Carol I, la judecata istoricilor comunişti

Ca orice regim totalitar, regimul comunist din România a folosit discursul istoric drept armă politică şi ideologică pentru modelarea mentalităţii şi identităţii populaţiei. După instalarea definitivă a comuniştilor la conducerea României, când aceştia preiau toate pârghiile puterii, istoriografia se transformă, astfel, în discurs propagandistic ce trebuia să servească intereselor politice ale partidului. Monarhia şi foştii suverani ai ţării sunt puşi la zid, iar, dintre aceştia, Carol I devine exponent al politicii de exploatare şi jefuire a poporului român. Imaginaţia istoricilor de casă ai regimului nu cunoaşte însă limite:viaţa regelui ar fi fost una cu totul imorală, cu amante, desfrâu şi uşi secrete.

Urmărind directivele date de Mihail Roller, „micul dictator al istoriei”[1], care vorbea despre „necesitatea introducerii unui spirit ştiinţific în cercetarea istoriei”[2](pe care vechea istorie, a regimului burghezo-moşieresc, nu l-ar fi avut), noii istorici au început să rescrie trecutul României în baza ideologiei comuniste. Astfel, acea parte a istoriei României care tocmai se încheiase – istoria Regatului – avea să fie imediat schimbată în vederea legitimării abdicării regelui şi a proclamării Republicii Populare. Aşadar, perioada regimului monarhic – considerată până atunci o epocă a progresului, a modernizării României – s-a transformat într-o perioadă neagră a istoriei naţionale, asemănată întunecatului Ev Mediu. Potrivit noului discurs istoric, cei 81 de ani de monarhie au fost „ani de sărăcie, ani de robie, ani de cufundare a poporului român în nenorociri din ce în ce mai mari”[3].

Critica instituţiei monarhice a fost însoţită, bineînţeles, şi de critica foştilor suverani ai ţării. Carol I, Ferdinand şi Maria, Carol al II-lea şi Mihai sunt toţi puşi la zid de istoriografia comunistă şi vor fi aspru criticaţi şi huliţi până spre sfârşitul regimului comunist (când are loc un proces de reabilitare parţială a foştilor monarhi, excepţie făcând doar Carol al II-lea).

Dintre toţi regii, cea mai proastă imagine o are, după cum era de aşteptat, Carol al II-lea. Îi urmează Carol I, primul rege al României, cel a cărui domnie, lungă de 48 de ani, a schimbat în bună măsură faţa ţării. Istoricii comunişti vor şterge însă cu buretele toate aspectele pozitive ale acestei domnii şi vor face din Carol simplul iniţiator al politicii de exploatere şi jefuire a poporului român.

Carol – pion al Kaiserului la gurile Dunării şi asupritor al ţărănimii

În prima perioadă a regimului comunist, cea pe care istoricii de azi o numesc „faza stalinistă” (din 1948 până spre începutul anilor ’60), regele Carol I era prezentat drept prinţul străin impus de cercurile capitaliste occidentale, interesate să-şi exercite controlul şi asupra micului stat răsăritean. În istoria de atunci, Carol apărea ca pion al Kaiserului la gurile Dunării, executant docil al ordinelor acestuia[4], precum şi ca apărător exclusiv al intereselor claselor exploatatoare.

Pentru a vedea portretul model al regelui Carol în anii ’50, recurgem la un volum de propagandă apărut sub semnătura unor ofiţeri:V. Anescu şi M. Popa. Aceştia publică în 1958, la Editura Militară, o cărticică de aproximativ 150 de pagini, ce poartă un titlu sugestiv:Jefuirea poporului de către monarhie. Scopul volumului este clar, după cum susţin şi autorii în prefaţă:„demascarea concretă a modului cum poporul nostru a fost jefuit de către dinastia hohenzollernilor”[5]. Nu contează că autorii recurg la prea puţine surse pentru a-şi susţine ideile;la urma urmei, în propagandă asta contează mai puţin, iar cei doi încep să scrie cartea având deja concluziile în minte.

