Armata română în preajma Primului Război Mondial

După semnarea tratatului politic și a convenției militare cu Antanta (4/17 august 1916), România intră în primul conflict major al epocii industriale – Marele Război, așa cum i-au spus contemporanii – zece zile mai târziu, pe 14/27 august. A fost oare România pregătită pentru o asemenea încleștare nemaiîntâlnită de forțe, umane și materiale? A fost armata română pregătită să facă față acestui nou tip de conflict? Răspunsul este simplu: nu. Ar fi putut fi? Răspunsul nu mai este deloc atât de simplu.

Majoritatea contemporanilor recunoaște că o singură țară și armata sa păreau să întrunească toate caracteristicile necesare, în 1914, pentru a ieși victorioase din Marele Război: Germania și a sa armată imperială (Deutsches Heer). Însă Al Doilea Reich, proclamat în Sala Oglinzilor de la Versailles în 1871, se prăbușește după mai puțin de jumătate de veac de existență, încheind dezastruos patru ani de război. Cine și-ar fi putut închipui?

Războiul izbucnit în 1914 și încheiat în 1918 i s-a atribuit, judecând după numărul victimelor – peste 9 milioane de combatanți și 7 milioane de civili –, statutul de „carnagiu mondial”. Toate acestea „grație” inovațiilor epocii industriale, ceea ce a conferit războiului valențe mortale la o scară extinsă, nebănuită până atunci. Va fi războiul care se va extinde tridimensional, impunându-se pe uscat, naval și aerian.

Căile ferate, performanțele artileriei, sârma ghimpată, puterea de foc și precizia armamentului de infanterie (care vor face ca tancul să devină noua „armură” a războiului industrial), utilizarea pe scară largă a telegrafului cu fir și fără fir, a baloanelor de observație (înlocuite rapid de avioane care se dezvoltă în primul rând în scopuri militare) și a ambulanțelor pentru scoaterea rapidă de pe câmpul de luptă a răniților, prețioși în condițiile unui război a cărui desfășurare începe să se numere în ani, toate acestea schimbă radical chipul câmpului de luptă.

Era armata română pregătită pentru asemenea schimbări? Răspunsul trebuie căutat atât în structura personalului și a nivelului de instruire, cât și în dotarea cu mijloace moderne de luptă și capacitatea de organizare la pace și la război.

Instruirea ofițerilor și soldaților

Armata română era, în bună măsură, oglinda perfectă a societății românești. Un corp de comandă compus din ofițeri provenind din clasele medii și superioare, afișând o superioritate disprețuitoare în raport cu baza ierarhiei militare, și un corp de soldați, în majoritate analfabeți, cu o educație precară, dar care erau capabili să reziste cu cerbicie, prin traiul lor de zi cu zi, marcat de greutăți și lipsuri, unui câmp de luptă complet modificat în raport cu ceea ce, probabil, își aminteau părinții și bunicii lor din vremea Războiului de Independență. Bine instruiți și cu echipament modern, acești țărani-soldați aveau să demonstreze, în vara anului 1917, în triunghiul de foc al Moldovei, că sunt capabili de performanță și sacrificiu.

Nivelul instruirii trupei era dependent de: sistemul de recrutare al armatei de conscripție (prin „tragere la sorți”, inclusiv din rațiuni financiare, căci uneori nu putea fi adus sub arme întregul contingent, ceea ce făcea ca mulți țărani tineri, capabili, să se sustragă recrutării); de utilizarea celor mai buni ofițeri instructori și gradați în unitățile armatei permanente și neglijarea trupelor teritoriale (atât în privința comenzii, căci ofițerii ocoleau unitățile teritoriale, cât și a calității instrucției și a soldaților, concentrați periodic, cei mai mulți îmbătrâniți); dar mai ales de încadrarea deficitară a unităților, de lipsa câmpurilor de instrucție și a poligoanelor de tragere.

