Alexandru cel Mare, cuceritorul legendar al perşilor
Alexandru cel Mare este o legendă, un idol al iubitorilor de istorie, un erou al lumii antice. Numele său dăinuieşte într-o lume din ce în ce mai temătoare, care se ascunde în spatele unor arme sofisticare, în care oamenii se raportează la tinerii eroi ai antichităţii ca la idealuri de neatins. Fiu al Macedoniei, Alexandru a fost un iureş al războiului, acesta nu s-a limitat la a-şi conduce bine patria, ci a renunţat la comoditatea unei vieţi lungi şi paşnice în regatul său pentru glorie eterna înfruntându-l pe Darius, în indepărtatele ţinuturi din Asia.
Viaţa sa, scurtă de altfel (356-323 î. Hr.), a fost relatată detaliat de către istoricul Quintus Curtius Rufus, istoric roman care a scris în vremea împaratului Claudius (41-54 d. Hr). O parte a istoriografiei moderne îl contestă pe Rufus, sunt opinii care spun că nici măcar nu ar fi existat sau că opera Viaţa şi faptele lui Alexandru cel Marenu îi aparţine, dar atâta timp cât aceste suspiciuni nu au fost dovedite în mod ştiinţific, nu ne rămâne decât sa-l cităm şi să ne raportăm la el de fiecare dată când vrem să vorbim despre Alexandru pe baza unui izvor istoric narativ detaliat.
Alexandru cel Mare a fost fiul lui Filip al II-lea, s-a născut la Pella şi descindea din dinastia Argeadă. A urcat pe tron la numai 20 de ani, iar cea mai mare parte a vieţii sale şi-a petrecut-o în afara Macedoniei, realizând unul dintre cele mai mari imperii ale lumii antice. Despre fascinatia pe care au simtit-o contemporanii si cei care au trăit după acesta, Curtius Rufus scria „Multi autori greci au vorbit despre viaţa şi faptele lui Alexandru, care a smuls sceptrul din mâna perşilor spre a-l strămuta în Grecia.” Despre originile sale care se spune că descindeau din tagma zeilor acelaşi autor antic mărturiseşte „Aşadar cred că Alexandru era înzestrat din plin cu toate darurile minţii şi ale norocului care trebuiau neapărat să urce pe cea mai înată treaptă a puterii un bărbat ales de soartă. Regii Macedoniei spuneau că neamul lor îşi trage obârşia din Hercule. Olimpia, mama lui Alexandru, spunea că se trage din neamul lui Achile.”
După moartea tatălui său, răpus în urma unui complot, Alexandru rămâne singurul succesor capabil să conducă regatul lăsat în urmă de Filip, cu toate că erau multe opinii care îl considerau prea tânăr. Primele probleme pe care le-a avut de înfruntat au fost revoltele din Macedonia, Tracia, dar şi în Grecia, ceea ce făcea ca Liga de la Corint să fie ameninţată. Tânărul Alexandru a pacificat aceste zone şi apornit către Asia.
După câteva tentative eşuate de a-l opri pe Alexandru, dintre care cele mai importante sunt cele de la Granicos şi Issos, drumurile către Siria şi Egipt sunt deschise. Darius încearcă disperat să realizeze o armată din majoritatea triburilor supuse lui pentru a-i înfrunta pe invadatorii ce păreau de neoprit. Conducătorul perşilor a folosit şi metoda diplomatică prin care dorea să aplatizeze conflictul făcându-i lui Alexandru mai multe promosiuni, pe care macedoneanul nu le-a luat în seamă. Rufus povesteste „După ce şi-a organizat oastea şi a înarmat-o în felul acesta, Darius îşi puse în mişcare trupele, plecând din Babilon. Era flancat în dreapta de Tigru, iar în stânga îi oferea protecţia Eufratul. Forţele sale armate umplură câmpiile Mesopotaniei.”
