⬆

Comuniştii au vrut să-l aducă la proces pe Maniu fără guler şi cravată

Autor: Laurenţiu Ungureanu

Vineri, 31 octombrie 1947, „Scânteia“ îşi informa cititorii în legătură cu un singur eveniment:„Începerea procesului conducătorilor fostului P.N.Ţ.“. Şase pagini – toate! – a rezervat oficiosul PCR acestui episod, şi nici realizările glorioase din producţie, nici bravele acţiuni ale tineretului sovietic, nici agricultura înfloritoare n-au mai fost de actualitate. „În aula Şcolii Superioare de Război, în faţa unui numeros public şi în faţa corespondenţilor speciali ai ziarelor şi agenţiilor de presă din întreaga lume“, cum titra „Scânteia“, începea să fie jucat cel mai absurd proces-spectacol al Opoziţiei democrate. Personajul negativ în rol principal:Iuliu Maniu.

Alături de stenogramele unui proces ce nu însemna nimic mai mult decât un preludiu dureros al unei sentinţe presabilite, oamenii muncii mai puteau citi zilnic, pe prima pagină din „Scânteia“, un reportaj aproape jurnalistic, prefabricat şi el, menit să dea culoare fiţuicii monocrome. „Fără să se audă niciun cuvânt, niciun murmur, se simte totuşi cum sala fierbe de indignare. Indicarea sobră şi documentară a acuzării [...] stârneşte o încordare uriaşe în public. Chiar câţiva corespondenţi străini sunt stânjeniţi. [...] Fiecare cuvânt al actului de acuzare e ascultat cu seriozitate şi frământat în minţile celor ce ascultă“, era scris, ca după dictare, în articolul din 31 octombrie. Cele 350 de locuri din sala de judecată erau ocupate, de fapt, de muncitori conformişti, educaţi, ca într-o distopie orwelliană, să fie ostili celor din boxă, să se scandalizeze la auzul „trădării şi crimelor“ şi să ironizeze zgomotos apărarea – în mare, să-şi nu înfrâneze instinctul patriotic. Întrerupeau şedinţele cu judecăţile lor gălăgioase, aşa de vehement era provincialismul lor moscovit.

Portretul lui Maniu, marca George Călinescu

Şi George Călinescu, criticul literar George Călinescu, publica, în ziarul „Naţiunea” din 31 octombrie, sub titlul „Acuzatul Iuliu Maniu“, un amănunţit portret publicistic al liderului ţărănist:„Un bătrân om, aproximativ de Stat, care de decenii face o politicănegativistă constituită din întrevederi secrete, intrigi şi negocieri, un luptător din imperiul austriac, care nu percepe structura unui Stat liber ca România, cu responsabilităţi pozitive, un învăţător lipsit de iniţiativă personală, ezitant, împins de spate de prestigiul celuilalt [...] cu strângere de inimă am privit pe bătrânul neînţelegător al istoriei şi datoriilor noastre, ieşind din sală, la suspendarea şedinţei, sprijinit de braţ“.

„Scânteia“ era însă cea care monopoliza mediatic asaltul împotriva lui Iuliu Maniu, transformând procesul liderului ţărănist într-o adevărată telenovelă moscovită, un serial intrigant, fireşte, cu final previzibil. Până la 15 noiembrie (deci la patru zile de la data pronunţării sentinţei) Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au apărut negreşit pe prima pagină a pretinsei gazete, care ţinea isonul, cu o agresivitate făţişă, acuzaţiilor orchestrate de tribunalul de sorginte stalinistă. Fără să ţină cont măcar de o logică a bunului simţ, condeiul neşovăielnic îi înfiera pe cei doi ţărănişti şi pe membrii echipei lor, dădea verdicte categorice şi, cu fermă convingere, făcea ample demonstraţii de forţă. „Revelaţii de un senzaţional care ar face deliciul corespondenţilor presei americane şi engleze, dacă nu ar constitui o demascare necruţătoare a imperialismului lor [...] politica fostului P.N.Ţ. şi a şefilor lui supremi nu era decât un apendice al activităţii de trădare şi spionaj şi o mască a crimei“, dezvăluia, în editorialul de primă pagină al oficiosului de partid din 2 noiembrie, celebrul jurnalist Sorin Toma, fost redactor şef al publicaţiei cu pretenţii informative.

