⬆

Criza regimului Ceaușescu: «Pe ansamblu nu a fost făcut planul»

Autor: Ioan Scurtu

Una dintre preocupările majore ale lui Nicolae Ceaușescu, după preluarea conducerii P.C.R. a fost înlăturarea „vechii gărzi” și promovarea unor cadre tinere, care să-i fie devotate. La Congresul al IX-lea al P.C.R., desfășurat în iulie 1965, Biroul Politic din timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost înlocuit cu Comitetul Executiv, având o structură lărgită: la cei 13 membri din vechiul Birou Politic au fost adăugați alți 12 activiști, cei mai mulți tineri: deoarece noul organism era greoi, s-a decis înființarea unui Prezidiu Permanent, alcătuit din 7 persoane.

În decembrie 1967, Nicolae Ceaușescu este ales în funcția de președinte al Consiliului de Stat. În august 1969, la Congresul al X-lea al P.C.R., el a devenit secretarul general al P.C.R. Cu acel prilej s-a ales un Comitet Executiv format din 31 de persoane și un Prezidiu Permanent de 9 persoane. În martie 1974, Nicolae Ceaușescu a devenit cel dintâi președinte al Republicii Socialiste Române.

La Congresul al XI-lea, din noiembrie 1974, Comitetul Executiv și-a luat numele de Comitetul Politic Executiv și avea 36 de membri, iar Prezidiul Permanent a fost desființat. Astfel, în mai puțin de 10 ani, Nicolae Ceaușescu a reușit să transforme principalul organ de conducere a partidului într-o structură lipsită de eficiență, pe care o putea domina cu ușurință, el era secretarul general ales de Congres, nu avea să dea seamă în fața Comitetului Executiv.

Conducerea colectivă – organ de confirmare

Sub aparența democratizării, în fapt, organul colectiv de conducere a devenit o structură amorfă, în care problemele de bază nu mai puteau fi analizate temeinic, astfel că secretarul general își putea impune punctul de vedere fără discuții de fond. Pe lângă membrii Comitetului Politic Executiv aleși de Congres erau desemnați și cei care ocupau anumite funcții pe linie de U.T.C., sindicat, organizația de femei, unii prim-secretari de județe etc.

La ședință erau invitați membri ai guvernului, conducătorii unor instituții și chiar activiști ai Comitetului Central. În memoriile sale, Silviu Curticeanu, membru supleant al C.P.Ex, secretar al C.C. al P.C.R. – aprecia că în ultimii ani ai conducerii lui Ceaușescu, Comitetul Politic Executiv devenise dintr-un organ de decizie, „un simplu și neputincios organ de confirmare”¹.

În fond, ședințele Comitetului Politic Executiv reflectau starea de degradare a vieții politice în România, incapacitatea celor care ocupau înalte funcții în partid și în stat de a se implica în actul de conducere. Aceștia se mulțumeau să asculte și să dea unele explicații atunci când erau solicitați sau apostrofați de Nicolae Ceaușescu. Vom exemplifica această realitate prezentând ședințele Comitetului Politic Executiv din anul 1989. Ne vom referi mai întâi la prima ședință care a avut loc în ziua de 13 ianuarie, cu participarea a 28 de membri și membri supleanți ai CPEx și a 44 de invitați, deci în total 72 de persoane².

Nicolae Ceaușescu s-a grăbit să convoace o asemenea ședință imediat după sărbătorile de iarnă, fiind alarmat de criza economică, neîndeplinirea sarcinilor de plan pe anul 1988 și demarajul lent și dificil în noul an. La primul punct al ordinei de zi au figurat măsurile pentru realizarea planului pe luna ianuarie și întregul trimestru I al anului 1989, iar la următorul punct programele de realizare și de punere în funcție a capacităților industriale și a locuințelor restante în 1988.

Critici la adresa producției nesatisfăcătoare

Nicolae Ceaușescu a apreciat că datele pe primele 10 zile ale lunii ianuarie arată că „rezultatele de până acum trebuie să le considerăm nesatisfăcătoare. Pe ansamblu creșterea este de 101,7 la sută. Exportul de devize convertibile este foarte slab față de anul trecut – 72 la sută”.

Rezultatele mai bune s-au obținut la investiții, dar și aici se înregistraseră restanțe; la metalurgie planul s-a realizat în proporție de 92,9 %, la producția de marfă de 92,3 %; foarte proastă era situația la construcțiile industriale (82%). Nemulțumit era și de producția din industria minieră și de cea energetică. El stabilise ca obiectiv asigurarea independenței energetice a României, dar în realitate acest obiectiv nu a fost îndeplinit, iar criza în acest domeniu făcea ravagii asupra vieții cotidiene a tuturor românilor.

