1848... și IUBIREA: Gheorghe Magheru și Maria Caramalău - O căsnicie sortită eșecului

Iată cum caracteriza André Maurois anul revoluționar 1830 la Paris, în biografia „Cei trei Dumas”: „1830. Anul hotărâtor al romantismului. Revoluției în domeniul literelor îi va răspunde revoluția de pe stradă. Epocă agitată când luptele izbucneau la tot pasul: în sălile de teatru, pe baricade și chiar între îndrăgostiți. Căci un romantic trebuia să fie dominat de mari pasiuni. Este anul când Saint-Beuve îi face curte doamnei Victor Hugo; când viitoarea George Sand se desparte de baronul Dudevant; când Alfred de Vigny se îndrăgostește nebunește de Marie Dorval.”

În acest timp, nici Bucureștiul revoluționar, în plin proces de europenizare, nu a fost mai prejos. Perioada 1830 – 1848 este epoca în care consulul britanic la București, R. G. Colquhoun, se îndrăgostește de Eliza, fiica domnitorului Gheorghe Bibescu, Nicolae Bălcescu o cucerește pe Luxița Florescu; C. A. Rosetti se îndrăgostește de Maria Grant (care îi va deveni soție), sora secretarului consular britanic, Effingham Grant; colonelul Ion Câmpineanu își leagă destinul de cel al Catincăi Dudescu; Eufrosina Vlasto, viitoarea stea a scenei românești și europene, acceptă cererea în căsătorie a colonelului Teodor Popescu, aghiotantul domnitorului Alexandru Ghica; generalul Gheorghe Magheru se căsătorește a doua oară cu Maria Caramalău; Effingham Grant se îndrăgostește de Zoe Golescu. La fel ca și Parisul revoluționar, Bucureștiul romantic al epocii pașoptiste își are poveștile lui. Așadar... să vedem cum luptau, cum sufereau, dar mai ales... cum iubeau tinerii revoluționari din capitala Munteniei.

Născut sub o stea nefastă

Nu era greu de înfiripat o idilă în Bucureștii primei jumătăți a secolului al XIX-lea, în mediile aristocratice, în condițiile occidentalizării galopante a vieții de salon care îmbina cu sensibilitate galanteria cu literatura și... politica. Casele marii boierimi pământene atrăgeau un public numeros din protipendada Capitalei, în special publicul tânăr. Anii treizeci ai secolului sunt anii domniei lui Alexandru Dimitrie Ghica și ai instituirii protectoratului rus asupra Principatelor. Acum ia ființă Miliția Națională, embrion al viitoarei armate naționale, pusă sub conducerea fratelui domnului, spătarul Constantin Ghica.

O mulțime de tineri boieri se grăbesc să îmbrace noile uniforme europene, pentru a le etala la recepțiile organizate de marile familii bucureștene. Printre aceștia se număra și Ion Câmpineanu (foto), fiul agăi Scarlat Câmpineanu (opozant al domnitorului fanariot Nicolae Mavrogheni) care, fugind în Austria la sfârșitul secolului al XVIII-lea, și-a lăsat soția, Luxandra, împreună cu primul lor fiu, Constantin Câmpineanu, în ghearele răzbunătorului domn.

Mavrogheni i-a condamnat la exil în Turcia, unde curajoasa femeie a fost întemnițată în celebra închisoare Șapte Turnuri (Edi-Kule) și în alte închisori otomane. În aceste condiții de detenție, i-a dat naștere micului Ion Câmpineanu, căruia fratele său mai mare i-a ținut loc de tată, educându-l într-un profund spirit patriotic.

Născut sub steaua suferinței martirice, Ion Câmpineanu va purta toată viața blestemul sau poate vocația... sacrificiului. Deși prieten din copilărie cu viitorul domn Alexandru Dimitrie Ghica, va deveni unul dintre cei mai înverșunați opozanți ai acestuia din cadrul Adunării Obștești, ca lider al Partidei Naționale care se străduia să limiteze cât mai mult posibil intruziunea puterii protectoare Rusia în lucrările acesteia.

Ajuns maior, apoi „colonel și cavaler al mai multor ordine împărătești”, apropiat al generalului rus Pavel Kiseleff, Ion Câmpineanu își avea casele pe Podul Mogoșoaiei, lângă casele Lenș-Vernescu. La sfârșitul secolului al XIX-lea acestea au fost dărâmate, din cauza vechimii lor, terenul fiind încorporat la Casele Lenș, cumpărate și renovate de noul proprietar Vernescu.

