Francmasonul Dimitrie Cantemir şi obiceiurile moldovenilor din Secolul Luminilor
Toată lumea ştie cine a fost Dimitrie Cantemir şi toţi am învăţat la şcoală câte ceva despre una dintre cărţile scrise de acest domnitor român erudit, anume Descriptio Moldaviae. Dar sunt puţini cei care au avut curiozitatea, răbdarea sau răgazul necesar să citească Descrierea Moldovei aşa cum am făcut-o noi pentru dumneavoastră, ca să aflăm cum trăiau moldovenii acum trei veacuri. Încă şi mai puţini sunt cei care ştiu în ce condiţii şi cu ce scopuri a scris el acest studiu istoric;după cum necunoscut e multora şi amănuntul că Dimitrie Cantemir a fost unul dintre primii francmasoni români. Ce legătura are însă francmasoneria cu viaţa cotidiană a moldovenilor la anul 1700? Citiţi mai jos.
În cultura română există o dezbatere mai veche între istorici în legătură cu modul în care Dimitrie Cantemir îi descrie pe moldoveni şi obiceiurile sau tradiţiile lor. Pe scurt, imaginea conaţionalilor autorului – dacă ne putem exprima aşa, nu fără o doză de ironie – apare cam „şifonată” în cartea domnitorului român, motiv pentru care mulţi cercetători s-au întrebat care ar putea fi explicaţia... A fost Cantemir „obiectiv” şi, dacă nu, ce motive ar fi avut să fie aşa? A fost prost informat, ca să vorbim în limbaj modern, sau „tendenţios”?
Unii istorici au avansat ipoteza că Descriptio Moldaviaear fi putut fi un fel de „compromis cultural” al autorului sau o „concesie” făcută mentalităţii europene din acea perioadă, aşa cum vom vedea mai departe. Alţii au susţinut că ne confruntăm cu prejudecăţile domnitorului faţă de propriul popor. În fine, mai există chiar şi astăzi intelectuali români care consideră că Descrierea Moldoveireprezintă dovada că Dimitrie Cantemir ar fi fost primul „snob” european de la Porţile Orientului! Într-un fel, fiecare dintre aceste opinii conţine o anumită doză de adevăr, după cum veţi avea surpriza să descoperiţi în continuare...
Domnitorul intelectual şi „limita” civilizaţiei europene
Dimitrie Cantemir şi-a trăit aproape două treimi din viaţă în afara Moldovei. Anii de studiu şi formaţie intelectuală, care au coincis şi cu perioada publicării primelor sale volume ce l-au făcut cunoscut, i-a petrecut la Constantinopol. Deşi era capitala Imperiului Otoman, marele oraş oriental era, cel puţin la acea epcă, un strălucit centru cultural frecventat de numeroşi învăţaţi din Apus. În acest mediu select, în loc să se „turcească”, cel care avea să devină domnitorul Moldovei şi-a desăvârşit erudiţia şi a devenit, aşa cum îl califică Nicolae Iorga, „primul mare intelectual român de tip european specialist în probleme orientale”.
Foto:Moldova la 1700. Hartă realizată de un cartograf anonim, după harta originală a lui Dimitrie Cantemir şi cea a lui August Gotlob Boehm;harta a fost inclusă în prima ediţie în limba germană a lucrării Descriptio Moldaviae (editor:Büsching, 1769-1770)
Tot aici, conform lui Gerard Şerbănesco, autor al monumentalului tratat în trei volume, Istoria universală a francmasoneriei, Cantemir a stabilit primele sale legături masonice, încă înainte de iniţierea propriu-zisă. Când a revenit în ţara natală, ca domnitor numit de Înalta Poartă, Moldova i s-a părut lui Dimitrie Cantemir înapoiată, chiar dacă le recunoştea destule calităţi moldovenilor şi aprecia unele dintre tradiţiile lor. După scurta perioadă petrecută ca domnitor, Cantemir s-a stabilit definitiv la Moscova, la Curtea Ţarului Petru cel Mare, sub protecţia înaltului său prieten şi ocrotitor, el însuşi francmason, care şi-a cooptat protejatul în mişcarea masonică. Pe această filieră selectă, dacă o putem numi aşa, Cantemir a primit comanda, de la membrii Academiei din Berlin, în marea lor majoritate francmasoni, de a scrie un studiu despre ţara în care domnise.