În plină iarnă caloriferele rămâneau reci, curentul electric se întrerupea foarte des, uneori din oră în oră, programul TV se redusese la 3 – 4 ore pe zi, teatrele, cinematografele, restaurantele se închideau la orele 21 – 22 etc. Potrivit datelor statistice producția de cărbune crescuse cu 111%, iar cea energetică cu 121% față de perioada corespunzătoare a anului trecut „dar pe ansamblu nu a fost făcut planul”. De aceea, conchidea Ceaușescu:

„Trebuie neapărat ca din luna ianuarie să intrăm în ritmul planului la toți indicatorii, pentru că numai așa vom asigura desfășurarea în bune condițiuni a activității pe acest an, așa cum am stabilit”.

Pentru realizarea obiectivelor fixate a cerut „să fie luate toate măsurile pentru a lucra în trei schimburi, a se lucra «foc continuu» și duminica”. Un alt punct aflat la ordinea de zi a fost cel privind investițiile. În timp ce fondul pentru consum se menținea la un nivel scăzut, pentru investiții se alocau fonduri considerabile. Nicolae Ceaușescu afirma că în 1989 urmau să fie date în folosință 44 capacități de producție până la 1 mai, iar alte 88 până la sfârșitul anului. De aceea, el voia să se lucreze în trei schimburi, inclusiv duminica, urmând ca ziua liberă să se dea prin rotație, în cursul săptămânii.

Construcția de locuințe – un beneficiu al populației

Construcția de locuințe ocupa un loc important în planul pe 1989, urmând să fie date în folosință 100.000 de apartamente, iar începând din 1990 să se ajungă la 150.000 – 160.000 de apartamente pe an. El avea în vedere ca în următorii 2 – 3 ani să se rezolve toate cererile de locuințe. Deja în unele localități, ca de exemplu în orașul Năsăud, exista deja un surplus de apartamente, deoarece obiectivele industriale ce urmau a fi amplasate aici nu au fost continuate.

Tineri muncitori pe „șantierele patriei”

Circa două treimi din apartamente erau repartizate gratuit populației, care plătea o chirie modică, iar o treime puteau fi cumpărate, devenind proprietate personală. Un punct important pe ordinea de zi a fost recuperarea restanțelor la producția de export pe 1988 și la vămuirea mărfurilor destinate exportului existente în stoc la 31 decembrie 1988. Restanțele se cifrau la 229 milioane dolari și 412 milioane ruble.

Nu erau sume foarte mari, raportate la producția națională, dar ele demonstrau o carență fundamentală a regimului: pe de-o parte producția pe stoc, fără a avea întotdeauna asigurată piața de desfacere, iar pe de altă parte neonorarea unor contracte deja încheiate. Pentru recuperarea restanțelor, Ceaușescu cerea ca și pentru producția de export să se lucreze la „foc continuu”. Termenul fixat de el era 20 ianuarie 1989.

Propaganda ceaușistă și mărirea salariilor și pensiilor

Pe ordinea de zi s-a aflat și majorarea retribuțiilor personalului muncitor și a pensiilor în perioada 1 august 1988 – 1 ianuarie 1989. Nicolae Ceaușescu a apreciat că „s-a realizat hotărârea de majorare a retribuției în anul 1988”, aproape 4,4 milioane de oameni ai muncii primind retribuții majorate; retribuția minimă a crescut de la 1.500 la 2.000 lei, adică cu 33%, iar retribuția medie a ajuns la 3.300 lei.

Conducerea P.C.R. avea în vedere o nouă majorare a pensiilor și salariilor în a doua jumătate a anului 1989, „dar trebuie să aplicăm ferm și să legăm acestea de creșterea productivității muncii, de asigurarea menținerii stricte a prețurilor sub control și a bunei aprovizionări a oamenilor muncii, a poporului, cu tot ce este necesar – pe baza prețurilor stabilite”.

El considera că „problemele economice pe care încă le avem trebuie să fie rezolvate nu pe seama creșterii prețurilor, sub nici o formă, ci trebuie să luăm măsuri ca să se facă rentabilizarea tuturor produselor pe seama reducerii consumurilor, creșterii productivității muncii și eliminării cheltuielilor inutile”.