Până atunci însă ele au avut reputația unora dintre cele mai căutate spații de recreere ale vechiului București, unde Ion Câmpineanu organiza recepții și serate în cadrul cărora se întâlnea cu scriitori ca Grigore Alexandrescu și alți artiști, așa cum ne informează Ion Ghica. Se citeau nu numai creații autohtone, dar și traduceri din operele lui Hugo și Lamartine.

Aici o va avea ca invitată pe viitoarea lui soție, Ecaterina Dudescu-Caribol, descendenta unei la fel de mari familii boierești, fata „celei mai mari case din București” (Ion Ghica) cu care se va căsători în 1837 și care îi va dărui doi băieți, Costache și Ion, și o fată, Alexandrina. Vom vedea imediat cum ea a dat dovadă de o iubire față de soțul său dusă până la sacrificiul suprem.

Au împărțit iubirea și temnița

Ca fondator al Societății Filarmonice, alături de Ion Heliade-Rădulescu și actorul Constantin Aristia (foto), Ion Câmpineanu organizează primele (cu adevărat) mari spectacole de teatru bucureștene (după experimentele puțin încununate de succes ale domniței Ralu Caragea), unul dintre acestea fiind tragedia lui Voltaire „Mahomed sau Fanatismul”, tradusă de Ion Heliade-Rădulescu.

Una dintre aceste reprezentații (care, în lipsa unei săli adecvate, își schimbau frecvent locația – de la Sfântul Sava la casele Goleștilor de pe Podul Mogoșoaiei, sau la sala „Momolo”, teatru înființat de italianul Geronimo Momolo în 1828, pe locul vechilor case ale boierilor Slătineni, lângă viitorul restaurant „Capșa”, în fața viitorului Cerc Militar) a constituit prilejul încheierii unei căsătorii care a făcut multă vâlvă în protipendada bucureșteană a acelei jumătăți de veac.

Era prezent însuși domnitorul Alexandru Ghica alături de întreaga Curte și înconjurat de aghiotanții săi între care strălucea ofițerul francez Grammont. Frumoasa actriță Eufrosina (Frusinica) Vlasto a fost remarcată imediat de suita militară a principelui, dar nu francezul a fost norocosul.

Un alt aghiotant al lui Ghica, colonelul Teodor Popescu, a mers mai departe, cerându-i mâna. Propunere onorată imediat de tânăra care a devenit astfel doamna colonel Popescu. Căsătoria celor doi trebuie să fi scandalizat înalta societate (actrițele fiind considerate partide inferioare, fie ele și de spiță aristocratică, precum Eufrosina). Intrat în posesia Grădinii lui Scufa, după vânzarea de către moștenitorii bogatului negustor grec a acestui mic colț de rai bucureștean fratelui său Constantin Câmpineanu, Ion Câmpineanu împreună cu soția sa îl vor găzdui aici pe însuși domnitorul Alexandru Ghica, al cărui opozant era proprietarul.

Prințul Anatol Demidov descrie (într-o carte apărută la Paris în 1840) o petrecere organizată aici de domnitor, în cadrul căreia spătarul Constantin Ghica oferă oaspetelui rus o paradă militară a soldaților, drapați în uniformele „franco-române” ale Miliției Naționale, și exerciții de tir. Reuniunea a fost tulburată de un incident neplăcut. Un glonț l-a lovit ușor în față pe domnitor, rana acestuia fiind pansată de doamna de Luneville, aflată în suita prințului Anatol.

Accidentul avea darul să-i neliniș tească pe Câmpineanu și Ecaterina, dat fiind că se petrecuse în grădina lor. Să fie acesta primul motiv al înveninării relațiilor dintre principele Ghica și Câmpineanu, deja tulburate de neîn țelegerile în plan politic? Ion Câmpineanu nu s-a mulțumit cu discursurile violente din Adunarea Obștească împotriva regimului regulamentar patronat de Rusia Țaristă. A efectuat chiar o călătorie în Occident, străbătând Parisul și Londra, pentru a sensibiliza cercurile politice europene în legătură cu aspirațiile românilor de emancipare politică de sub dubla tutelă ruso-otomană.

Urmărit de agenții poliției vieneze a ministrului Sedlnitzky, informatorul cancelarului austriac Me tternich, Ion Câmpineanu este ares tat în 1840, la întoarcerea în țară, la Lugoj și, după o scurtă detenție la Caransebeș, predat autorităților române. Domnitorul Alexandru Ghica dispune închiderea lui la mănăstirea Mărgineni, apoi la Plumbuita, în nord-estul Bucureștilor, de unde va fi eliberat un an mai târziu, cu sănătatea și moralul zdruncinate. Supraviețuirea i-o datorează în mare parte soției sale Ecaterina, care l-a urmat pe tot parcursul detenției, dând naștere în închisoare unuia dintre cei doi băieți, precum odinioară soția altui Câmpineanu, mama lui Ion. Notează Ion Ghica în ale sale Scrisori către Vasile Alecsandri:

„A fost ceva duios a vedea o tânără femeie, una din fetele celei mai mari case din București, pe nepoata Dudescului, alergând pe vreme de iarnă cu copilul la sân, cutreierând pământul din oraș în oraș, din închisoare în închisoare, căutând pe soțul ei; așa a făcut Catinca Câmpineanu, până ce a descoperit pe bărbatul ei în temnița de la Caransebeș. Dintr-acel moment ea nu s-a mai despărțit de dânsul, a împărtășit cu el exilul și temnița.”