„Boxa... pare un catafalc cu 15 scaune”

La 3 noiembrie, Traian Şelmaru, reprezentant de seamă al realismului socialist, descria – cu note personale şi trăiri mărturisite – interogatoriul lui Iuliu Maniu. „Câteva clipe de tăcere. Apoi, uşa se deschide şi acuzatul pătrunde în sală, târşind picioarele, cu un mers lătăreş şi şovăielnic.Face vizibile eforturi să fie cu ştaif, înaintează încet ca o jucărie automată cu maşinăria pe deşurubate. Urcă în boxă şi dă să se aşeze. «Rămâneţi în picioare». Acuzatul se ridică, se apropie de bară, se sprijină. Priveşte spre tribunal, spre sală. Vrea să facă impresie. Sala e de ghiaţă. «De când îl cunoaşteţi pe Penescu?» Maniu dă să folosească întrebarea pentru a începe o expunere alături de subiect. Se vede că a venit pregătit să ocolească întrebările. Dar preşedintele îl opreşte «Răspundeţi scurt, clar, categoric.» Acuzatul pare nemulţumit. Orgoliul lui suportă cu greu această primă înfrângere“, relata, implicat, Traian Şelmaru, iar imaginarul său lingvistic, asemenea oricărui prozator priceput, găsea repere subumane oricărei acţiuni a celor din boxa acuzaţilor. Era prezentată condiţia putredă a „duşmanilor poporului“ – pentru că, fiind „morţi“ din punct de vedere moral, pot fi, pe bună dreptate, chiar ucişi fizic –, iar aspectul fizic era demolat până la degradare în ipostaza de cadavre vii.

Într-o astfel de atmosferă funestă, memoria a păstrat, totuşi, acest episod pitoresc, relatat ulterior chiar de către Iuliu Maniu:„Au vrut să mă aducă şi pe mine la proces fără guler şi fără cravată. Dar am refuzat. Le-am explicat că în toată viaţa mea am fost îmbrăcat decent. Am declarat că în asemenea condiţiuni refuz să apar în instanţă. Pân la urmă, domnii s-au convins şi mi-au adus cămăşile mele de acasă, gulerele şi cravatele cu care eram obişnuit.“Violenţa instrumentată de comunişti prin ziarul „Scânteia“, alături de detaşamentele urii şi agresiunii ideologice din improvizata sală de judecată, creau însă o altă imagine „trădătorilor de neam“. „Au trecut numai câteva ceasuri de la confruntarea acuzaţilor şi iată-i din nou împreună, în această dimineaţă însorită de Noiembrie, în boxa care – scăldată în razele soarelui – pare un catafalc cu 15 scaune pe care se instalează pe rând 15 cadavre. Intră unii după alţii, livizi, cu feţele căzute, descompuşi, se aşează mecanic pe scăunele pe care parcă au stat o viaţă întreagă. Nu se privesc, nu se salută [...] ca nişte câini râioşi. Pluteşte deasupra boxei un aer de descompunere, de baltă stătută. Boxa pute“, descrie acelaşi Traian Şelmaru atmosfera funestă a şedinţei de la 1 noiembrie şi, implicit, a audierii lui Maniu. Exista, poate, un sentiment lugubru, dar acesta putea copleşi, mai degrabă, pentru că, văzând cu ochii, apărătorul democraţiei – Sfinxul, fără vreo urmă de ironie ideologizată – se stingea în numele unui alt fel de democraţie, una „populară“.

Carandino:„îmi dădeam seama... cum Iuliu Maniu îşi desăvârşea statuia“

La 9 noiembrie, când procurorii făceau rechizitoriul, Oficiosul titra pe prima pagină, cu litere de-o şchioapă, exact aceste cuvinte:„...cea mai aspră condamnare! Această pedeapsă o doreşte întregul popor care luptă să-şi asigure o viaţă liberă şi fericită“. Cinci pagini (din şase) ocupa transcrierea jurnalistică a rechizitoriului, alături de nelipsitele „Aspecte şi comentarii“ şi de editorialul duşmănos al lui Traian Şelmanu.

În ziua următoare, Nestor Ignat, fostul student al lui Nae Ionescu, scria înflăcărat, cu urme de naţionalism reşapat, editorialul „Fărădelegile lor îi exclud dintre români“:„Rechizitoriul susţinut de d-nii procurori col. Alexandrescu, col. Stanciu Constantin şi col. Al. Georgescu a căzut ca o lespede de granit asupra acuzaţilor din boxă. Este lespedea propriilor lor fapte criminale“.Nu lipsea din paginile ziarului nici vocea conştiinţei „oamenilor muncii“, care trimiteau depeşe pătimaşe, înfierând „duşmanii poporului“. Pagini întregi de luări de poziţii populare erau publicate, ajungându-se chiar la acest absurd anunţ:„Nici măcar nu avem suficient spaţiu pentru moţiunile şi scrisorile primite. Simpla enumerare a miilor de localităţi şi fabrici în care s-au ţinut adunări cerându-se cea mai mare pedeapsă pentru clica de spioni şi trădători, a zecilor şi zecilor de mii de semnături de pe listele trimise nu ar avea loc în coloanele noastre“.