Înainte de marea bătălie de la Gaugamela, Darius mai face un ultim apel la calea paşnică, atunci când trimite la Alexandru emisari, care primesc următorul răspuns „Aduceţi-i la cunoştinţă lui Darius că, dacă mi-am manifestat mărinimia şi spiritul meu iertător, am făcut-o nu împins de prietenia sa, ci de firea mea. Nu obişnuiesc să port război cu prizonierii şi cu femeile. Trebuie să mă înarmez pentru a lupta împotriva celui pe care îl urăsc.(...) Cât despre condiţiile de pace pe care mi le aduceţi, dacă le voi primi, înseamnă că îi voi ceda lui victoria. El îmi dăruieşte cu mărinimie ceea ce este situat dincolo de Eufrat, dar voi aţi uitat pe deoparte în ce loc vă adresaţi mie şi pe de alta că eu ma aflu dincolo de Eufrat.”
În consecinţă bătalia pe care Darius a dorit cu ardoare să o evite, sau cel puţin să o amâne, s-a dat la Gaugamela. Armata lui Darius era enormă. Conducătorul său dorea să dea bătălia pe câmp deschis. El avea soldaţi din Bactria, Susa, Arachosia, Eubeea, dar şi mezi, parţi, cappadocieni, sirieni... Alexandru fu sfătuit să dea atacul noaptea, dar acesta respinse categoric planul deoarece credea că este o metodă demnă de oamenii laşi:„Voi mă sfătuiţi să recurg la o stratagemă folosită de tâlhari, deoarece singurul mijloc de lupta al acestora este de a înşela. Niciodată nu voi admite să-mi câştig gloria prin lipsa lui Darius, ori prin găsirea unor poziţii înguste, în defileuri, ori stratageme folosite în timpul nopţii;eu sunt hotărât să dau atacul făţiş, la lumina zilei;vreau mai degrabă să-mi pară că n-am avut noroc decât să-mi fie ruşine de victorie.”
Înainte de bătălie ambii comandanţi şi-au încurajat armatele. Darius se adresă astfel soldatilor săi:„Voi care puţin mai înainte eraţi stăpânii ţărilor pe care le udă aici Oceanul, acolo le închide Helespontul, trebuie să luptaţi nu pentru glorie, ci pentru salvarea, precum şi pentru libertatea voastră, care pentru voi e mai scumpă decât viaţa. Această zi va statornicii sau va pune capăt imperiului persan, cel mai mare din câte a cunoscut evul nostru.”Alexandru la rândul său şi-a îmbărbătat armata în felul următor:„După ce-am străbătut atâtea tărâmuri la nădejdea biruinţei, pentru care va trebui să dăm acum bătălia, ne-a mai rămas un singur moment hotărâtor.(...)Macedonenii au ajuns acolo de unde nu mai pot da înapoi şi fugi. După ce-au străbătut asemenea distanţe şi atâtea tărâmuri, după ce-au lăsat înapoia lor atâtea ape şi atâţia munţi, reîntoarcerea în patrie şi la patria fiecăruia trebuie asigurată numai prin tăria braţului.”
Lupta de la Gaugamela a fost crâncenă, căci persanii erau mulţi şi realizau cât de greu este să alunge invadatorul din patria lor. Cu toate sforţârile, ei nu au învins. Darius, speriat de furia cu care macedonenii şi aliaţii lor luptau, a fost nevoit să fugă, alegând o cale ruşinoasă, sperând probabil că se va putea reorganiza pentru o viitoare confruntare mai favorabilă lui. Dar lucrul acesta nu va mai fi posibil. Darius va fi ucis de unul dintre satrapii care îl urma-Bessus pe numele său, care a fost pedepsit cu moartea de către macedoneni pentru fapta sa. Rufus povesteşte astfel finalul episodului de la Gaugamela „Cine şi-ar putea închipui cu mintea, sau zugrăvi prin cuvinte atâtea întorsături ale soartei, acest cumplit măcel al trupelor învinse, dezastrul şi pieirea fie rând pe rând a câte unuia, fie a tuturora laolaltă? În acea singură zi soarta grămădit evenimente aproape ale unui veac de existenţă.”
Drumul lui Alexandru nu s-a oprit aici. El s-a adâncit în inima Asiei pentru noi fapte de legendă povestite de acelaşi autor antic. Cât de fidele sunt evenimentele relatate de acesta nu se ştie, dar opera sa merită să dăinuie măcar pentru că păstrează vie amintirea unor epoci demult apuse.
Bibliografie:
Quintus Curtius Rufus, Viaţa şi faptele lui Alexandru cel Mare, Editura Minnerva, Bucureşti, 1970, volumul 1.
