura Humanitas, București, 2010
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediția a IV-a, editura Univers Enciclopedic, București, 2008
Anastasie Iordache, Reorientarea politica a României și neutralitatea armată: 1914-1916, editura Paideia, București, 1998
Victor Atanasiu (coord.), România în primul război mondial, Editura Militară, București, 1979