În 1916, cele 7.800 de plutoane aduse în prima linie aveau doar 6.700 de comandanți (locotenenți), 75% fiind rezerviști (majoritatea absolvenți de liceu, funcționari, profesori, învățători, farmaciști sau negustori), iar din cele 1.700 de companii constituite, numai 820 aveau comandanți (căpitani), 30% fiind rezerviști, complet neinstruiți în ducerea luptei în războiul în care erau angajați.

Ofițerii erau slab instruiți, nu erau deloc familiarizați cu noile realități ale câmpului de luptă, nu aveau deprinderi de comandă, nu știau cum să se facă ascultați și urmați în luptă. Unii, sub masca severității, au abuzat de dreptul de comandă, bătând soldații și aplicând pedeapsa execuției sau cerând judecarea unor ofițeri din subordine sub pretextul neexecutării unor ordine. Alții, fricoși și lași, s-au închis în cantonamente, securizându-se pe ei înșiși, cu gardă, departe de trupă. La unele companii și batalioane ei au rămas mult în spatele frontului cu câte o rezervă, neavând nicio legătură cu evoluția acțiunilor militare. S-a dovedit că Bucureștii deveniseră locul în care nu ajungeau să fie repartizați ofițerii merituoși, ci numai „acei cu sprijin, cu protecții”, scrie generalul Ioan Anastasiu într-un amplu studiu critic asupra războiului pentru întregirea neamului.

„De câte ori nu s-a încercat trimiterea în provincie a acestor ofițeri care acaparaseră Bucureștii, fără însă a se reuși și deci a se face acest serviciu trupelor de București?” Locurile din Capitală erau hărăzite, scrie Anastasiu, „celor încărcați cu favoarea școalelor, a comisiilor de tot felul, productive numai lor”. Ei lăsau instrucția „pe seama celor nechemați, necorespunzători”, în vreme ce privilegiații „trăgeau doar folosul înaintărilor, diurnelor, misiilor, perspectivelor de viitor”.

Dotarea armatei

Din totalul efectivului mobilizat, 833.601 oameni (peste 80% din trupe erau de infanterie), abia jumătate aveau o pușcă, două treimi din acestea fiind Mannlicher, model 1893, calibru 6,5mm, relativ moderne, în vreme ce peste 70.000 de puști erau Henry Martini, cu repetiție, folosite în Războiul de Independență! O mitralieră (Maxim fiind cea mai răspândită) revenea unui batalion, în vreme ce inamicul avea șase mitraliere la o companie. Puterea de foc a inamicului și precizia sa au avut influențe nefaste asupra moralului soldaților români, își amintește Ștefan Zeletin, mobilizat la comanda unui pluton în 1916, căci bieții de ei ajunseseră să creadă că militarii germani sunt atât de eficienți încât reușesc să trimită gloanțele exact pe țeava puștilor românești care le explodează în față. Zvonul acesta, spune Zeletin, era împărtășit de atât de mulți încât era cu neputință contracararea lui.

Ofițerii ar fi trebuit să beneficieze de pistoale sau puști, iar grenadele, acolo unde au existat, cele cu sfoară, s-au dovedit a fi nepractice și o adevărată spaimă pentru soldații neinstruiți să lupte cu ele. Îndată după începerea războiului, au sosit din Franța peste un milion de bucăți, dar personalul nu a putut fi instruit pentru a le folosi până în 1917. Trupa noastră s-a dovedit surprinsă de procedeele inamicului, care a lansat atacuri în uniforma armatei române, utilizând limba română, inclusiv în cursele întinse în locuri izolate.

În plus, din cele 1.400 de tunuri de câmp, numai 750 erau cu tragere rapidă. Despre eficiența artileriei românești scrie Ștefan Zeletin în cartea sa de memorii, Retragerea: „În prima parte a campaniei, pentru lucru rar între Cer şi Pământ aveau soldaţii noştri atât dispreţ ca pentru artileria noastră. Trăgea prost, scurt şi rar, iar ghiulele ei, în loc de a-şi lua zborul spre duşman, nu odată se opreau între noi, de altfel fără a ne pricinui vreun rău. Soldaţii spuneau «iar au început ai noştri să pocnească din biciuşcă». (...) Nu de puţine ori eram ameninţaţi de comandanţi că artileria noastră va trage în noi – ea făcea asta şi fără ordin! – dacă vom părăsi poziţia.”

