Banchetele Greciei antice: Rafinament sau ostentatie?

Aşa cum spuneam şi în textele precedente din paginile acestei reviste, banchetul, symposion, devine, în Grecia secolelor VII-VI a. Chr., semnul vizibil al unui stil de viaţă aristocratic, modul anume în care distincţia socialăse manifestă cu precădere. În acest cadru, excesul de bogăţie se rafinează prin consumul de bunuri exotice. Aşa cum a arătat de mult încă marele clasicist italian Santo Mazzarino[1], receptarea influenţelor venite din Orientul Apropiat, integrarea obiectelor de lux în decorul reuniunilor aristocratice, căsătoriile nobile, cu mirese venite „de peste mări şi ţări” – prinţese lidiene sau prinţese trace – se însumează distanţând modul de viaţă al aristocraţilor, a căror bogăţie nu se măsoară în bani, ci în capacitatea de a cheltui elegant şi generos fără măsură, împreună cu ceata de hetairoi.

Acest stil dispendios, la limită chiar parazitar – în pofida eleganţei stilistice la care pretinde – a devenit repede ţinta atacurilor în cetăţile care aspirau la egalitatea civică. O etică mai pragmatică, o atitudine mai echilibrată devin semne ale progresului unor idealuri care tind către refacerea unui univers de reprezentări care proclamă valorile sobre ale cetăţeanului egal sub aspect politic cu toţi ceilalţi concetăţeni participanţi la viaţa publică comună. Revoltele şi reformele politice care au dus, la sfârşitul arhaismului şi în epoca clasică, la instituirea democraţiei în viaţa politică – fie că-i vorba de proclamarea isonomiei la milte şi în alte cetăţi ioniene, de reforma lui Clistene la Atena, sau de revolta care, la Istros, pe malul vestic al Pontului Euxin, s-a încheiat abia odată cu instaurarea unor instituţii şi practici democratice – au fost mereu însoţite de o revoltă culturală a cetăţenilor de rând, care au ironizat obiceiurile excesiv de rafinate ale elitei aristocratice.

Epitete ca „efeminat”, vizând înfăţişarea exterioară, sau „risipitor fără noimă”, vizând cheltuiala lipsită de finalitate practică a acestei lumi aristocratice a banchetelor, exprimă acest sentiment popular de dezaprobare a luxului ostentativ prin care nobilii îşi afirmau apartenenţa la o civilizaţie a rafinamentului, inaccesibilă celor de rând.

„Universitarii la cină” şi luxul

Athenaios, foarte eruditul autor din sec. II-III p. Chr., căruia îi datorăm fără doar şi poate cele mai multe informaţii referitoare la viaţa privată a elitelor greceşti din toate timpurile, citează în cartea a 12-a, paragraful 526 a-d, din Deipnosophistai– „Învăţaţii la cină” (sau, cum traducea odată marele specialist al banchetelor de la Oxford, Oswyn Murray, Universitarii la dineu) consideraţiile unui autor elenistic şi câteva versuri ale poetului şi filosofului Xenophanes din Colophon, despre contemporanii săi nobili din sec. VI a. Chr.:„Cum ne spune Phylarchos, Colophonienii erau cândva severi ca obiceiuri, dar s-au scufundat în lux după ce s-au împrietenit şi s-au aliat cu lidienii, şi se plimbau de colo-colo cu pletele încărcate de bijuterii de aur, cum ne spune şi Xenophanes:«Deprinzând de la lidieni luxul nefolositor, /câtă vreme n-au fost supuşi odioasei tiranii, /se plimbau prin agora înveşmântaţi în purpură, /nu mai puţini de o mie, fluturându-şi trufaş buclele/strălucitoare de meşteşugite parfumuri»”. Athenaios continuă apoi vorbind despre înclinaţia excesivă către băutură a Colophonienilor, despre o lege care fixa programul de lucru al fetelor care cântau din aulosla banchete, discută preţul – foarte ridicat oricând – al purpurei, şi alte amănunte provenind din aceeaşi lume aristocratică a symposia.