În esență, viziunea era corectă, ținerea sub control a inflației era o preocupare esențială a regimului. Dar problema de fond nu era cuantumul salariilor și pensiilor, ci posibilitatea de a cumpăra cele necesare cu banii obținuți. Românii nu se plângeau că aveau salarii prea mici, pentru că la vremea respectivă un simplu muncitor își putea permite să meargă două săptămâni, cu familia, într-o stațiune de odihnă la munte sau la mare, prețul cărților era mai mult decât modic, ca și al întreținerii locuințelor și al chiriei, învățământul era realmente gratuit etc.

„Alimentația științifică” masca criza alimentară

Datorită forțării exportului, în vederea procurării valutei pentru achitarea rapidă a datoriei externe, în România se ajunsese, din 1982 – 1983, la o adevărată criză alimentară. Propaganda de partid nu recunoștea această realitate, ci dădea vina pe speculanți, care ar cumpăra cantități foarte mari de produse, fapt ce crea dificultăți în aprovizionarea ritmică a populației. În același timp, se afirma că românii mănâncă prea mult și de aceea a fost elaborat un „program de alimentație științifică a populației”.

În acest scop au fost introduse cartele la produse de primă necesitatea: carne, zahăr, ulei, unt, ouă, chiar pâine, dar nici acestea nu se găseau în mod obișnuit, astfel că românii erau nevoiți să stea ore în șir la coadă în fața magazinelor alimentare așteptând să „se aducă” ceva. Iar atunci când începea vânzarea, cei veniți mai târziu întrebau „ce se dă”, deși nu se dădea nimic pe gratis, ci contra cost.

Totuși, românii se „descurcau”; nimeni nu era muritor de foame. Mulți orășeni și-au cumpărat congelator, pentru a-și conserva carnea de care „făceau rost”, fiecare cum și de unde putea (chiar și de la muncitorii din combinatele avicole, de porcine sau taurine, care sustrăgeau cantități impresionante și apoi le vindeau pe ascuns). Nici măcar într-un cadru „închis” cum era Comitetul Politic Executiv, Ceaușescu nu recunoștea realitatea și vorbea de „buna aprovizionare a oamenilor muncii, a poporului”.

Pentru secretarul general al P.C.R. mărirea salariilor și a pensiilor avea o semnificație politică, în contextul în care unele țări socialiste porniseră pe calea reformelor inițiate de Gorbaciov (glasnosti și perestroika). Aceste creșteri se bazau pe „întărirea proprietății socialiste”, fapt ce demonstra „justețea politicii” P.C.R.

În opinia lui Ceaușescu a considera că proprietatea socialistă „poate fi înlocuită cu întoarcerea la forme capitaliste în societate nu este o concepție revoluționară, ci o concepție lichidatoristă care împinge spre capitalism, care aduce și va înrăutăți situația clasei muncitoare, a țărănimii, a întregului popor. Pot să apară câteva grupuri de oameni, o mică minoritate, cu condiții mai bune de venituri, dar aceasta este în detrimentul clasei muncitoare, a poporului în general”.

Repartițiile, orașele „închise” și cei trei ani la țară

C.P.Ex. a discutat și problema repartizării în producție a absolvenților învățământului superior. Conform politicii PCR tuturor absolvenților li se asigurau locuri de muncă, repartizarea făcându-se în ordinea mediilor obținute pe parcursul anilor de studiu. La medii egale interveneau diverse criterii extraprofesionale: activitatea desfășurată în organele ASC (Asociației Studenților Comuniști), căsătoria cu o colegă, apropierea de localitatea de domiciliu.

Nicolae Ceaușescu a atras atenția și asupra necesității ca tinerii absolvenți din acel an „să fie încadrați în întregime în muncă să nu rămână nimeni neîncadrat în muncă! Aceasta trebuie să fie considerată una din obligațiile societății noastre, a statului, a fiecărui sector de activitate. Nu putem să adoptăm concepția lumii capitaliste care pornește numai de la a-și realiza beneficii cât mai mari în detrimentul oamenilor muncii, pe seama creșterii șomajului și sărăciei”.

Ultimul 23 August (1989)

Dreptul la muncă, înscris și în Constituția României, era o realitate, dar aplicarea lui crea, mai ales tinerilor absolvenți, unele probleme. Cele mai importante orașe (între care București, Iași, Cluj-Napoca, Timișoara), erau „închise”, și ca atare nu se făceau repartizări. Cei mai buni primeau „recomandări” pentru învățământul superior sau pentru cercetare științifică, de care puteau beneficia după executarea „stagiului” de trei ani în localitatea unde erau repartizați. Acest fapt a creat o stare de nemulțumire atât în rândul tinerilor valoroși, cât și a celor cu rezultate slabe (obligați să ia „ce-a rămas”, adică posturi în localități mici, cele mai multe în sate).