Comunicarea era viciată de lipsa telefoanelor de campanie, a firului necesar, astfel încât cea mai uzitată modalitate de transmitere a ordinelor a fost prin... ștafete, care, în cel mai fericit caz, făceau câteva ore între eșalonul superior și trupa aflată în prima linie. „Cu regimentul nu am avut legătură telefonică nici până în momentul retragerii, căci pentru aceasta lipsea peste un kilometru de fir. Rapoartele noastre erau duse de la postul de comandă al batalionului la acela al regimentului de soldaţi, pe jos, ceea ce în împrejurările cele mai fericite cerea trei ceasuri!”, își amintește Zeletin. S-au folosit și porumbei, spune generalul Ioan Anastasiu, dar rezultate pozitive s-au înregistrat „numai dinainte înapoi”, adică din prima linie spre adâncimea frontului, probabil pentru că înaripații mesageri erau prea speriați de vacarmul câmpului de luptă pentru a se mai întoarce.

„Dar spuneți românilor să se mai ascunză!”

Marii comandanți au fost convinși că acest război poate fi abordat în cheie clasică, rolul artileriei fiind doar acela de a deschide calea pentru atacul la baionetă. Ei erau încredințați că vechile lozinci despre atacul hotărât, cu „piepturile soldaților”, sub „culorile patriei”, vor aduce victoria. Ion Buricescu, învățător, mobilizat pe front la comanda unui pluton, relatează, în cartea lui de amintiri de pe front, că un ofițer francez, întâlnit în toamna anului 1916, i-a spus:

„Vă luptați cu un inamic față de care nu e de ajuns curajul. Un prizonier german tocmai îmi spunea ieri: ­«Dar spuneți românilor să se mai ascunză!»”

Ne mândrim cu pionieratul nostru în istoria aviației mondiale, dar intrarea României în război, în 1916, nu este deloc de admirat din această perspectivă. Aviația română dispunea de 44 de avioane, din care numai 24 puteau îndeplini misiuni de front, toate nearmate și modele vechi (Farman, Bleriot, Voisin), ceea ce înseamnă că misiunile de recunoaștere și supraveghere erau sortite cel mai probabil eșecului, fiindcă neavând posibilitatea de a se apăra de focul inamic, informațiile obținute nu ajungeau la beneficiar! Majoritatea aparatelor erau fabricate în anii 1913-1915, aveau o autonomie de zbor de trei ore și viteze mai mici de 50 km/h.

Vezi aici GALERIE FOTO

Prin comparație, Puterile Centrale mobilizaseră numai pe frontul românesc 250-300 de aparate de zbor performante, piloții acestora având deja o experiență de război de doi ani. Conducerea aviației militare române era formată din ofițeri de stat major care nu zburaseră niciodată și care nu aveau cunoștințele necesare folosirii aeronauticii în luptă. În plus, nevoia acoperirii unui front întins pe sute de kilometri a făcut ca aparatele de zbor să fie cu atât mai ineficiente prin puținătatea lor. Aeronautica militară română avea, în 1916, patru secții de aerostație cu câte un balon captiv de proveniență germană (Drachen), în vreme ce bulgarii, numai pe frontul românesc, au mobilizat un batalion de aerostație, comandat de un căpitan.

Peste toate acestea s-a suprapus, în mod nefast, victoria rapidă din Al Doilea Război Balcanic (1913). „Plimbarea” armatei române la sud de Dunăre, așa cum a fost considerată acțiunea militară a României în epocă, întâlnind un singur inamic redutabil – holera – care a făcut peste 1.000 de victime în rândurile celor mobilizați (pentru că singura mare unitate bulgară capturată era deja pe fugă spre Sofia, în debandadă!), a adormit multe conștiințe.

