Cum trăiau românii la oraș în Evul Mediu?
Viața locuitorilor din cele două Principate Dunărene medievale nu era una ușoară, aceștia se confruntau în mod special cu epidemii, sărăcie, raiduri ale tătarilor sau ale Otomanilor, cei ce trăiau în așezările urbane din Principate neavând o viață foarte diferită de cei din mediul rural, cu toate că aceste așezări reprezentau cele mai importante noduri comerciale din perioada medievală. Târgurile reprezentau în Țara Româneasca și Moldova punctele de producție și de desfacere a produselor meșteșugărești. Târgul medieval românesc era o așezare omenească de mărimi relativ medii, sub dimensiunile unui oraș dar peste dimensiunile unui sat, având câteva mii de locuitori, acestea beneficiau de drepturi comerciale speciale. Nicolae Iorga consideră că procesul de formare al târgurilor în Țara Românească s-a produs în următorul fel:
‘’Adică, între mai multe sate, la locul întâlnirii lor, și-au ridicat negustorii de așezare vremelnică satele, corturile lor, prefăcute de la o bucată de vreme, odată cu putința unui câștig de toate zilele, în case cu largi palate de lemn în față, cu tarabe, care se puteau ridica spre streșină, întinse orizontal, ofereau meșterului putința de a se așeza acolo turcește și de a lucra, după străvechiul obicei o riental, de față cu clientul sau trecătorul”. .
(Țara Românească în 1493)
În Țara Românească cele mai importante așezări de acest tip erau cetatea Bucureștiului și Târgoviștele, iar în Moldova; Suceava, Iași și Baia. În așezările considerate urbane, agricultura reprezenta principala activitate economică a locuitorilor, situația materială și modul de viață fiind similar cu cel din mediul rural, datorita acestui fapt, meșteșugăritul era slab dezvoltat și producția era insuficientă pentru acoperirea cererii de bunuri a locuitorilor, achiziționarea bunurilor produse se făcea fie prin trocul cu bunuri alimentare fie prin monedă, aceasta având circulație mai restrânsă datorită puterii de cumpărare scăzute a locuitorilor. Prima atestare documentară a Bucureștiului datează din 1459, orașul apare menționat într-un hrisov emis de Vlad Țepeș, în hrisov apar menționate și unele activități practicate de locuitorii din zonă precum olăritul sau apicultura.
În oraș, descoperirile arheologice oferă o imagine de ansamblu a vieții urbane Bucureștene, una dintre aceste descoperiri fiind un cuptor de ars oale de lut, cuptorul a fost descoperit în curtea actualului spital Colțea. Din punct de vedere al structurării sociale, locuitorii din principate se împărțeau în următoarele categorii: țăranii dependenți, țăranii liberi, meșteșugarii, negustorii și clasa conducătoare formată din rândurile boierimii și din membrii clerului bisericesc.
Meșteșugarii reprezentau o parte foarte importantă a economiei urbane, aceștia fiind de cele mai multe ori atât producătorii cât și negustorii, bunurile fiind vândute in mod direct locuitorilor din târguri. Chiar și în ceste centre urbane se practica și creșterea și întreținerea livezilor de fructe, grădinilor și a viilor de către locuitori pentru aprovizionarea directă cu alimente. Meșteșugarii din orașe și târguri își desfășurau activitatea economică prin intermediul punctelor de desfacere a bunurilor produse, aceste puncte de desfacere cuprindeau pivnițe, prăvălii sau dughene. Punctele erau localizate în partea centrală și dens locuită a orașelor, fapt ce facilita dezvoltarea economică a zonei.
Elita orașului medieval și a țării era formată din familia domnitorului, dregătorii curții și boierii țării, la aceștia adăugându-se și clerul bisericesc. Aceștia duceau o viață diferită față de restul locuitorilor orașului, folosindu-se de statutul, influența și puterea lor financiară pentru achiziționarea produselor de lux. Printre aceste obiecte se găsesc importurile venețiene scumpe aduse prin intermediul negustorilor greci sau a celor din Ragusa. Bunurile de lux ale boierimii, dregătorilor și familiei boierești includeau mătasea fină, stofele lucrate cu fir de aur, postavurile din occident, catifeaua neagră, bijuteriile scumpe și paharele de cristal. Exporturile locale nu erau foarte prețioase sau de calitate ridicată, adesea fiind produse alimentare de bază sau vite, piei de animale și ceară.