Potrivit lui Anescu şi Popa, „obscurul ofiţer prusac” începe la scurtă vreme după venirea în ţară prigonirea românilor. Deşi primeşte două moşii la venire, Carol nu se mulţumeşte doar cu atât şi îi persecută pe ţărani pentru ca aceştia să renunţe la propriile pământuri în favoarea sa;se vorbeşte chiar de torturarea şi arderea de vii a ţăranilor pentru a-i „convinge” să cedeze principelui cât mai multe terenuri[6]. În viziunea autorilor, Carol inaugurează astfel „tabloul sumbru al jafurilor şi împilărilor ţărănimii muncitoare de către monarhie”[7], ce va reprezenta o constantă nu doar a domniei acestuia, ci şi a urmaşilor săi. Iar în timp ce regele era preocupat de acumularea neîncetată de averi, ţărănimea română suferea din cauza sărăciei şi a condiţiilor grele de trai, pe care regele nici că se gândea să le îmbunătăţească. De aceea, „în timp ce regele şi familia regală duceau o viaţă de risipă, lux şi desfrâu, ospiciile erau pline de ţărani înebuniţi de pe urma pelagrei”[8]. Iar în momentul în care, în sfârşit, ţărănimea se ridică împotriva autorităţilor, Carol ordonă reprimarea răscoalei. În privinţa acestui episod, Anescu şi Popa susţin că „măsurile sălbatice de reprimare a luptei ţăranilor muncitori au provocat satisfacţia deplină a regelui Carol I, care într-o conversaţie cu Marghiloman, la 22 martie 1907 se declara «foarte mulţumit» de armată”[9].

O altă carte de propagandă, Adevărata istorie a unei monarhii, apărută în anii ’60 sub semnătura lui Alexandru Gârneaţă, relatează cele întâmplate în 1907 într-un subcapitol cu evident mesaj propagandistic, intitulat „Răscoala din 1907. Cauzele ei. Regele patronează masacrele”. Ca mulţi alţi istorici comunişti, Gârneaţă se foloseşte de episodul răscoalei ţărăneşti din 1907 pentru a arăta că regele Carol I apăra doar interesele burgheziei şi ale moşierimii şi că dispreţuia cu adevărat ţărănimea română, regele făcându-se vinovat de moartea celor 11.000 de ţărani ucişi în timpul răscoalei. (O observaţie:toţi istoricii din perioada comunistă vorbesc de existenţa a 11.000 victime în 1907, cifră considerată astăzi mult exagerată.)

Foto:Desen din „Furnica”, de Murnu-monarhia îi exploatează pe țărani

„Putreziciunea morală de la curte şi desfrâul care domnea acolo”

Cu toţii cunoaştem numeroasele poveşti privind aventurile sentimentale ale lui Carol al II-lea;iar propaganda comunistă n-a putut trece peste această „mină de aur”, exploatându-le din plin pentru a demonstra caracterul imoral al monarhului. Însă istoricii au căutat (sau au inventat) anecdote similare în care protagonişti erau ceilalţi regi;Carol I nu a fost nici el ocolit.

Acelaşi Alexandru Gârneaţă dedică un capitol din lucrarea sa „vieţii de familie” a regilor, scriind, de fapt, despre „putreziciunea morală de la curte şi desfrâul care domnea acolo”[10]. Despre Carol, pe care-l numeşte în batjocură „cel auster”, spune că ar fi avut la Peleş o uşă separată prin care îşi aducea amantele în apartamentele sale. Amante care – pretinde autorul – „erau recrutate dintre fiicele şi soţiile oamenilor politici, care în loc să se revolte, se considerau onoraţi că pot să-şi murdărească familia, deoarece sperau să capete diferite avatangii.”[11]Dar asta nu e tot:acestor amante cu legături politice importante li s-ar fi adăugat şi femei simple, ţărănci sau servitoare:„regele Carol se întorcea câteodată din plimbările sale cu câte o ţărancă şi nu rareori s-a întâmplat ca însăşi servitoarele multor palate regale să se bucure de atenţia unei nopţi... regeşti.”[12]

În anii 1970, reabilitarea imaginii lui Carol I

Începând cu a doua jumătate a deceniului al optulea, discursul istoric referitor la foştii suverani ai României se schimbă treptat, într-un sens pozitiv. Asistăm la o reabilitare a figurilor monarhice, la o reinterpretare mai echilibrată a personalităţilor lor şi a rolului jucat în istoria României. Această reabilitare – pe care o observăm mai degrabă în lucrările de specialitate, nu în cărţile de istorie de larg consum, precum manualele şcolare – este evidentă mai cu seamă în cazul lui Carol I. Dacă anterior, toţi istoricii, fără excepţie, vedeau în aducerea sa pe tronul României în 1866 un act contrar intereselor şi dorinţelor poporului român, acum începe să se justifice această acţiune ca fiind cerută de contextul politic şi de necesitatea de a apăra Unirea din 1859[13].