„Alegerile” din cadrul Tratatului de la Varșovia

În afara ordinei de zi, Ceaușescu a spus:

„Acum avem o problemă cu sovieticii, care s-au adresat cu propunerea de a fi schimbat actualul comandant Șef al Forțelor Armate Unite ale statelor participante la Tratatul de la Varșovia. El este de vreo 15 ani în această funcție. Propun acum un general de armată, care actualmente este prim-adjunct al ministrului Apărării al Uniunii Sovietice, Lușev. Cred că numele nu vă spune nimic”.

Într-adevăr, la 6 ianuarie 1989, Nicolae Ceaușescu primise o Notă³, semnată de Ion Stoian, membru supleant al Comitetului Politic Executiv, secretar al C.C. al P.C.R., în care se menționa că l-a primit în acea zi pe E.M. Tiajelnikov, ambasadorul URSS, la cererea acestuia:

„Ambasadorul a spus că a fost însărcinat să transmită pentru tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretar general al Partidului Comunist Român, președintele Republicii Socialiste România, din partea președintelui Mihai Gorbaciov, secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, președintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS”, comunicarea potrivit căreia la 5 ianuarie 1989 a expirat termenul pentru care Victor Kulikov, mareșal al Uniunii Sovietice, a fost numit în funcția de comandant șef al Forțelor Armate Unite ale statelor participante la Tratatul de la Varșovia.

În consecință, partea sovietică propunea să fie numit în această funcție, pentru perioada următoare, generalul de armată Piotr Gheorghevici Lușev, prim-adjunct al ministrului Apărării a URSS, erou al URSS. Acesta se născuse în 1923, și fusese comandant al districtelor militare de pe Volga, din Asia Centrală și din Moscova, precum și comandantul grupului de trupe sovietice din Germania; din 1986 era prim-adjunct al Ministerului Apărării al URSS. Tiajelnikov a spus: „Tovarășul Gorbaciov își exprimă speranța că tovarășul Ceaușescu va fi de acord cu candidatura propusă”, iar știrea de presă despre numirea noului comandant „ar putea fi publicată simultan în statele participante la Tratatul de la Varșovia, imediat după convenirea textului acesteia pe cale diplomatică”.

În Notă se menționa că Ion Stoian a mulțumit ambasadorului sovietic pentru comunicare și l-a asigurat că aceasta va fi prezentată lui Nicolae Ceaușescu.

„Totodată a menționat că această comunicare va fi examinată de conducerea partidului nostru, ținându-se seama de propunerile tovarășului Nicolae Ceaușescu, ale Partidului Comunist Român, cu privire la democratizarea și perfecționarea organizării și funcționării organelor Tratatului de la Varșovia, prezentate, cum este cunoscut, în iulie anul trecut, la Consfătuirea de la Varșovia a Comitetului Politic Consultativ”.

Precizarea lui Stoian se referea la faptul că reprezentanții României propuseseră, de repetate ori, ca la conducerea Armatelor Unite să nu fie numai sovietici, ci și din celelalte state, pe baza principiului rotației. Formal, acest principiu a fost acceptat, dar nu s-a precizat de când începea să fie pus în aplicare și nici ordinea în care să fie ocupată funcția de comandant șef. Faptul că Gorbaciov îi comunica la 6 ianuarie că în ziua precedentă expirase mandatul lui Kulikov și deci trebuia numit imediat un alt comandant șef, nu-i lăsa lui Ceaușescu nici un răgaz pentru noi negocieri.

Din mesajul lui Gorbaciov rezulta că numirea fusese convenită cu liderii celorlalte state, astfel că știrea urma să fie publicată simultan la Moscova, București, Varșovia, Praga, Budapesta, Sofia și Berlin. În ședința Comitetului Politic Executiv, Nicolae Ceaușescu a menționat că statutul Tratatului de la Varșovia stabilea principiul rotației, dar „prevederea nu este bine formulată”, deoarece se menționa că poate fi numit comandant „din oricare țară membră”, cu alte cuvinte și din URSS.

El a propus „să ne dăm acordul să se facă această schimbare, urmând ca la ședința care va avea loc să insistăm să aducem o modificare de principiu. De altfel, noi insistăm să se desființeze. Dar acum să fim de acord”. Într-adevăr, de mai mulți ani, România milita pentru desființarea simultană a Tratatului de la Varșovia și a NATO, dar propunerile sale nu au avut ecoul scontat. În fond, acceptarea propunerii sovietice reprezenta o înfrângere pentru Nicolae Ceaușescu.