În societatea medievală Românească biserica era implicată în aproape toate aspectele vieții cotidiene, majoritatea locuitorilor celor două principate fiind reprezentată de creștinii de rit ortodox. Oamenii erau foarte credincioși și observau cu strictețe posturile religioase impuse de biserica ortodoxă. În orașele și târgurile principatelor existau și foarte mulți negustori străini de origine greacă, rusă, germană, armeană sau turcă. Igiena locuitorilor era una destul de precară, atât pentru elite cât și pentru locuitorii de rând ai orașelor și târgurilor. Măsurile luate în scopul igienizării sunt fie sporadice fie aproape inexistente, cele mai notabile măsuri erau cele luate în timpul epidemiilor, datorită acestui lucru speranța de viață a locuitorilor și calitatea vieții fiind foarte redusă. Producția meșteșugărească descoperită în târguri precum Târgul Hârlăului
(Moldova) arată ocupațiile omului medieval din țările Române, în acest târg locuitorii ocupându-se cu producția pietrelor de moară, pietrele erau folosite în mori pentru zdrobirea cerealelor și obținerea făinii. Arheologii au descoperit și alte obiecte precum belciuge, lacăte, chei, potcoave și cuie folosite la potcovit, au fost descoperite și șine de roți pentru care, aceste descoperiri formându-ne o imagine cu privire la modul de viață al locuitorilor și al activităților economice prezente.
În târgurile apropiate de bălți sau râuri au fost găsite și urme de pește, acesta fiind pescuit în cantități mari din bălțile din apropiere și adus spre comercializare în piețele din târguri. Alte descoperiri arheologice includ oale, vase și obiecte de cult precum potire și anafornițe. Datorită dezvoltării economice accentuate a târgurilor și orașelor, acestea erau principalele centre culturale ale țărilor Române. Cultura era strâns legată de activitatea curții domnești și de cea a clerului bisericesc. Majoritatea populației orașelor și târgurilor era analfabeta sau semi-analfabetă. Limba Română era limba vorbită de majoritatea populației din orașe și sate, în timp ce limba slavonă era limbă liturgică și limbă de cancelarie, treptat, pierzându-și statutul în fața limbii Române în timpul secolului al XVI-lea. Alfabetul folosit în documentele orășenești era cel chirilic.
Majoritatea negustorilor, în special cei sași și secui din Transilvania erau capabili să citească și să scrie, aceștia trimiteau multe scrisori acasă către rude și familie. Cultura era în mare parte orientată către mediul bisericesc și studiile religioase. Statutul femeii în orașul medieval Românesc era similar cu cel al femeii în general în perioada medievală, societatea medievală Româneasca fiind una patriarhală. Bărbații de foarte multe ori exprimau direct faptul că femeia nu trebuie să aibă drept la averea părinților. Deseori aceștia considerau că nici descendenții de gen masculin ai femeilor nu trebuie să aibă drept de moștenire asupra bunurilor părinților. Situația se prezenta însă în mod diferit de foarte multe ori, familiile fară moștenitori de gen masculin încercând din răsputeri să-și impropietărească fiica sau fiicele.
De multe ori aceștia se prezentau în fața domnitorului pentru a primii acest drept de moștenire. În București, datorită dezvoltării economice rapide din timpul secolului al XVI-lea, încep să-și facă apariția cartiere noi construite ocupate de meşteşugari. În zona numită Sf. Gheorghe existau cuptoarele fierarilor, în Zona Colţea existau cuptoarele meşterilor olari, dat fiind și descoperirea arheologică menționată în prima pagină, iar pe malurile râului Dâmboviţa se stabilesc meșterii tăbăcarii. În partea nordică a Curţii Domneşti se stabilesc cojocarii și croitorii. Alte descoperiri arheologice din București arată existența gropilor de cereale. În zonă, oamenii se ocupau cu creșterea vitelor, viței de vie, pescuitului și a culturilor de grâu, orz, mei, mazăre și fasole. Pentru orașul Târgoviște există descrieri ale călătorilor străini, În 1532 acesta este descris de Francesco della Valle drept
,,Un oraș nu prea mare’’ ,,așezat in șes și înconjurat de ziduri, Castelul…in care locuiește domnul țării, e imprejmuit cu pari de stejar foarte groși’’ . Alți meșteșugari menționati în surse sunt Casapii (măcelarii) și brăgarii. Meșteșugarii de artă, giuvaergii, salbe de mărgăritar, zlatarii si zugravii, bărbierii. Aceștia erau grupați pe profesii si locuiau în diferite ulițe sau mahalale ale orașului. Propietățile lor includeau casele unde locuiau, prăvăliile unde iși desfăceau bunurile și pivnițele unde depozitau sau livezile si viile de unde iși luau alimentele, atelierul era adesea localizat in locuința personală.
Bibliografie
Bulat Nicolae. JUDEȚUL SOROCA: file de istorie. Editura ARC, 2000.
Georgescu Florian; Dan Berindei; Alexandru Cebuc; Istoria orașului București vol 1, : Muzeul de istorie a oraşului București, București, 1965.
Giurescu C. Constantin, Tîrguri sau orașe și cetăți Moldovene din secolul al X-lea pînă la mijlocul secolului al XVI-lea, editura Republicii Socialiste Romania, București, 1967.
Solcan Șarolta, Femeile din Moldova, Transilvania și Țara Romînească în evul mediu, editura Universității din București, București, 2005.
Paul Cernavodeanu, Societatea feudala Romaneasca vazuta de calatori straini, editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucuresti, 1973