Se schimbă şi portretul lui Carol. Nu se mai vorbeşte despre imoralitatea acestuia (dezminţită acum de unii istorici), despre dorinţa sa de a acumula averi cu orice preţ sau despre caracterul său autoritar. Spre exemplu, în 1978, Carol este descris, într-un studiu, în următorul fel:„locotonent, având 27 de ani, înzestrat cu o fire rigidă şi mândră, el fusese crescut şi instruit într-un autentic spirit prusian care se caracteriza printr-o îmbinare a simţământului datoriei, o obişnuinţă a activităţii metodice, perseverente, cu supunere la ordinele transmise pe scară ierarhică.”[14]Gh. Chiriţă, autorul acestor rânduri, nu este singurul istoric care începe să vadă în originea şi educaţia germană a regelui Carol I nu sursa unui caracter conservator, militarist sau reacţionar, ci baza unui respect pentru ordine şi corectitudine.

În această perioadă dispar din discursul istoricilor şi anumite chestiuni precum setea de avere a regelui Carol sau vinovăţia directă a acestuia pentru reprimarea răscoalei din 1907. Dispare, de asemenea, acuzaţia potrivit căreia regele Carol I ar fi trădat, prin alianţa secretă cu Puterile Centrale, interesele românilor şi idealul întregirii naţionale. Istoricii pot afirma în această perioadă că „Regele Carol I a fost, şi nu putea să nu fie, pentru ameliorarea situaţiei românilor din Transilvania şi, în perspectivă, pentru unirea acestui străvechi teritoriu cu patria mamă.”[15]

Bilanţ cât îl priveşte pe Carol I:„patruzeci de ani de sărăcie, de robie, de ruşine”[16]sau „etapă de mari progrese”?

În anii ’50-’60, singura concluzie la care puteau ajunge istoricii era cea potrivit căreia lunga domnie a regelui Carol I nu fusese altceva decât debutul unei epoci de exploatare a poporului român de către monarhie, exploatare care avea să atingă punctul culminant în timpul lui Carol al II-lea. În ultimii ani ai regimului comunist însă, concluziile se schimbă radical, iar perioada domniei lui Carol I e interpretată ca fiind o epocă în care România a cunoscut numeroase progrese. Spre exemplu, istoricul Ioan Scurtu scrie la sfârşitul anilor ’80 că „o privire obiectivă ne conduce la concluzia că cei 48 de ani de domnie a lui Carol I au marcat o etapă de mari progrese a României în plan economic, social, aministrativ, politic, cultural. Sistemul de guvernare stabilit prin Constituţia din 1866 şi-a dovedit viabilitatea, iar regimul politic a evoluat pe o linie burghezo-democratică.”[17]

Se observă, aşadar, o foarte mare diferenţă de la criticile foarte dure, cu iz propagandistic, ale istoricilor stalinişti, la interpretările din anii ’80. Schimbarea e binevenită, dar cu următoarea menţiune:diferenţele apărute în discursul istoric sunt vizibile cu precădere în lucrările de specialitate;în manualele şcolare – cele care exercitau cea mai mare influenţă la nivelul întregii populaţii – imaginea regilor se schimbă prea puţin. De fapt, ei abia dacă sunt menţionaţi. Atât în anii ’50, cât şi în anii ’80, istoria regatului e relatată fără a vorbi prea mult despre regi. Apar, ici, colo, menţiuni sumare despre existenţa unui monarh, însă prea puţine la număr pentru ca elevul de rând să-şi dea seama de ceea ce a însemnat de fapt perioada 1866-1947.  

Această modificare radicală a discursului istoriografic vizavi de monarhie şi de reprezentanţii săi ridică o întrebare legitimă:în ce condiţii şi cu ce motive a fost permisă reabilitarea foştilor regi şi, deci, reinterpretarea istoriei Regatului? Răspunsul este, credem, foarte simplu:la patruzeci de ani de la abdicarea regelui şi de la proclamarea republicii, comuniştii nu se mai simţeau ameninţaţi de fantoma monarhiei. După atâţia ani de propagandă şi discurs istoriografic antimonarhist, prea puţini români mai cunoşteau „adevărata istorie a unei monarhii”, pentru a împrumuta expresia lui Al. Gârneaţă. Reabilitarea, cu rezervele de rigoare, a lui Carol I, a lui Ferdinand şi chiar a regelui alungat de comunişti în 1947 nu mai prejudicia în niciun fel legitimitatea (falsă, de altfel) a regimului.

Portretul lui Carol I:domenii imense, afaceri scandaloase, promiscuitate, mişelii şi mormintele ţăranilor

„Îţi aminteşti desigur cititorule, cărţile de cetire pe care le buchiseai cu sârg, în vremea băncilor tocite. Mai pe la sfârşit, dădeai de figura de cioclu în mare ţinută a primului monarh. Iar mai sus şi mai jos de ea, stătea scrisă istoria instaurării dinastiei, această «pagină luminoasă, scrisă cu litere de foc, în istoria măreţului popor român.» (...)

