⬆

Infamul proces al literaturii române: Caragiale este acuzat de plagiat

Respins în anul precedent de la Premiul Academiei, Caragiale primeşte în 1902 cea mai cruntă lovitură pe care o poate primi un creator de geniu: acuzaţia de plagiat. Infamantul atac este lansat în „Revista literară”, condusa de Th. M. Stoenescu, discipol al lui Macedonski, şi poartă semnătura lui Constantin Alexandru Ionescu, cel care îşi semna producţiile jurnalistice cu transparentul pseudonim Caion. În articolul „Domnul Caragiale”, publicat la 30 noiembrie 1901, junele Caion, îl acuză, nici mai mult, nici mai puţin, pe Caragiale că ar fi plagiat „Năpasta” după drama „Nenorocul” a unui anume scriitor maghiar, Kemeny Istvan, dramă tradusă în româneşte la Braşov, în 1848, de Alexandru Bogdan. Subiectul celor două drame este asemănător, pretinde denunţătorul raptului literar, care, pentru a fi cât mai convingător, publică pe două coloane paralele scene din cele două piese, pentru a dovedi plagiatul.

Totul e o plăsmuire de la cap la coadă

Efectul acuzaţiei a fost devastator în societatea românească, pe măsura gravitaţii acuzaţiei şi a personalităţii implicate. „Căci nu era puţin lucru să fie învinuit de furt literar unul dintre scriitorii cei mai de seamă ai ţării, şi încă pe bază de probe, impresionante la prima vedere” (Doru Cosma). Violenţa atacului îl lasă perplex pe Caragiale, care se gândeşte la o posibilă coincidenţă. Ca urmare, îşi pune în mişcare prietenii ardeleni scriitori, mult mai familiarizaţi cu literatura maghiară, pentru a întreprinde cercetările referitoare la Kemeny Istvan şi opera sa. Răspunsul este însă unanim: nu există un autor cu acest nume, nicio dramă şi, evident, nicio traducere din maghiară în română. Totul este o plăsmuire de la cap la coadă. Sau, cum atât de spiritual remarca umoristul George Ranetti: „Kemeny Istvan este copilul făcut de Macedonski cu Caion”. Fiindcă, într-adevăr, în spatele josnicei calomnii proferate de către Caion se ascundea genialul – totuşi! – poet al Nopţilor şi al Rondelurilor.

Nu-i vorbă, începutul îl făcuse Caragiale, al cărui spirit cinic şi caustic nu putea lăsa nesancţionate delirurile lirico-sentimentale ale lui Macedonski şi ale adepţilor săi, grupaţi în jurul Literatorului. Încă din 1874-1874, Caragiale îl taxase în „Ghimpele” pe poetul „Nopţii de decembrie”, atacuri reluate douăzeci de ani mai târziu în „Moftul Român”. Spre apărarea sa, trebuie însă să spunem că Ion Luca Caragiale nu-şi cruţa nici cei mai apropiaţi prieteni de verva verbului său nemilos. Nu spusese el oare despre trilogia bunului său prieten Delavrancea (Apus de soare, Viforul, Luceafărul) că „aceea nu e o trilogie, ci o meteorologie”? Dar Macedonski nu avea nici îngăduinţa, nici bunătatea sufletească şi, evident, nici prietenia pe care Delavrancea le nutrea faţă de Caragiale. Aşa încât Macedonski reia în numărul din 9 decembrie 1901 al „Forţei morale”, publicaţie pe care o conducea, acuzele proferate cu zece zile în urmă de Caion: „Domnul Caion face mult caz că a prins pe Caragiale cu mâna în sac... Se vede că domnul Caion nu ştie că la noi, cu cât un autor este mai puţin original, cu atât e mai ridicat în slăvi.”

Faţă de acest nou atac, Caragiale nu putea rămâne pasiv, aşa încât se decide să pornească o acţiune penală pentru calomnie prin presă împotriva lui Caion. El îi cheamă în judecată atât pe autorul articolului, cât şi pe directorul „Revistei literare”, Th. Stoenescu, pentru calomnie, solicitând daune morale în valoare de 20.000 de lei. Stoenescu îi cere lui Caion să prezinte proba plagiatului, dar în faţa inconsistenţei acesteia (două foi îngălbenite la lumânare, pline cu litere chirilice) îl suspendă pe acuzator din funcţia de redactor al „Revistei literare”.

Imediat, paladinul cauzelor pierdute, Macedonski, îl ia sub aripa sa protectoare pe calomniator, despre care afirmă, fără să-i tremure pana, că este „o podoabă a tinerimii [...] un apostol al adevărului”; şi în acelaşi articol în care Caion era prezentat drept „fala literaturii româneşti de mâine”, Caragiale era descris ca un om care „se prostituie cu un cinism fără seamăn, când unora, când altora, duce o viaţă de destrăbălare şi ruşine – toate cârciumile din Bucureşti îi sunt cunoscute şi îl cunosc – moşteneşte o avere însemnată [...] şi o bea într-o vară.” etc.