Fostul domnitor era conştient că, în acel moment, orizontul cultural al intelectualilor europeni era acela de la începutul Secolului Luminilor, când francmasoneria îşi visa deja o Europă Unită, dar considera că Ţările Române încă nu fac parte din „lumea civilizată”. Ce putea scrie românul Cantemir despre moldovenii care umblau desculţi, în marea lor majoritate, se spălau cam rar, erau niţel leneşi, foarte beţivi, mâncau carne cel mult o dată pe săptămână, dar mămăligă în fiecare zi, şi erau analfabeţi? Într-un studiu uitat azi[1], istoricul Ştefan Lemny a subliniat că „secolul al XVIII-lea găsea Ţările Române foarte aproape de linia de hotar ce despărţea Europa Luminilor de «Cealaltă Europă», cea a despotismului oriental târziu”. Ca să înţelegem mai bine această discriminare culturală căreia Cantemir i-a căzut „victimă”, în mod inconştient sau cu premeditare, expunându-se dezavuării tardive a unor istorici autohtoni, trebuie să facem recurs la celebra carte a eseistului contemporan Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinei mondiale. Pe scurt, în mentalul colectiv al Europei apusene de acum trei sute de ani, lumea „civilizată” se încheia acolo unde se sfârşea sfera de influenţă a catolicismului, în cazul nostru arcul carpatic, dovadă că luminile secolului XVIII au strălucit, cultural vorbind, mai mult în Ardeal decât în Moldova sau Muntenia. Deci, cele două Ţări Române de peste Carpaţi se aflau dincolo de „limita” civilizaţiei europene, cum mai cred unii chiar şi în ziua de azi! Cu alte cuvinte, atunci când primeşte comanda de la Academia din Berlin, în anul 1715, de a scrie Descriptio Moldaviaeîn limba latină, fostul domnitor român, indiferent dacă este suficient de lucid ca să-şi dea seama de o asemenea realitate sau nu, rămâne captivul acestei mentalităţi. Oricât de „bună” sau de „patriotică” ar fi fost părerea sa despre moldoveni, el nu putea ignora această realitate istorică... Şi-atunci Cantemir, fie făcând un compromis cultural cu propria sa conştiinţă, fie din „snobism” sau căzând victimă involuntar acestei prejudecăţi, cum mai spus-o aici, se apucă să scrie un studiu, valabil din punct de vedere istoric şi cultural, în multe privinţe, până astăzi, care nu trebuia să-i dezamăgească pe comilitonii săi francmasoni din academia berlineză.
Francmasonul Cantemir faţă-n faţă cu Secolul Luminilor
Cel despre care George Călinescu scrie că era „un erudit de faimă eruopeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinţ moscovit, un fel de Lorenzo de Medici al nostru”, a fost cooptat în „Ritul Scoţian Antic şi Acceptat”, una dintre cele mai vechi loje francmasonice europene din timpurile premoderne, lojă din care făcea parte înaltul său prieten şi protector, Ţarul Petru cel Mare, cel care l-a şi iniţiat personal pe Cantemir. Este instructiv de menţionat că, pe la începutul anilor ’90, într-un interviu acordat unei publicaţii din România, Michel Barrat, pe atunci Venerabilul Marii Loje a Franţei, face în mod public precizarea că Dimitrie Cantemir este considerat primul francmason român, din punct de vedere istoric, şi că documente care atestă acest fapt se găsesc în arhiva Marii Loje a Franţei ce are sediul la Paris...
Care ar fi relevanţa unui asemenea amănunt? El dovedeşte îndreptăţirea următorului scenariu istoric. Gerard Şerbănesco afirmă, în tratatul citat deja de noi, că mai mult de jumătate dintre membrii Senatului Academiei din Berlin făceau parte din „Ordinul Rozei-Cruci” sau din „Ritul Scoţian Antic şi Acceptat”, adică două loje masonice înfrăţite. Cu alte cuvinte, nu întâmplător academia berlineză i-a comandat o carte lui Dimitrie Cantemir, deoarece această solicitare a venit pe filieră francmasonică, la iniţiativa şi cu diligenţele „oculte” ale lui Petru cel Mare! Înţelegerea fraţilor masoni era ca, în urma scrierii studiului, autorul să devină membru al respectivei academii, ceea ce s-a şi întâmplat. Ca o dovadă suplimentară în explicarea acestui „gentlemen agreement” francmasonic, acelaşi Gerard Şerbănesco se întreabă retoric de ce, oare, Academia din Berlin nu i-a solicitat o lucrare şi filosofului german Leibniz, care se număra, în aceeaşi epocă, la rândul său, printre intelectualii care frecventau Curtea Ţarului Rusiei, fiind încă unul dintre protejaţii lui Petru cel Mare şi amic al fostului domnitor român?! Răspunsul este de la sine înţeles:Leibniz nu era francmason...