A îngăduit factorilor de decizie politică și militară, printr-o victorie neașteptată, să considere că armata română este pregătită pentru un conflict militar de anvergură. Ca întotdeauna, în astfel de împrejurări, laurii victoriei ascund eșecurile, neajunsurile, neputințele, ticăloșiile, corupția și incompetențele, fără să îngăduie eforturi temeinice și tenace de a le elimina. Ele aveau să iasă la lumină, cu uimire pentru cei mai mulți, după numai trei ani, atunci când România decidea să intre, după doi ani de neutralitate, în Primul Război Mondial.

Ipoteza „Z”

Convingerea că bulgarii sunt nepregătiți pentru război a dăinuit atât în gândirea Marelui Stat Major, transpusă în planul de campanie al armatei române, numit și Ipoteza „Z”, dar și în mentalul ofițerilor de comandă. Locotenent-colonelul Sterea Costescu descrie, în jurnalul său de front, la 20 august 1916 (așadar, înaintea căderii Turtucaiei), botezul focului pentru compania sa, parte a Diviziei 19 Infanterie, comandată de generalul de brigadă Nicolae Arghirescu, dispusă în Dobrogea, între Bazargic și Marea Neagră.

„Un singur rezultat pozitiv se poate zice că s-a obținut. Contrar de cele ce ne spunea comandantul diviziei, că avem în față numai bande de comitagii (bulgari), noi, ofițerii, ne convingem, din contra, că avem în fața noastră trupe bulgare organizate, dotate suficient și cu artileria necesară. După cât știu, și de data aceasta comandantul diviziei tot neconvins rămâne. Drept este că e foarte ușor a face critici dupa răsboiu, dar ca unul care am luat parte la această luptă, convingerea aceasta pe care am avut-o atunci o păstrez și astăzi...”, scrie Costescu.

Marele Stat Major definitivează, în iulie 1916, Planul de campanie – Ipoteza „Z”, care preciza că dezideratul principal al României era „întregirea neamului, cucerirea teritoriilor locuite de români, ce se găsesc astăzi înglobate în monarhia austro-ungară”. Planul prevedea desfășurarea operațiilor militare pe două fronturi: în nord și nord-vest contra Austro-Ungariei și în sud, în cazul unei acțiuni a Bulgariei, aliata Puterilor Centrale. Altfel spus, ofensivă strategică în nord, înainte ca Puterile Centrale să poată concentra efective din rezervă sau de pe celelalte fronturi și defensivă strategică în sud, întemeiată pe faptul că trupele germano-bulgare de la sudul Dunării urmau să fie fixate de Armata aliată de la Salonic.

Acest plan de campanie viza o pătrundere rapidă în Transilvania, într-un entuziasm general, al populației și al combatanților români, ceea ce s-a întâmplat! Însă nu lua în calcul posibila reacție a inamicului în nord și/sau în sud, în condițiile în care orice conflict pe două fronturi este coșmarul oricărei armate, mai ales dacă deplasarea trupelor este dificilă din cauza unei infrastructuri rutiere și de căi ferate precară.

Calea ferată însemna transport rapid de trupe odihnite aruncate în luptă și o întindere apreciabilă a liniilor de aprovizionare a frontului, securizate împotriva artileriei inamicului. Germania își putea pemite, deși s-a văzut ea însăși prinsă ca într-o cușcă în propria-i strategie! – un plan de operații pe două fronturi, împotriva Franței și a Rusiei țariste, pentru că rețeaua căilor ferate germane era extrem de întinsă și bine dezvoltată, astfel încât se poate susține că planul militar german lua în seamă realitățile infrastructurii de transport. Nu era însă cazul României, în 1916, unde rețeaua de cale ferată era în extindere modestă, cu puține linii care să facă legătura între nord și sud..