Tertipurile lui Caion

Deoarece primul termen de judecată se apropia (5 martie 1902), iar teza plagierii „Năpastei” după inexistenta dramă a lui Kemeny îşi pierduse orice credibilitate, Caion, sfătuit probabil de Macedonski, recurge la o diversiune. Abandonează versiunea uzurpării piesei dramaturgului maghiar, pentru a pretinde că „Năpasta” este plagiată după „Puterea întunericului”, a lui Tolstoi. În articolul „Prinderea în cursă a domnului Caragiale”, publicat în revista „Rodica”, înfiinţată de Caion după concedierea de la „Revista literară”, perseverentul calomniator afirmă fără să clipească că „dacă spuneam de la început că Tolstoi a fost influenţatorul d-lui Caragiale, domnia sa era să tacă tot aşa de solemn, ca şi atunci când am probat până la evidenţă că Scrisoarea pierdută nu-i decât Rabagas, a lui Sardou (altă calomnie caionistă nedovedită, n.n.). Am preferat să deschid cursa şi domnul Caragiale s-a repezit la bucăţica de carne, numită Kemeny”.

Diversiunea lui Caion e total inabilă deoarece ciracul lui Macedonski se preface că uită că el produsese aşa-zisele dovezi ale plagiatului, fabricând nişte pagini cu textul autorului maghiar. Or, după cum bine remarca Delavrancea, „în materie literară acesta e curat fals în acte publice”.

În ziua fixată, beneficiind de un maxim interes din partea opiniei publice, se deschide procesul în faţa Curţii cu juraţi a judeţului Ilfov. Caragiale era apărat de un trio celebru de avocaţi, în acelaşi timp literaţi şi prieteni, dintre care făcea figură de vedetă Barbu Ştefănescu Delavrancea, strălucit orator şi maestru al barei. După formarea comisiei de juraţi, avocatul Oteteleşeanu, unul dintre apărătorii lui Caion, a ridicat o obiecţie susţinând că, de fapt, Kemeny este Tolstoi, iar „Năpasta” ar fi fost copiată după „La puissance des tenebres” (Puterea întunericului) a scriitorului rus. Ca urmare, solicită amânarea cauzei până la un termen ulterior necesar traducerii piesei tolstoiene din franceză în română. Delavrancea şi procurorul se opun acestei cereri pe motiv că inculpatul trebuia să se pregătească din timp pentru apărare. În surprinzător dezacord cu apărătorul său, Caragiale consimte la amânarea judecăţii cu condiţia ca inculpatul să prezinte traducerea cărţii. Curtea a admis cererea inculpatului, care trebuia să pună la dispoziţia instanţei textul tradus al piesei, legalizat de Ministerul Afacerilor Externe.

Soluţia instanţei era evident criticabilă din punct de vedere juridic, deoarece ea fusese sesizată de Caragiale strict pe baza calomniei caioniste cum că „Năpasta” ar fi fost plagiată după Istvan Kemeny. Acuzaţia de plagiat după Tolstoi era una nouă şi ar fi trebuit deschis un nou proces pentru a o judeca. Nu mai puţin acordul lui Caragiale la amânarea pricinii apare, juridiceşte vorbind, ca o eroare. Motivul însă al concesiei – aparente – pe care Caragiale i-o face inculpatului va fi înfăţişat foarte limpede de Delavrancea în pledoaria sa: „De acestă nouă calomnie [cea cu Tolstoi, n.n.], nu ne-am plâns justiţiei. Am putea să trecem peste noua dovadă de perversitate şi să ne oprim numai la primele articole publicate de Revista literară. Dar nu, domnilor, voim să spulberăm toate clevetirile, toate acuzaţiunile, toate calomniile pentru ca deciziunea ce veţi pronunţa să fie întemeiată nu atât pe imprudenţa evidentă a acuzatului, cât pe dovezile noastre zdrobitoare”.