„Umbra unui uriaș” în Cișmigiu

După eliberare, pesimismul a pus stăpânire pe sufletul Câmpineanului. Retras împreună cu Ecaterina în casele lui din București, a hotărât să stea departe de viața publică, fără a pierde legătura cu prietenii săi de luptă, Nicolae Bălcescu, C. A. Rosetti, Cezar Bolliac, Ion Ghica, pe care i-a găzduit în casa lui. Pe generalul Gheorghe Magheru a încercat chiar să-l facă din nou fericit (după moartea primei soții a acestuia) mijlocindu-i a doua căsătorie. A refuzat orice implicare politică, dar Revoluția de la 1848 avea să-l aducă din nou în actualitate, rezervându-i însă un rol secundar.

Abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu și fuga lui la Brașov l-a propulsat alături de guvernul provizoriu în componența căruia intrau vechii lui prieteni Bălcescu, Rosetti, Heliade, maiorul Christian Tell, generalul Magheru și alții. Dar nici conducătorii grupării reacționare, coloneii Odobescu și Solomon, n-au uitat ce însemna reputația de patriot a Câmpineanului, încercând să-i folosească numele în lovitura de stat soldată cu arestarea guvernului provizoriu, dar eșuată grație revoltei cetățenilor Bucureștiului. Socotindu-l complice al celor doi colonei trădători, bucureștenii l-au dezavuat pe vechiul lor idol, prizonierul de la Mărgineni și Plumbuita, pe care în urmă cu câțiva ani se arătau gata să-l elibereze din închisoare printr-un marș, animați de sloganul strigat cu entuziasm de tineri pe străzile Capitalei: „Haideți frați la Mărgineanu / Să scăpăm pe Câmpineanu.”

Prins între două forțe, amenințat cu pierderea uriașului prestigiu acumulat, chinuit de teama de a fi înțeles greșit de prieteni și de neliniștea provocată soției care sacrificase câțiva ani buni din viață pentru el, Câmpineanu a fost martorul la sfârșitul anului 1848 a trei tragedii: înfrângerea Revoluției prin dubla invazie militară ruso-otomană, urmată de plecarea în exil a prietenilor săi și moartea prematură a credincioasei soții Ecaterina („suflet nobil, spirit ornat, victimă a iubirei și a devotamentului către familia sa” cum o caracterizează Ion Ghica), răpusă de o epidemie de holeră.

Sub domnia lui Barbu Știrbei, solicitat să preia anumite funcțiuni, și le-a onorat fără prea mare entuziasm și, până la moartea lui în anul 1863, viața i s-a scurs într-o lungă, tăcută și chinuitoare agonie morală. Purtând în suflet amintirea celei pe care o iubise o viață întreagă și care se sacrificase pentru el, se spune că petrecea ceasuri întregi pe un scaun în parcul Cișmigiu unde, conform amintirilor Ameliei Lărgeanu, lumea se oprea și îl saluta cu venerație și respect.

Din carismaticul și elegantul ofițer de odinioară cu ochi mari, mustață proeminentă și favoriți după moda timpului (așa cum îl arată portretele) nu mai rămăsese decât o umbră... dar „umbra unui uriaș” pentru a cita titlul unui film american (cu Kirk Douglas) despre generalul Marcus, unul dintre eroii fon dării statului Israel. Ion Ghica încheie astfel panegiricul prietenului său, meritată apoteoză a unui mare patriot bucureștean: „Văzut-ați un bătrân gârbovit înainte de ani, care d-abia își ducea picioarele în grădina Cișmegiului, unde rămânea ore întregi pe o laviță, cu capul plecat spre piept? Acelor care-i vorbeau le răspundea cu râs sau cu plâns, după cum subiectul vorbei îi aducea suveniri vesele sau triste ale vieței sale; trecătorii se descopereau cu respect dinaintea lui, iară bătrânii se opreau și-l arătau copiilor. Acela era Câmpineanu, ma rele patriot, o umbră care trecea ca o protestare vie în contra nedreptății, a persecuțiunilor și a apăsărilor.”