Joi, 13 noiembrie, supratitlul „Banda de complotişti trădători de ţară şi spioni şi-a primit pedeapsa meritată!“ (chiar deasupra numelui ziarului!) anunţa sentinţa în procesul conducătorilor fostului P.N.Ţ.:temniţă grea pe viaţă, degradare civică şi confiscarea totală a averii! Tot pe prima pagină era motivat, negru pe alb, că a fost rezolvat „Nu un proces politic, ci un proces al trădării şi al spionajului“. În acelaşi număr al ziarului (care trebuia, practic, să-i informeze pe români în legătură cu decizia completului de judecată), redactorii „Scânteii“ anunţau cum „În Capitală şi în întreaga ţară populaţia salută sentinţa împotriva conducătorilor fostului P.N.Ţ.“ – încercând o consfinţire publică a falimentului politic total. Steagul democraţiei era doborât definitiv, sub patronajul comunist şi al fiţuicilor obediente, iar această versiune a fost difuzată oficial până în 1989. A rămas, totuşi, această declaraţie a lui Nicolae Carandino:„îmi dădeam seama, odată cu publicul, cum Iuliu Maniu îşi desăvârşea statuia“.

REACŢII DIN PRESA COMUNISTĂ

„Nicio pedeapsă nu e prea mare pentru aceşti criminali”

„Sătenii şi sătencele din comuna Someşeni, jud. Cluj, adunaţi la 2 noiembrie 1947, ora 15.00, în sala şcolii, am dezbătut actul de acuzare şi depoziţiile acuzaţilor şi martorilor în procesul conducătorilor fostului Partid Naţional Ţărănesc-Maniu, rămânând uimiţi de gravitatea faptelor acestor trădători de ţară care s-au pus în sluja aţâţătorilor la un noi războiu.

Considerăm că faptul de a preda actele secrete ale Statului Român serviciilor de spionaj anglo-american, cu scopul de a pregăti o intervenţie armată în ţara noastră este aşa de grav, că nicio pedeapsă nu e prea mare acstor criminali, conspiratori împotriva intereselor poporului. Cerem pedepsirea cea mai aspră a conducătorilor fostului Partid Naţional Ţărănesc-Maniu, Mihalache, Penescu, Niculescu-Buzeşti şi ceilalţi”.

„Sunt vinovaţi pentru actele de sabotaj economic şi spionaj în favoarea cercurilor imperialiste străine. Să fie aspri condamnaţi!”

„Scriu muncitorii din Atelierele Principale CFR Cluj Preşedintelui Tribunalului Militar Bucureşti, Şcoala Superioară de Război.

Muncitorii din atelierele Principale CFR Cluj, întruniţi la adunare generală în ziua de 4 noiembrie 1947, am primit cu indignare trădările şi spionajele conducătorilor fostului P.N.Ţ., înfăptuite contra poporului muncitor şi regimului democrat. Maniu şi banda sa poartă răspunderea instaurării dictaturii fasciste a lui Antonescu şi a dezastrului cauzat ţării de hitlerişti. Sunt vinovaţi pentru actele de sabotaj economic, spionaj în favoarae cercurilor imperialiste străine, prin trimiterea informaţiunilor secrete privitoare la producţia de la Reşiţa şi din alte sectoare industriale. Noi, muncitorii C.F.R., cerem aspra condamnare a tuturor trădătorilor, în frunte cu Maniu, salvând astfel interesele ţării.

SENTINŢA PROCESULUI

Prin Sentinţa nr. 1988/11 noiembrie 1947, Tribunalul Militar al Regiunii a Ii-a Militară-Secţia I-, a condamnat pe:

Iuliu MANIU la 9 pedepse, însumând 104 ani de închisoare, plus de două ori muncă silnică pe viaţă.

Ion MIHALACHE la 6 pedepse, însumând 67 de ani şi o pedeapsă de temniţă grea pe viaţă.

Gr. NICULESCU-BUZEŞTI la 5 pedepse, însumând 69 de ani, şi încă una de M.S.V. pe viaţă, toate în contumancie, fiind în Statele Unite.

Alexandru CRETZEANU la 3 pedepse, însumând 32 de ani, şi încă una de M.S.V., toate în lipsă, fiind în statele Unite.

Victor RĂDULESCU-POGONEANU la 2 pedepse de câte 10 ani şi una de 25 de ani temniţă grea.

Grigore GAFENCU la 3 pedepse, însumând 32 de ani, şi una de 20 de ani muncă silnică, în lipsă, fiind în Statele Unite.

Camil DEMETRESCU la o pedeapsă de 10 ani şi alta de 15.

Constantin VIŞOIANU la 2 pedepse de câte 10 ani, la două de câte 12 ani şi la una de 15 ani M.S., în lipsă, fiind în Statele Unite.

Ilie LAZĂR la 2 pedepse de câte 10 ani şi una de 12 ani T.G.

Vasile SERDICI la 2 pedepse a câte 10 ani T.G..