Concediul – un obicei capitalist

Tot în afara ordinei de zi, secretarul general al partidului a ridicat problema concediilor, cerând ca activiștii să-l efectueze în două etape, pentru a se asigura prezența la conducere pe tot parcursul anului, pentru ca „oamenii să fie aici și să avem cu cine lucra”. El avea în vedere faptul că cele mai multe cadre își luaseră concediu în timpul sărbătorilor de iarnă și din această cauză au apărut dificultăți în realizarea sarcinilor de plan.

407 rânduri Ceaușescu, 12 rânduri membrii C.P.Ex.

Analizând textul stenogramei am constatat că, intervențiile lui Nicolae Ceaușescu ocupau 407 rânduri, în timp ce ale tuturor celorlalți participanți numărau doar 12 rânduri. Trei dintre aceștia au căutat să justifice situația economică și să dea asigurări că lipsurile vor fi înlăturate. Iată conținutul acestor intervenții:

„Marin Enache: Într-adevăr, la producția marfă suntem la 92, 9 %, dar în decada a doua situația se va îmbunătăți.

Nicolae Ceaușescu: Se poate una ca asta?! Ați început să dormiți?

Marin Enache: Se va stabili programul stabilit, dar în decada a doua.

Nicolae Ceaușescu: Dar este o diferență foarte mare.

Marin Enache: Diferența este de 395 milioane la producția marfă”.

Pe aceeași temă a intervenit Ion M. Nicolae și Alexandru Dimitriu:

„Nicolae Ceaușescu: Pe urmă chimia și construcțiile de mașini stau prost față de nivelul anului trecut.

Ion M. Nicolae: Am avut câteva instalații oprite planificat la metanol și la îngrășăminte, dar situația se va îmbunătăți.

Nicolae Ceaușescu: Totuși sunt diferențe mari față de plan. Însă cea mai proastă situație este la metalurgie, apoi vine construcția de mașini, chimie și, de asemenea, foarte prost stau construcțiile industriale cu 82 la sută. Voi credeți că în fiecare an trebuie să intrați în concediu?

Alexandru Dimitriu: La producția marfă stăm prost.

Nicolae Ceaușescu: La asta m-am referit și eu”.

Elena Ceaușescu a intervenit atunci când Nicolae Ceaușescu a întrebat dacă miniștrii, viceprim-miniștrii sau ceilalți membri ai Comitetului Politic Executiv aveau ceva de spus în legătură cu restanțele înregistrate la export.

„Elena Ceaușescu: Aceste probleme s-au tot discutat.

Nicolae Ceaușescu: Este adevărat, noi am discutat mult, dar mai sunt încă probleme de clarificat pentru întregul an”.

De asemenea, Elena Ceaușescu a intervenit atunci când s-a discutat despre numirea noului comandant șef al Forțelor Armate Unite ale Tratatului de la Varșovia.

„Nicolae Ceaușescu: În conformitate cu statutul, ar trebui să pornim de la faptul ca să fie numit un comandant din altă țară, că așa prevede Statutul.

Elena Ceaușescu: Trebuie să se aplice principiul rotației, să nu fie numai dintr-o țară. Ar trebui, să fie și din alte țări”.

Ultima intervenție s-a referit la propunerea lui Nicolae Ceaușescu de a se face o eșalonare a concediilor pentru cadrele de conducere:

„ Elena Ceaușescu : Se face eșalonarea, dar nu se respectă”.

Nicolae Ceaușescu nu a comentat spusele soției, ci a stăruit să se facă o eșalonare a concediilor, după care a declarat:

„Cu aceasta tovarăși, ridicăm ședința”.

Este limpede că CPEx nu era un organ de dezbatere și de decizie, ci unul în care Nicolae Ceaușescu prezenta situațiile concrete pe baza materialelor elaborate, adresa critici celor care nu-și îndepliniseră sarcinile ce le reveneau, făcea considerații de ordin practic, dar și teoretic.

Între cei care au făcut simplu act de prezență s-au aflat: Emil Bobu, Ion Dincă, Paul Niculescu, Gheorghe Oprea, Dumitru Popescu, Gheorghe Rădulescu, Ștefan Andrei, Suzana Gâdea, Vasile Milea, Ioan Stoian, Ioan Totu, Ion Ursu, Silviu Curticeanu, Maxim Berghianu, Vasile Bulucea, Emilian Dobrescu, Ilie Văduva, Constantin Mitea, Dumitru Apostoiu.

Ei nu se simțeau implicați în luarea deciziilor, lăsând totul în seama secretarului general, contribuind astfel la promovarea cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu, a voluntarismului și subiectivismului în viața economică și politică a României.

Foto sus: © „Fototeca online a comunismului românesc”