Gheorghe Magheru și Maria Caramalău - O căsnicie sortită eșecului

Nu toate soțiile eroilor pașoptiști și prepașoptiști au dovedit energia, devotamentul și spiritul de sacrificiu al soției lui Câmpineanu. A doua căsătorie a generalului Gheorghe Magheru, „generalul re volu ției”, om trecut atunci de 40 de ani, a fost opera prietenului său, Ion Câmpineanu. Și această afacere matrimonială, începută ca o mare iubire promițătoare de speranțe și împliniri în plan afectiv, s-a înscris între eșecurile personale ale lui Ion Câmpineanu, eșuând în parte și din cauza evenimentelor politice care l-au ținut permanent pe Magheru departe de a doua aleasă a inimii lui.

După moartea rapidă a primei soții, Ancuța Pleșoianu, Gheorghe Magheru și-a concentrat toată atenția creșterii și educării fiicei și fiului lor, Alexandrina și Ghiță, fără a nutri gândul unei a doua căsătorii. Aceasta până când prie tenul său, Ion Câmpineanu, i-a făcut cunoștință cu tânăra în vârstă de 26 de ani, Maria Caramalău, fiica clucerului Iordache Cârcotă și sora pitarului Alecu Caramalău din București.

Așa cum susțin istoricii Paul Cernovodeanu și Marian Ștefan, într-o monografie dedicată Magherilor, generalul (care nu prea stătea prin București, prins fiind cu atribuțiile sale militar-administrative în părțile Olteniei), ar fi cunoscut-o în timpul peregrinărilor lui prin București, prin intermediul lui Șerban Caramalău, subcârmuitor al plășii Gilortului din județul Dolj. Dar cel care l-a determinat să-și ostoiască văduvia a fost Ion Câmpineanu, iar căsătoria celor doi a avut loc la București, la 2 septembrie 1846 și a decurs bine, se pare, în cei doi ani care mai rămăseseră până la izbucnirea revoluției, proaspătul cuplu fiind răsplătit cu un băiat pe nume Romulus.

Anii care au urmat înregistrează însă, dacă luăm în calcul corespondența dintre cei doi, o răcire a relațiilor. Magheru absorbit cu totul de pregătirile revoluției în Oltenia, absent frecvent din București, prins apoi, după victoria revoluției, în Capitală, de organizarea guvernului provizoriu care funcționa în palatul familiei Golescu de pe Podul Mogoșoaiei (fost Palat Domnesc), a sfârșit prin a o pierde definitiv pe Maria, care nu i-a împărtășit idealurile... spre deosebire de o altă femeie celebră în epocă, Anica Ipătescu.

Aceasta (caracterizată de Gazeta de Transilvania drept „o română ce poartă arma ca orice bărbat”), soția revoluționarului Nicolae Ipătescu, la vestea arestării guvernului provizoriu de către coloneii trădători Odobescu și Solomon, știindu-și soțul în primejdie, s-a înarmat cu pistoale și a antrenat populația bucureșteană într-un iureș care a avut ca efect eliberarea guvernului arestat. Cât despre omul de acțiune care era Gheorghe Magheru, acest eșec sentimental nu l-a copleșit. El și-a găsit consolarea în focul luptei.

Să nu uităm că, urmărit de dorința colonelului Solomon de a-l ucide, în urma unei ranchiuni mai vechi, pe tărâm militar și politic, Magheru, în momentul arestării guvernului, a fost singurul care a înfruntat cu spada în mână baionetele soldaților și atacul personal al lui Solomon, reușind să scape și să se baricadeze într-una din camerele palatului guvernamental, refugiu pe care l-a părăsit, după pierderea partidei de către gruparea contrarevoluționară. În ziua de 12 iulie a anului 1848, generalul părăsea Capitala, îndreptându-se spre Oltenia pentru a lua comanda trupelor neregulate de dorobanți și panduri și a organiza tabăra de la Râureni, ultimul sprijin armat al revoluției. Nu știa atunci că se va întoarce la București abia după nouă ani de exil dureros în străinătate, alături de prietenii săi.

Foto sus: Gheorghe Magheru și Maria Caramalău

BIBLIOGRAFIE:

Paul Cernovodeanu, Marian Ștefan, Pe urmele Magherilor , Editura Sport-Turism, București, 1983
Mihai Florea, Eufrosina Popescu , Editura Meridiane, București, 1964
Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri , Editura Minerva, București, 1986
Anastasie Iordache, Principii Ghica. O familie domnitoare din istoria României , Editura Albatros, București, 1991
Alexandru Predescu, Vremuri vechi bucureștene , Editura pentru Turism, București, 1990
Constantin Vlăduț, Ion Câmpineanu , Editura Științifică, București, 1973