În lumina acestor informaţii, devine evident că academia berlineză s-a adresat lui Dimitrie Cantemir nu doar pentru că era considerat „specialist în chestiuni orientale pentru Apus” şi „primul european din Răsărit”, ci şi, dacă nu cumva mai ales, din motive de solidaritate şi frăţie masonică. Abia într-un asemenea context putem înţelege în ce situaţie „delicată”, eufemistic vorbind, se afla Cantemir în momentul în care, faţă-n faţă cu Secolul Luminilor, ce abia începea, deci confruntat atât cu orizontul istoric apusean, cât şi cu mentalitatea epocii, se apuca să scrie Descrierea Moldovei... Putea el să susţină în faţa Europei, dintr-un „patriotism” caraghios înţeles, că moldovenii ar mânca „raţă cu portocale” şi „cous-cous”, numai de dragul de a dovedi că fac şi ei parte din aşa-zisa „lume civilizată”?!?
Viaţa cotidiană în Moldova, acum trei secole
Lăsând la o parte jumătatea geografică şi istorică a lucrării lui Cantemir, vom încerca o fugară trecere în revistă a acelor informaţii sau amănunte din viaţa cotidiană a moldovenilor de acum trei veacuri, aşa cum le semnalează autorul, care şi-a scris cartea la Sankt Petersburg, după primii ani de exil. Din capul locului, Cantemir avertizează că nu face vreo referinţă la obiceiurile caselor boiereşti sau ale Curţii Domneşti, ci doar ale „vulgului”, adică ale oamenilor obişnuiţi, în traducere.
Pe scurt, rezumând în limbaj modern, moldovenii beau regulat, mai mult vin decât ţuică, însă mănâncă doar „ocazional”, fie din cauza muncilor numeroase de la câmp sau din gospodărie, în anotimpul cald, fie din sărăcie, fie din economie, fie din prostie, deoarece nu au noţiunea „meselor regulate” şi singurele „ceasornice ale zilei” le sunt „stomahul şi soarele”. În anotimpul rece mănâncă şi beau de dimineaţă până seara, fiindcă nu au altceva de făcut, şi nu se sinchisesc de ce le spun preoţii, deşi au frică de Dumnezeu, iar când se apucă de ţinut post, nu se mai opresc cu săptămânile, căci nu fac nimic „cu măsură”. La luptă pleacă băuţi, ca să-şi dea curaj, dar au credinţa nestrămutată că, oricât de aprigă ar fi bătălia, ei nu pot muri decât în ziua sau ceasul hotărâte de Cel de Sus. Nu putem să nu remarcăm că, în cazul acestui obicei semnalat de autor, Cantemir trece „milimetric” pe lângă celebrul mit al fatalismului mioritic, pe care nu avea cum să-l sesizeze, deoarece balada Mioriţa încă nu era cunoscută...
Nunţile şi botezurile, uneori chiar şi înmormântările, ţin mai multe zile, după cât de înstărit este fiecare creştin. Femeile au moravuri cam „uşoare”, asta fiind singura „consolare” pentru că soţii lor sunt beţivi şi curvari, ori pleacă prea des la război, din care pricină se nasc o mulţime de copii... Mesele moldovenilor au doar 2-3 feluri de mâncare. Pâinea este mai rară şi mămăliga rămâne de bază. Ei mănâncă mai mult lapte, ouă şi brânză, pe lângă legume şi fructe, decât carne. Există feluri de mâncare necunoscute în apus, pe care moldovenii le găteau pe vremea lui Cantemir, precum „ciorba de potroace cu zeamă de varză murată”, „musacaua”, „chiftelele”, „tochitura”, „scrobul” sau „bulzul”. Curios i se pare autorului că oamenii, după ce fierb o bucată de carne, pentru „zeamă”, nu o folosesc şi pentru a găti felul doi, ca în apus, lucru la care pe unii i-ar obliga economia, iar pe alţii sărăcia... Din acest punct de vedere, moldovenii fac risipă, căci folosesc altă carne pentru fiecare fel gătit, poate şi pentru că mănâncă rar aşa ceva. În fine, un ultim amănunt care dovedeşte că Dimitrie Cantemir şi-a scris studiul pentru Apusul Europei. El menţionează că moldovenii nu cunosc „duelul”, ca modalitate de apărare a onoarei, ci doar se bat „parte-n parte”. Această informaţie bănuim că i-a sensibilizat cu precădere pe colegii francmasoni ai domnitorului român, care au decis alegerea sa ca membru al faimoasei Academii berlineze...
Note:
[1]Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc(Ed. Meridiane, 1990).
