Cum a reuşit tânărul inginer Anghel Saligny să ridice cel mai lung pod din Europa

Podul Anghel Saligny de la Cernavodă era, în momentul inaugurării, cel mai lung pod din Europa. De numele lui Anghel Saligny se leagă mai multe realizări din judeţul Constanţa. El şi-a pus numele pe podul de peste Dunăre, de la Cernavodă, pe Portul Constanţa, cu toate marile lucrări din incintă, pe lărgirea Bulevardului Elisabeta.

Tot el a coordonat lucrările la montarea liniei ferate Constanţa – Mamaia în 1905 şi, împreună cu ing. Zaharide, a efectuat lucrările de consolidare a malurilor de est, între Hotelul Carol şi Plaja Trei papuci.

În octombrie 1890, au început lucrările la podul Dunărea, la Cernavodă. El a fost proiectat la 30 de metri deasupra Dunării, pentru a permite trecerea vaselor cu cele mai înalte catarge.

Costul total al lucrărilor care au durat cinci ani a fost de 35 milioane de lei aur, incluzându-se şi costul liniilor de cale ferată şi al staţiilor.

Legătura feroviară dintre Feteşti şi Cernavodă are o lungime de 21 km. şi cuprinde podurile peste Braţul Borcea şi peste Dunăre. Podul are o deschidere centrală de 190 metri şi alte 4 deschideri de 140 metri, alături de un viaduct cu 15 deschideri de 60 metri.

Podul se află la 30 m peste nivelul apelor mari ale Dunării pentru a permite trecerea vaselor cu cele mai mari catarge. Podul peste Borcea cuprinde 3 deschideri de câte 140 metri şi un viaduct cu 11 deschideri a 50 metri. În Insula Borcea, care în acea vreme constituia o baltă, pe care o traversa un tronson de 14 km al căii ferate, s-a mai realizat un viaduct de 34 deschideri a 42 metri.Cu rampele de acces, cei 4087, 95 metri de poduri formau, la acea vreme, cel mai lung complex de poduri construit în România şi al treilea ca lungime din lume. Deschiderea centrală de 190 m era cea mai mare din Europa continentală.Podul are o formă zveltă, bare dantelate, iar conturul general este armonios. Şi astăzi, este considerat a fi unul din cele mai frumoase poduri metalice din lume.La capătul podului dinspre Cernavodă, în memoria eroilor căzuţi în Războiul de Independenţă, a fost ridicat un impresionant monument din bronz, reprezentând doi dorobanţi.

Cum a garantat inginerul trăinicia podului

Inaugurarea podurilor a avut loc în septembrie 1895, la festivitate participând şi Carol I. Un tren special cu oficialităţi a plecat din Gara de Nord din Bucureşti la ora 9.05 şi a sosit la Feteşti la ora 12.30. După ce s-a bătut ultimul nit, un nit de argint, s-a zidit documentul inaugurării şi s-a celebrat serviciul religios, trenul de încercare format din 15 locomotive a trecut pe pod cu o viteza de 60 de kilometri pe oră, într-un zgomot infernal produs de fluierele locomotivelor, de sirenele vaselor de pe Dunăre şi de muzica fanfarei.

A urmat un al doilea tren, cu o viteză de 80 de kilometri pe oră. În tot acest timp, Anghel Saligny a stat sub pod pe o şalupă, alături de muncitori, pentru a garanta rezistenţa lui.

În timpul Primului Război Mondial, tronsonul de peste Borcea a fost minat de trupele române în retragere, pentru a împiedica avansarea în Muntenia a trupelor germano-bulgare. Reconstrucţia podului s-a făcut în 1921. Podul a fost folosit timp de aproape un secol până în 1987, când s-a construit unul nou.

Vernisajul expoziţiei

În prezent, podul este dublat de încă unul feroviar şi are de-o parte şi de alta autostrada la care se gândise şi Saligny la sfârşitul secolului XIX, dar, neavând bugetul adecvat, podul de atunci a fost doar feroviar.

Greşelile podului

A fost, la timpul său, cel mai mai lung pod din Europa şi al treilea din lume. Un fragment impresionant din memoriile inginerului Nicolae Ionescu Johnson dezvăluie regretele marelui Saligny:„Anghel Saligny venea foarte des la Cernavodă. Ceasuri întregi umbla pe podul ridicat de el, sau cobora pe dedesuptul lui şi cerceta, parcă ar fi căutat cine ştie ce lucru ştiut numai de el. Mă împrietenisem cu acest bătrânel care, fiind un adevărat savant, îşi dădea silinţa să nu pară. Adesea îl conduceam cu barca sub pod şi urmărindu-l cum îşi plimba ochii cercetători de la un loc la altul, mă întrebam la ce s-o fi gândind bătrânul acesta, a cărui pace nu îndrăzneam s-o tulbur cu întrebări nelalocul lor.Dar într-o zi tot mi-am luat inima în dinţi şi l-am întrebat de anume îl face ca ceasuri întregi să nu-şi mai ia ochii de la pod, ca şi cum nu s-ar mai sătura să-şi aprecieze opera. Nu s-a supărat de întrebare. A zâmbit ca în faţa unei naivităţi şi mi-a răspuns:«Îmi admir opera mai puţin decât îţi închipui. Dacă mă vezi zgâindu-mă la ea ceasuri întregi e ca să-i descopăr părţile slabe, greşelile... Şi mai este una pe care nu mi-o ieri. Trebuia să ac pe pod o cale dublă:una pentru căruţe şi pietoni, să mai fi existat şi o astfel de legătură între Dobrogea şi Muntenia»“.