Greva regală sau bătălia monarhiei împotriva instaurării comunismului
Prizonieri parcă fără scăpare a ideii că pe 23 august regele a trădat prea puțini cunosc importanța și semnificația grevei regale. Bineînțeles, propaganda odiosului regim comunist a încercat din răsputeri să o șteargă din memoria istoriei. În genere să șteargă întreaga monarhie. Ecourile manipulării însă mai răsună și după mai bine de două decenii de la căderea comunismului și sunt ușor de sesizat ele fiind rezultatul lipsei de interes pentru corectarea adevărului istoric din perioada imediată postdecembristă.
Greva regală semnifică amintirea bătăliei pe care regele Mihai I și clasa politică au purtat-o în lupta pentru salvarea democrației amenințată de tăvălugului roșu venit de la Moscova. Ea reprezintă în principiu un act de forță a regelui împotriva guvernului procomunist prin care suveranul refuză să mai promulge decrete și legi. Să rememorăm însă drumul până la această măsură de protest.
După ce a ieșit din alianța cu Germania nazistă, România cu acordul tacit al Occidentului intră în sfera de influență a Rusiei staliniste. Astfel, pe fondul unei mari crize politice în 26 februarie 1945 sosește la București A. I. Vișinski, adjunctul ministrului de Externe al URSS, Viaceslav Molotov. Acesta îi impune regelui demiterea imediată a primului ministru, generalul Nicolae Rădescu pe care îl acuză de fascism. Sprijinul așteptat din partea Statelor Unite și al Marii Britanii se dovedește iluzoriu iar pe 2 martie 1945 forțat de conjunctură regele Mihai îl însărcinează pe Petru Gruza președintele Frontului Plugarilor să alcătuiască guvernul. Comuniștii dețin doar 5 din cele 18 portofolii ministeriale dar în realitate ei erau cei care conduceau un guvern impus de Stalin de la Kremlin.
Intuind pericolul ce se abătea asupra țării, regele Mihai încearcă zadarnic să țină piept cortinei roșii de fier care se așterne violent și înghite România împreună cu întregul Est. Desigur, odată cu abandonul Occidentului zarurile erau deja aruncate iar partida pierdută. Alegerile din 1946 sunt falsificate și câștigate de comuniști. Rând pe rând sunt anihilate toate elementele democratice ce au contribuit la constituirea României moderne. După desfințarea și trecerea în ilegalitate a partidelor istorice, monahia rămâne singura redută în fața abominantului taifun comunist.
Așadar, în acest context regele Mihai își joacă unul din ultimele atuuri. În august 1945 profidând și de faptul că reprezentanții americani și britanici la București nu vor să recunoască guvernul român în formula actuală, regele solicită de îndată demisia primului ministru Petru Groza. În urma refuzului acestuia începând din 21 august 1945 este instituită așa numita grevă regală. Din acest moment, Regele Mihai face tot ce ține de el să blocheze instituțional guvernul.
Astfel refuză să mai semneze decrete și legi ale cabinetului Petru Groza. Această acțiune constituie răspunsul regelui împotriva guvernului pe care îl consideră – pe bună dreptate – total nereprezentativ. Sub ochii lui, guvernul Petru Groza conduce o politică dictată de la Moscova împotriva interesului național al României. Totuși, acestă măsură nu împiedică guvernul să aplice decretele și legile în mod total ilegal și neconstituțional fapt de altfel, caracteristic unei guvernări comuniste sau procomuniste.
Pe 8 noiembrie 1945, cu ocazia zilei de nume a regelui Mihai, în plină grevă regală are loc la București ultima mare manifestație pro-monarhică înainte de instaurarea comunismului. În Piața Palatului se strâng mii de oameni pentru a-l serba pe suveran. Nu durează mult și sărbătoarea se transformă într-o adevărată manifestație pro-monarhică și anti-comunistă nelipsind nici vărsarea de sânge. O asemenea demonstrație pune guvernul comunist într-o mare dificultate. Lucrurile erau cât se poate de clare. Regele Mihai solicita public demisia imediată a guvernului comunist iar cererea era îmbrățișată și legitimată de cel mai important element al unei construcții statale, poporul.
Imediat după ce mulțimea s-a strâns în Piața Palatului guvernul trece la grave represiuni. Sub pretextul că demonstrația pro-monarhică are ca scop o lovitură de stat, în piață ajung camioane rusești pline de soldați înarmați care încearcă să împrăștie mulțimea. Bineînțeles, cu acordul guvernului comunist aceștia deschid focul și astfel dau naștere violențelor. În urma brutalei represiuni au loc sute de arestări. Alte zeci de persoane sunt rănite iar aproximativ 10 protestatari sunt uciși de forțele procomuniste.
În memoriile sale principesa Ileana, sora regelui Carol al II-lea și mătușa regelui Mihai nota: „Cred că puține popoare s-au lăsat vreodată împușcate ca să-i ureze regelui lor la mulți ani!”
În ianuarie 1946, după aproape patru luni, greva regală își cunoaște finalul. Petru Groza și Moscova decid să accepte numirea în guvern a unui membru PNL și PNȚ prin Mihail Romniceanu respectiv Emil Hațieganu, să organizeze alegeri libere și să asigure libertatea presei, a cuvântului și a religiei. Pe 7 ianuarie 1946 cei doi miniștri depun jurământul și astfel se încheie greva regală. Așadar, guvernul primește și recunoaștere din partea SUA și Marii Britanii. În fond, însă, toate aceste angajamente au rămas doar utopii și promisiuni puerile. Așa cum am arătat mai sus, alegerile din 1946 sunt falsificate, partidele istorice desfințate, Occidentul privește intenționat în altă parte iar regele Mihai rămâne singur. Monarhia va continua să țină piept preț de încă un an Moscovei și marii terori comuniste.
Dar partida era de mult pierdută...
Astăzi la mai bine de șapte decenii trecând prin filtrul istoriei greva regală ea a fost un eșec din punct de vedere instituțional. Guvernul a continuat să emită decrete sfidând Constituția și autoritatea suveranului, Occidentul a recunoscut cabinetul Groza după un palid compromis și promisiuni deșarte iar la finele ei după anihilarea partidelor istorice în fața instaurării comunismului doar monarhia mai continua bătălia.
Deși înfrântă instituțional greva regală și-a câștigat semnificația de simbol al luptei pe care monarhia și regele au purtat-o împotriva instaurării comunismului în România. Ea joacă un rol esențial în procesul de reabilitare a monarhiei românești tăvălită în minciună și denigrare timp de patru decenii de propaganda comunistă. Totodată, greva regală servește ca puternic argument împotriva manipulării resimțite și azi a ceea ce a reprezentat 23 august 1944.
