Cei doi Toma Caragiu: regele şi bufonul
Toma Caragiu a început pe scene minuscule, din orăşele şi comune. Când piesa ieşea bine, primea aplauze şi nişte afinată de casă. Înainte de dispariţia sa, în 1977, era considerat cel mai mare actor român. Mulţi îl consideră aşa şi astăzi. Toma nu se gândea la asta. El avea un vis:să joace mult, cât de mult posibil, nu conta unde, fie pe scene de teatru, fie pe ringuri de circ.
Aşa îmi amintesc de el. Se întâmpla de Revelion, masa era plină cu de toate, mă rog, tot ce se putea găsi pe atunci şi eram toţi, toată familia. Trăiau toţi bunicii, părinţii erau acolo, mătuşile şi unchii, verişorii, iar eu şi fratele mai mic eram în centrul atenţiei, asaltaţi cu dulciuri şi cu poante. Nu existau cluburi unde să-ţi petreci „noaptea dintre ani“, nu se mergea la restaurant, nu erau bani, nu era apă caldă, nici curent electric uneori, viaţa nu era tocmai spectaculoasă, dar, oricum, noi, copiii nu ştiam nimic despre asta. Televizorul era deschis toată noaptea. Se aprindea pe la 8. Stăteam cu frate-miu, băgaţi după aparat, privind printre găurelele cutiei ce-l acoperea, urmărind fascinaţi miracolul aprinderii lămpilor, până când ecranul prindea viaţă. De când pornea şi până ce programul TVR de Revelion se încheia, televizorul devenea cel mai studiat obiect din casă. Niciun dumicat nu era înghiţit, fără ca ochii să privească simultan imaginile de pe ecran, nicio imagine nu scăpa nestudiată şi necomentată îndelung.
Acolo, la un astfel de program de Revelion, l-am văzut pentru prima oară pe acest actor. Eram mic, nu mai ştiu cât de mic, dar ţin minte şi acum momentul. Râdeam ca boul, deşi nu înţelegeam nici jumătate din ce spunea. Mai mult râdeam de râsul părinţilor mei, unul în hohote, ţinându-se de burtă doar privindu-i faţa serioasă a celui de pe ecran. De atunci mi-a rămas întipărită faţa lui serioasă şi a mai rămas ceva, o senzaţie. Toţi ceilalţi actori convocaţi pentru programul de Revelion „făceau ceva“. Unii se strâmbau, alţii îşi dădeau ochii peste cap, alţii cântau sau dansau. Acest actor nu făcea nimic anume. El stătea şi vorbea, cu tonul lui molcom. Şi lumea se prăpădea totuşi de râs.
Când m-am făcut mare, am aflat că pe actorul respectiv îl chema Toma Caragiu. Şi că imaginile pe care le priveam atunci fuseseră înregistrate cu ceva ani în urmă, pentru că, la cutremurul din 1977, Toma Caragiu murise. Scara blocului în care locuia se prăbuşise cu el. Puteţi lua textul următor ca pe un omagiu naiv, adresat celui care mi-a încântat copilăria cu glumele sale „serioase“. Sau ca pe o încercare de reconstrucţie, folosind documentele şi mărturiile vremii, a unor fragmente din viaţa unui om dispărut înainte ca eu să mă nasc. De fapt, puteţi lua textul următor cum vreţi.
Cifre. Aproximări. În lucrarea „Carte despre Toma Caragiu“, apărută în 1983, autorul Valentin Silvestru făcea o tentativă de a măsura cariera gigantică a actorului. Sec, procentual. Aşadar, de la revenirea definitivă a lui Toma în Bucureşti şi până la momentul dispariţiei sale în cutremurul din 1977, trecuseră 4.500 de zile. În acest timp, actorul apăruse pe scenele teatrelor Bulandra, Naţional şi de Comedie de peste 2.000 de ori, în 20 de spectacole diferite, spectacole repetate timp de aproximativ 1.000 de zile. Jucase în 40 de filme, în 28 având şi rolul principal, ceea ce autorul cărţii cuantifica la 1.600 de zile de filmare şi 200 de zile de post-sincron.
La televiziune apăruse în 3 filme-serial, susţinând 10 show-uri şi alte câteva zeci de emisiuni. Adică, alte aproximativ 600 de zile. Numele său figura pe două discuri Electrecord, iar vocea sa fusese imprimată pe 50 de emisiuni din ciclul „Unda veselă“. Alte 400 de zile, de data aceasta petrecute în faţa microfonului. Se mai adăugau 6 turnee peste hotare şi 30 în ţară, alături de Circul de Stat, plus deplasări la festivaluri, cenacluri, premiere de film. Alte 200 de zile. În total, calcula meticulos Valentin Silvestru, 6.400 de zile de muncă. „Aşadar, a muncit, în aceşti 12 ani, aproape 18 ani“, se încheia calculul.
Toma Caragiu dispreţuia ceea ce el numea „aproximativism“. În traducere, amatorismul, lipsa de interes, „merge şi aşa“-ul tipic românesc. Încă din copilărie, i se spunea că seamănă cu bunica sa, cea care stârnea hohotele de râs ale tuturor prin imitaţiile celor din jur. Dar cariera în actorie a lui Caragiu a fost ceva mai mult decât un simplu fapt ce trebuia asumat.Iniţial, părinţii îl vedeau medic veterinar. Dar nici chiar aşa! Adolescentul Toma a negociat intens, iar soluţia finală a fost considerată ca fiind acceptabilă, deşi nu-i convenea niciuneia dintre părţile implicate:Facultatea de Drept. Nu a durat mult până să-şi dea seama că nu este făcut pentru legi şi excepţii judiciare. Un an, mai exact. Toma Caragiu se înscrie la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti, secţia condusă de profesorul Victor Ion Popa. Cursurile se ţin de numai trei ori pe săptămână, astfel încât tânărul student îşi permite să locuiască în continuare în Ploieşti, oraşul unde se stabilise familia sa, şi să facă naveta în Capitală. Încă de la acel moment, însă, Caragiu avea să înţeleagă că nu şcoala îi va transforma visul în realitate. „Studenţia teatrală nu mi-a folosit. Încurcă multe şi pe mulţi“, avea să declare actorul, într-un interviu din 1975, acordat revistei „Teatrul“. În locul buchisitului în cărţi, alege munca. Istovitoare, dusă până la extremă, de cele mai multe ori.