Cine l-a sprijinit financiar pe Caion? Revizuirea procesului, în 1972

La al doilea şi ultimul termen de judecată, cel din 11 martie 1902, Caion nu se înfăţişează, motivându-şi absenţa cu un certificat medical, care-l atestă drept bolnav de „gripă cu formă nervoasă”. Era evident un truc procedural, menit să justifice, în cazul judecăţii în lipsă, atacarea unei eventuale decizii de condamnare. Curtea a decis de asemenea scoaterea din cauză a directorului „României literare”, care a declarat că regretă fapta săvârşită. Apoi a luat cuvântul Delavrancea, care a ţinut o strălucită pledoarie juridico-literară, rămasă de referinţă în memoria contemporanilor – după care avocatul s-a dezlănţuit împotriva lui Caion şi a pretinsei scuze că, fiind tânăr, merita circumstanţe atenuante: „Tinereţea e graţioasă, e generoasă, e entuziastă. Greşelile unui tânăr se resimt de inocenţă, de dezinteresare, iar nu de calcul, de ură, de perversitate. Copilărie... e să inventezi un autor, o dramă şi un traducător în scop de a înjosi un scriitor ilustru?[...] Copilăria ar fi cel puţin dezinteresată! La calomniatorul Caion în tot ce a făcut [...] interes, perversitate, patimă şi egoism!” Pledoaria a avut efectul juridic scontat, determinând condamnarea lui Caion la trei luni de închisoare corecţională şi la plata a 10.000 de lei despăgubiri civile.

Însă afacerea „Caion” nu s-a încheiat odată cu pronunţarea sentinţei. Sfătuit de avocaţii săi, Caion a atacat decizia de condamnare cu opoziţie, o cale de atac deschisă oricărui inculpat judecat în lipsă. Întrucât absenţa fusese, cel puţin formal, justificată, instanţa hotărăşte să rejudece cauza pe 10 iunie 1902. Caion persistă în acuzaţia de plagiat, susţinând similitudinea dintre „Năpasta” şi „Puterea întunericului”, unul din avocaţii inculpatului adăugând cinic că nu înţelege supărarea lui Caragiale care, plagiind după un eminent autor ca Tolstoi, s-ar afla într-o „bună companie”.

Delavrancea îşi repetă splendida pledoarie de la termenul precedent, contrat însă de această dată de unul dintre avocaţii lui Caion, Ion Tanoviceanu, strălucit penalist şi profesor universitar. Acesta reuşeşte să mute atenţia publicului, inclusiv a juraţilor, de la vinovăţia personală a lui Caion la cea mult mai generală şi de nepedepsit a societăţii româneşti în ansamblu. Societatea românească dovedeşte o mare permisivitate faţă de zvon, bârfă (implicit calomnie), dovadă proverbele: „gura lumii numai pământul o astupă” sau „frunză verde lobodă, gura lumii-i slobodă”.

Dezbaterile încheindu-se noaptea târziu, verdictul se pronunţă la ora 1 dimineaţa. Juraţii îl declară nevinovat pe Caion şi, ca urmare, preşedintele curţii dă o ordonanţă de achitare. Verdictul, profund nedrept, trebuie să-i fi provocat un sentiment de revoltă şi amărăciune lui Caragiale – o parte din vină însă i-a aparţinut şi autorului „Scrisorii pierdute”, care a ales să dezbată o chestiune literară într-o instanţă juridică. „A fost de la început o greşeală din partea domnului Caragiale să aleagă ca arbitri într-o chestiune literară juraţii, oameni în cea mai mare parte părinţi de familie, excelenţi băcani, oneşti contribuabili, dar lipsiţi de cultura şi inteligenţa necesare pentru a se pronunţa în chestiunile de artă” (George Ranetti). Nu trebuie exclusă – în desfăşurarea procesului – nici influenţa unor cercuri literare sau chiar politice, în special liberale, deranjate de scrierile lui Caragiale. Altfel ar fi de neexplicat faptul că tânărul Caion, student fără venituri şi obscur publicist, şi-a putut permite să fie apărat de patru avocaţi de renume, dintre care unul era cel mai de seamă penalist al ţării, iar altul, decanul baroului Ilfov. Macedonski i-a asigurat sprijin mediatic calomniatorului, dar e cert că starea sa financiară nu-i permitea să-l ajute pe Caion în alt mod.

Achitarea lui Caion şi refuzul implicit de a apăra onoarea profesională a lui Caragiale au rămas totuşi o pată pe obrazul justiţiei române, cel puţin până pe data de 18 iunie 1972, când, în cadrul unui proces literar prezidat de eminentul biograf şi exeget al lui Caragiale, Şerban Cioculescu, se pronunţă următoarea sentinţă: „În numele tribunalului istoriei literare şi al acestei instanţe supreme, condamnăm pe Caion la oprobiul veşnic al opiniei publice, în literele române!” Revizuirea procesului s-a făcut cu adoptarea spiritualei propuneri a poetului Romulus Vulpescu, care a cerut pentru inculpatul Caion cea mai cumplită pedeapsă: aceea de a-i ajunge numele substantiv comun, sinonim cu „defăimător” sau „calumniator”. Numele de Caion, doar prin această infamantă familie de cuvinte – un caion, a caionisi, caionism – poate intra în istoria literaturii române.