«Actorul şi sălbaticii», un strigăt mut la adresa dictaturii comuniste

„Actorul şi sălbaticii” (1975), filmul lui Manole Marcus, avându-l în rolul principal pe marele actor român Toma Caragiu, este cu siguranţă una dintre cele mai reuşite pelicule româneşti realizate în perioada comunistă. Şi, poate, în acelaşi timp, cel mai bun film al actorului care urma să piară doi ani mai târziu, în tragicul cutremur din martie 1977.

Pelicula pune problema libertăţii de exprimare a artistului şi a pericolului pe care îl presupune implicarea sa în problemele sociale existente într-o lume dictatorială. Filmul este inspirat din viaţa actorului Constantin Tănase, vedetă a teatrului românesc de revistă, care a cultivat cupletul satiric şi politic în perioada interbelică. Acestea sunt, poate, singurele elemente de veridicitate care leagă personajul jucat de Toma Caragiu, Costică Caratase, de actorul interbelic Constantin Tănase. Apropierea dintre cei doi se realizează mai mult prin povestea secundară a filmului, în care Caratase o descoperă şi o lansează în lumea muzicii pe slujnica din casă. Iar Constantin Tănase, se ştie, e cel care o lansează în trupa sa, „Cărăbuş”, pe nimeni alta decât pe Maria Tănase.

Cum se împletesc un film şi un destin

„Actorul şi sălbaticii” spune povestea celebrului teatru de revista „Vox”, al cărui director este Costică Caratase. Trupa de actori pregăteşte un spectacol în care numărul de rezistenţă este o virulentă şarjă la adresa nazismului, a lui Adolf Hitler şi a Gărzii de Fier. Atât Caratase, cât şi textierul său, Ionel Fridman (jucat de Mircea Albulescu), sunt somaţi de legionari să renunţe la idee. Prima victimă a legionarilor este Ionel Fridman, asasinat în prezenţa lui Caratase pentru că terminase textul spectacolului sfidând ameninţările. Caratase, un mare comic al Bucureştiului din anii războiului, rezistă presiunilor legionare care-i cer edulcorarea satirei, plătind cu viaţa îndrăznelile.

La polul celălalt e viaţa actorului care a inspirat acest film. Într-adevăr, la începutul perioadei interbelice, Constantin Tănase a creat trupa „Cărăbuş”, împreună cu care urma să creeze o tradiţie de teatru de cabaret şi revistă pe parcursul următorilor 20 de ani;tradiţie prezentă şi astăzi, mai ales la teatrul de revistă „Constantin Tănase”, care funcţionează încă la adresa fostului „Cărăbuş”, pe Calea Victoriei, 33-35, în inima Bucureştiului. Problemele sale cu legionarii sau cenzura carlistă, atent punctate în peliculă, sunt însă complet necunoscute în biografia lui Tănase;sau, oricum, mult prea mici pentru a constitui subiect de film. Ce se ştie cu siguranţă, din viaţa artistică a lui Tănase, e că venirea Armatei Roşii şi actele abuzive petrecute în răstimpul scurt de la 23 august 1944 şi până la moartea actorului, în 29 august 1945, i-au oferit acestuia suficiente subiecte de criticat – iar criticile sale au atras după sine crearea unui lanţ de inamici.

Filmul este un strigăt mut la adresa regimului dictatorial în care România se găsea, regim care l-a suprimat pe Tănase. Însă atacurile nu sunt directe. Ţinta propagandei comuniste, chiar şi la 30 de ani de la finalizarea războiului, erau legionarii şi fascismul. Aceştia sunt sălbaticii împotriva cărora luptă prin satiră şi umor Caratase, sălbaticii care îi răpun cel mai bun prieten, sălbaticii din cauza cărora la final face infarct.

„El tic, eu tac, el tic, eu tac”

Poate una dintre cele mai mari deosebiri între realitate şi film, dincolo de perioadele total diferite în care se petrece acţiunea, este conturarea imaginii profesorului Nae Ionescu (în film, acesta apare sub numele de Guţă Popescu). Diabolicul lider Guţă Popescu este cel care stă efectiv în spatele acţiunii de stopare cu orice chip a reprezentaţiei lui Caratase. În realitate, chiar şi după remitizarea perioadei interbelice, după 1990, incluzându-l aici şi pe Corneliu Zelea Codreanu, nu se ştie cât de strânse au fost relaţiile dintre Căpitan şi Nae Ionescu. Se ştie că Nae Ionescu era simpatizant al Legiunii, dar nu se ştie cât de mult era de acord cu modul lor de a acţiona.

Şi dacă în peliculă sfârşitul lui Caratase este clar – artistul face infarct-, moartea lui Constantin Tănase, din 1945, e învăluită în mister. Actorul, dorind să ironizeze obiceiurile soldatului rus de a rechiziţiona ceasuri, a scris cupletul „Davai ceas”:„Rău era cu «der, die, das»/Da-i mai rău cu «davai ceas»/De la Nistru pân’ la Don/Davai ceas, davai palton/Davai ceas, davai moşie/Haraşo, tovărăşie”. După mai multe reprezentaţii, Constantin Tănase a fost arestat, ameninţat cu moartea, şi i s-a ordonat să nu mai joace piesa. Dar Tănase nu era omul uşor de intimidat. La următorul spectacol a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mâinile „bandajate” cu ceasuri de mână. Spectatorii l-au aplaudat frenetic la apariţie, deşi actorul nu a scos niciun cuvânt. Apoi, şi-a deschis pardesiul, scoţând la iveală un imens ceas cu pendulă. Arătând către acesta, a spus doar:„El tic, eu tac, el tic, eu tac”. Două zile mai târziu, marele actor era mort. Zvonurile vorbesc că soldaţii ruşi l-ar fi omorât. Oficial, Tănase ar fi murit din cauza unui blocaj renal;cauza însă este din nou sub semnul întrebării – un tratament cu vreo 20 de aspirine pe zi recomandat de medic.