Devine animator cultural, adunând în jurul său prieteni şi pasionaţi de teatru. Regizează chiar spectacolul „Take, Ianke şi Cadîr“, pe care îl joacă la cinematograful „Modern“ din Ploieşti, apoi prin orăşele şi comune din Prahova, unde este întâmpinat cu afinată. Construieşte nucleul denumit „Brigada culturală Prahova“, ce se transformă, treptat, în Teatrul Sindicatelor Unite (1947) şi, în final, în Teatrul de Stat Ploieşti (1949). Enunţă un principi după care se va ghida tot restul vieţii. Iată-l, redat, în acelaşi interviu din 1975:„Eu cred că actorul trebuie să joace astă-seară «Lear» şi a doua seară să fie clovn la circ. Numai gândul că încă n-ai ajuns acolo unde poate ajunge un om care se perfecţionează te păstrează în stare de modestie“. Şi, printr-o minune, este văzut şi remarcat. În 1948, i se oferă debutul pe scena bucureşteană. Se întâmpla la studioul „Teatrului Naţional“ din Piaţa Amzei. La acel moment, Toma Caragiu, încă student în anul III, joacă rolul unui scutier în piesa „Toreadorul din Olmado“, pusă în scenă de regizorul Ion Şahighian.În februarie 1977, cu mai puţin de o lună înainte de cutremurul teribil ce avea să-i curme viaţa, Toma Caragiu se afla în tren. Avea să fie ultima sa ieşire din Capitală, prilejuită de premiera filmului „Tufă de Veneţia“, la Vaslui. Alături de el, în compartiment, se aflau, printre alţii, Ileana Stana-Ionescu, Tamara Buciuceanu, Andrei Ionescu şi Ovidiu Iuliu Moldovan. La acest moment, Toma Caragiu depăşise cu mult statutul de actor apreciat, devenind idol al mulţimilor. Întreaga sa muncă asiduă, începută prin teatre de provincie, îşi cunoscuse încununarea în celebrele scenete filmate la TVR şi difuzate în noaptea de Revelion. Depăşind graniţele umorului tradiţional destinat unei astfel de ocazii, discursurile lui Caragiu se transformaseră în repere de discuţie, mici elemente de complicitate, în care, sub masca umorului, griul vieţii de zi cu zi era expus în cea mai pură obscenitate a sa.Discuţiile dintre partenerii de drum din acea zi de februarie 1976 se legau tocmai de apariţia lui Toma Caragiu la Televiziunea Română, cea din programul celui mai recent Revelion. Cu acea ocazie, Caragiu susţinuse trei scheciuri. Primul lua în derâdere modurile de întrebuinţare ale unor produse de import. Al doilea, „Agenda de telefon“, relata cu amărăciune gândurile unui monoman, care nu are pe cine să felicite, în preajma Revelionului, fiindcă, în afară de sine, nu iubeşte pe nimeni cu adevărat. Însă cel de-al treilea monolog, intitulat „Toma şi şarpele“, crease cu adevărat senzaţie. Imaginile cu acesta au dispărut ulterior. Există chiar şi teoria, conspiraţionistă sau nu, că banda a fost luată din videotecă şi ştearsă, din motive şi de către persoane necunoscute. Era aşa…
Toma apărea cu un turban de fachir şi cu un coşuleţ. Începea să cânte la flaut şi din coşuleţ ieşea un şarpe care se ondula într-un dans:„Într-un orăşel, la o «Alimentară» erau un vânzător foarte bisericos şi un primar foarte lăudăros. Într-o zi, vine un client şi întreabă:«Banane aveţi?». «Mulţumită lui Dumnezeu, banane avem», zice vânzătorul. «Dar măsline aveţi?». «Mulţumită lui Dumnezeu, măsline avem». Primarul, care era în control, aude şi se supără:«Nu mai tot spune mulţumită lui Dumnezeu, când de aprovizionare mă ocup eu, primarul!». Vânzătorul dă din cap, adică a înţeles, iar clientul îl intreabă mai departe:«Mălai aveţi?». Şi vânzătorul îi răspunde:«Mulţumită primarului, mălai n-avem!». Şarpele:«Sssst!. «Ce vrei, Costică?» Şarpele îi sâsâie ceva la ureche. «Cum? Eşti nebun? Cum o să spun aşa ceva? Pe asta spune-o tu şi o sâsâi eu! Element provocator şi veninos, ce eşti! Din cauza unuia ca tine, strămoaşa mea, Eva, a fost gonită din Rai şi strămoşul meu, Adam, a rămas cu reumatism intercostal!». Stimaţi telespectatori, fie ca anul care vine să vă aducă numai bine! Mă duc şi eu, Costică, la masa de Revelion, unde am invitat şi o mangustă. Dumneavoastră beţi, mâncaţi, petreceţi, cu Tomiţă, să ciocniţi întru mulţi ani fericiţi!“. Citeste mai mult: adev.ro/nn0ls9