Foto:Caricatură semnată Murnu:Carol I, în grămezi de galbeni-„Asta e muzica ce-mi place mie”

La Turnu Severin, coborâse dintr-un vapor austriac dragul nostru domnitor Carol I, care trecând prin primejdiile viteazului din poveste, mânat de o dragoste nemaiîntâlnită pentru poporul român, a venit cu sincera dorinţă de a civiliza această hoardă de valahi sălbateci. (...) Atât ai învăţat, cititorule. De imensele domenii acumulate, de scandaloasele afaceri, de sgârcenia «austerului» monarh, de sângele vărsat de trei ori de ţărani, de zecile de mii de morminte ce-au împodobit ţintirimele satelor, de desfrâul şi promiscuitatea regală, de mişeliile augustei făpturi n-ai citit nicio iotă, nu ţi s-a spus nimic, şi nici n-ai ştiut că celor care voiau să scrie sau să vorbească li se frângeau penele, li se înfunda gura cu ţărână sau mucezeau în închisori. (...)

Plevna, Griviţa, Rahova, toate cetăţile şi întâriturile turceşti au căzut, s-au prăbuşit, aidoma castelelor de cărţi de joc, lovite de suflarea unui copilaş. Şi totul datorită apocalipticei figuri monarhice. Şi în ţară rămăsese regina Elisabeta, mama poporului. Ce frumoasă era prietene, împodobită cu şalul Crucii Roşii. (...) Ce frumoasă poveste! Împăratul plecat la luptă, împărăteasa duce treburile domniei şi alină suferinţele poporului. Şi ce popor fericit! Ne invidia o lume întreagă pentru norocul de a avea aşa domnitor. (...)

În timpul celor 48 de ani de domnie ai lui Carol I, cât şi în restul până la 81 împărţiţi între cei trei urmaşi, nu s-a ridicat nicio şcoală şi nu s-a făcut nicio bibliotecă din banii regelui. Tot ce-a purtat numele vreunui monarh, a fost făcut din banii Statului sau era vreo fundaţie mai veche. (...) Dar cel care venise cu pantalonii lustruiţi, cu haina roasă în coate şi cu două cufăraşe jerpelite în mână, ştia ce trebuie să facă într-o ţară înapoiată, în care politicienii erau dispuşi să cureţe cu poala hainei lor scările palatului. El şi-a dat seama de la început că orişice ar face, aceşti oameni josnici şi slugarnici îi dădeau în schimbul libertăţii de a jupui pe ţărani după bunul lor plac, dreptul de a fi fruntaşul lor. Şi astfel începe povestea acumulării de averi”

(Extrase din Alexandru Gârneaţă, Adevărata istorie a unei monarhii. Familia Hohenzollern, Bucureşti, Editura Cartea Românească, f.a.)

[1]Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Humanitas, 2011, p. 123

[2]Mihail Roller, Probleme de istorie, Bucureşti, Editura Partidului Muncitoresc Român, 1949

[3]Sorin Toma, De la monarhia burghezo-moşierească la Republica Populară, în „Scânteia”, 2 ianuarie 1948, an XVII, nr. 1011, p. 1-2

[4]V. Anescu, M.Popa, Jefuirea poporului român de către monarhie, Bucureşti, Editura Militară a Ministerului Forţelor Armate ale R.P.R., 1958, p. 48

[5]Ibidem, p. 5-7

[6]Ibidem, p. 10-11

[7]Ibidem, p. 38

[8]Ibidem, p. 40.

[9]Ibidem.

[10]Alexandru Gârneaţă, Adevărata istorie a unei monarhii. Familia Hohenzollern, Bucureşti, Editura Cartea Românească, f.a., p. 93

[11]Ibidem, p. 94

[12]Ibidem, p. 95

[13]„Alegerea unui prinţ străin pe tronul României a fost un act politic necesar dictat de nevoia menţinerii Unirii (...)”-N. Copoiu, Rosturile unui prinţ străin, în „Magazin istoric”, XII, nr. 4, 1978, p. 25

[14]Gh. Chiriţă, România în 1866. Coordonate ale politcii interne şi internaţionale, în „Revista de istorie”, XXXI, nr.12, 1978, p. 2203-2204

[15]I. Scurtu, Contribuţii privind viaţa politică din România. Evoluţia formei de guvernământ în istoria modernă şi contemporană, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p. 1189

[16]Acesta este titlul unui manifest antimonarhist apărut în 1906, an în care se sărbătorea jubileul de 40 de ani de domnie ai Regelui Carol I.

[17]Ibidem, p. 130-131