⬆

Bancherul Mauriciu Blank și tezaurul României: „Dar pentru Dumnezeu, nu-l trimiteţi în Rusia!”

Decizia strămutării tezaurului în Rusia a fost una foarte grea, astfel încât Ionel Brătianu a vrut să ceară și părerea bătrânului bancher evreu Mauriciu Blank (1848–1929), director general al faimoasei bănci Marmorosch Blank, finanţist ce contribuise cu sume însemnate la dezvoltarea industrială și a infrastructurii românești în precedentele patru decenii.

Sfatul lui Blank a fost categoric: „Un asemenea depozit în mâna Moscovei nu e sigur în clipele actuale, și vom avea deziluzii amarnice. Mult mai indicat ar fi să trimitem tezaurul la Londra”. La argumentul lui Brătianu, cum că tezaurul nostru ar putea fi scufundat de submarinele germane pe parcursul transportului din Norvegia în Anglia, Blank propune soluţia închirierii unor seifuri în băncile norvegiene în care să fie depozitat tezaurul. Brătianu nu se lasă și spune că „rușii s-ar simţi jigniţi dacă am prefera Anglia, ţării lor. Și apoi călătoria tezaurului până la coasta Norvegiei și de acolo cu vaporul spre Londra ar costa ca primă de asigurare vreo zece milioane”.

„Într-o vreme când se prăpădesc miliarde prin război, o primă de asigurare chiar de zece milioane pentru tezaurul ţării noastre, nu e exagerată”, vine răspunsul abilului finanţist. Ionel Brătianu rămâne inflexibil în părerea sa, făcându-l pe Blank să implore patetic: „Dar, pentru Dumnezeu, nu-l trimiteţi în Rusia!” Zarurile însă erau aruncate. În aceeași zi de 8 decembrie în care Costinescu se adresa lui I. G. Bibicescu, acesta, ales tot pe 8 decembrie guvernator al Băncii Naţionale, îl înștiinţează pe ministrul de Finanţe că BNR, prin Consiliul de administraţie, „fiind de acord asupra nevoii punerii în siguranţă a tezaurului Băncii Naţionale care este averea sa privată, în contra unei eventuale invaziuni a inamicului, roagă guvernul să ia măsurile necesare în această privinţă”. Concomitent, încep tratativele directe dintre Banca Naţională, reprezentată de către directorul G. G. Danielopolu, și Mossoloff, reprezentantul Rusiei, privitoare la detaliile transferului tezaurului la Moscova.

Presiunile ruseşti sunt mari, făcându-l pe noul guvernator al BNR să-i scrie pe 11 decembrie lui Emil Costinescu: „Se pun stăruinţi ca să încărcăm tezaurul Băncii chiar astăzi spre a-l porni spre Rusia... nu vom putea proceda la încărcarea tezaurului, adică la predarea lui în mâna unor funcţionari străini, decât dacă ni se va comunica convenţia încheiată cu guvernul imperiului rus pentru garantarea acestui tezaur și autorizarea dată unor anume funcţionari de a primi acele valori în mâinile și sub responsabilitatea guvernului imperial rus”. Prompt, ministrul de Finanţe răspunde în aceeaşi zi: „Vă comunic că puteţi expedia în toată liniştea stocul metalic al Băncii Naţionale la Moscova, spre a fi pus în tezaurul împărătesc de la Kremlin”. Ministrul de Finanţe se baza în comunicarea transmisă BNR pe asigurările, primite în aceeaşi fatidică zi de 11 decembrie 1916, date de către Mossoloff.

Acesta îl înștiinţase pe Emil Costinescu că fusese autorizat telegrafic să semneze protocolul privitor la încărcarea tezaurului Băncii Naţionale într-un tren special, precizând că: „Guvernul rus garantează integritatea tezaurului atât în timpul transportului, cât și pe tot timpul rămânerii lui la Moscova”. Acesta este de fapt documentul fundamental care a decis soarta tezaurului românesc. Întrunit de urgenţă, Consiliul General al Băncii Naţionale aproba transferarea tezaurului la Moscova, „întemeindu-se pe aprobarea guvernului român și pe asigurările date de Rusia”.