Tot aşa, aflăm de la acelaşi autor că nobilii din Samos erau vestiţi – probabil şi ironizaţi – pentru obiceiul de a purta cununi de aur şi împletituri din lanţuri de aur în păr. Herodot lămureşte cel mai bine sensul acestor detalii transmise de autorii antici atunci când povesteşte că a aflat cum Croisos, regele lidian învins de perşi, l-ar fi sfătuit pe regele biruitor Cyrus să-i înveţe de mici pe copiii supuşilor cu haine moi şi muzică fermecătoare, „fiindcă astfel, o Rege, îi vei vedea îndată prefăcându-se în femei, nu în bărbaţi războinici”(1.155.4). Isocrate avea să scrie în schimb, un secol mai târziu, chiar despre perşi, că sunt „molateci, neştiutori de războaie şi ruinaţi de lux”(5.124).

Naufragiaţi în lux

Luxul ca naufragiu, luxul ca motiv al prăbuşirii cetăţilor, imperiilor şi chiar oamenilor:această teză e adesea prezentă în consideraţiile antice despre cauzele decăderii. Aşa a fost explicată distrugerea Miletului de către perşi, în 454 a. Chr. Heracleides, un autor originar din ţinuturile Pontului, autor al unui tratat Despre dreptate, şi el citat de Athenaios(12.523f), scria că milesienii „au fost înfrânţi din pricina vieţii de risipă şi a duşmăniilor politice dintre ei”.

Dar exemplul clasic al cetăţii copleşite de uzanţele nobiliare excesive, care îi şi provoacă în ultimă instanţă prăbuşirea, rămâne cetatea Sybaris, colonie aheeană din sudul Italiei. Savanţii au considerat tradiţia despre mărirea şi decăderea cetăţii Sybaris ca pe o manifestare timpurie a teoriei antice despre cauzalitate în istorie, anume aceea care susţinea că excesul de prosperitate al unei persoane sau colectivităţi stârneşte o reacţie în lanţ care se încheie, fatal, cu prăbuşirea:prea-plinul de bogăţie, ploutos, provoacă tryphe– rafinamentul ostentativ, şi koros– excesul, care, la rându-le, împing către hybris– aroganţă, trufie, transgresiune, pe care zeii nu o iartă niciodată, provocând distrugerea, poleia.Indiferent dacă această teorie datează din vremea lui Herodot sau este elaborată mult mai târziu, în epoca elenistică târzie, cum s-a argumentat în ultima vreme, Sybaris rămâne paradigma excesului de rafinament aristocratic şi a inutilităţii nocive a acestuia.

Culcuş din petale de trandafir

Tema luxului sibaritic a devenit proverbială în antichitate şi a depăşit cu mult limitele acesteia. Încă Aristofan glumea pe seama fragilităţii delicate a bărbaţilor din Sybaris atunci când, în Viespile1427-31, Philocleon povestea cum un sybarit a căzut din carul său de paradă şi s-a lovit la cap, iar un amic l-a sfătuit ironic să rămână la ocupaţiile la care se pricepe – adică la banchete.

Se povestea adesea despre un alt sybarit, pe nume Smindyrides, care, întrecând-o pe prinţesa din povestea cu bobul de mazăre sub saltea, a pus să i se aştearnă un culcuş doar din petale de trandafir, dar dimineaţa s-a sculat plângându-se că salteaua l-a învineţit. Acelaşi Smindyrides, hupo chlides kai tryphes, „din cauza efeminării luxuoase şi a rafinamentului arogant”, a luat cu el nu mai puţin de 1.000 de slugi când s-a dus la Sicyon să se întreacă cu ceilalţi peţitori pentru mâna fiicei tiranului Kleisthenes. Tot despre Smyndrides se spunea că s-ar fi lăudat odată că, de 20 de ani, nu mai văzuse nici răsăritul, nici apusul soarelui. O altă anecdotă, încă şi mai explicită, povestea cum un nobil din Sybaris se plângea că îl doare spinarea fiindcă a văzut nişte sclavi cărând saci grei plini cu grâu, la care un amic care îl asculta i-a spus:„taci, că doar auzindu-te mi s-a rupt o coastă!”

[1]S. Mazzarino, Fra Orientee Occidente, Florenţa, 1946