Și asta pe un singur tronson (și doar una de est la vest), fiindcă cele mai multe linii duble de cale ferată, să nu uităm, sunt realizate la noi după Al Doilea Război Mondial! Marele Stat Major a beneficiat de 1.500 de automobile particulare, rechiziționate pentru nevoile frontului, dar armata nu avea decât 150 de camioane. În schimb, existau 50.000 de căruțe, luate de la țărani și mânate de civili speriați pe drumurile pe care, curând, capriciile toamnei aveau să le facă impracticabile.

Armata română acoperea un front de 1.500 de km

Frontul pe care era dispusă armata română era unul foarte larg (aproximativ 600.000 de militari, din care 420.000 numai pe frontul transilvănean, pe 1.500 km, în raport cu frontul franco-englez, de pildă, unde, pe o întindere de 700 km se aflau patru milioane de oameni, sau frontul rus, de la Riga la Dorna, 1.500 km, pe care numai în linia întâi se aflau tot patru milioane de oameni!), determinat, în bună măsură de poziția strategică dificilă a României.

Marele Stat Major a socotit că reacția Puterilor Centrale la ofensiva din Transilvania va fi modestă – o imensă greșeală, de altminteri, fiindcă ipotezele de lucru nu luau în seamă o acțiune inamică hotărâtă, iar ofensiva, în nord, lentă, a fost oprită în apropierea Sibiului (deși trupele trebuiau să ajungă pe Mureș, sub protecția sprijinului ofensiv rusesc în zona Bucovinei, care nu a mai avut loc!). Orașul de pe Cibin a rămas un fel de no man’s land (părăsit însă de autoritățile austro-ungare!), înainte ca importante efective românești din nord să fie transferate pe frontul de sud pentru o acțiune ofensivă dincolo de Dunăre (Manevra de la Flămânda).

Să vedem și perspectiva inamicului, așa cum este ea consemnată în memoriile sale de Erich Ludendorff, devenit, din august 1916, unul dintre cei mai importanți membri ai triadei de comandă a armatei germane, coordonatorul militar al efortului de război german:

„Marșul nostru pe Mureș se prelungi până la sfârșitul lui septembrie (1916). Un atac repede din partea românilor l-ar fi spulberat. (...) Tot așteptând ca rușii să se hotărască să treacă Carpații, armata română înainta cu iuțeala unui melc. Intențiunea Rusiei și a României era scoborârea în linie strânsă între Carpați și Dunăre, în câmpia joasă a Ungariei. Dar pentru aceasta trebuiau azvârlite dincolo de Carpați forțe rusești importante. Iar românii, intrevenind viguros împotriva concentrărilor noastre de trupe ar fi trebuit să dechidă rușilor trecătorile Carpaților. Au făcut tocmai contrariul. Necunoscând războiul în stil mare, n-au știut deloc să profite de împrejurările favorabile ce li se ofereau mereu. Înaintau foarte încet și astfel pierdură mult timp. Fiecare zi ne aducea noi avantaje! Și rușii lucrau și ei fără nicio logică. Preferau mai bine să se repeadă în Carpați decât să dea o lovitură prin Moldova flancului nostru deschis. Intrarea României în campanie se făcea fără nicio metodă și cooperațiunea cu Rusia părea compromisă.”

După eșecul Manevrei de la Flămânda, Marele Stat Major a început un nou calvar: transferul trupelor din sud spre nord, pentru a putea face față puternicei ofensive a Puterilor Centrale.

De ce am eșuat în 1916?

Ar fi necinstit să căutăm cauzele eşecului şi înfrângerii noastre în 1916 numai prin recurgerea la o analiză rece a mijloacelor tehnice de care dispunea armata română intrată în prima conflagrație majoră a epocii industriale. Am încercat un tablou mai amplu, militar, economic și social – adăugându-i componenta cooperării deficitare cu aliatul rus – care ar putea fi simplificat în câteva puncte:

1) ofensivă lentă (8-12 km/zi) în nord, care a permis inamicului să redistribuie trupe de pe alte fronturi (deplasare rapidă cu trenuri speciale);

2) dispunerea efectivelor în sud cu lungi intervale între marile unităţi şi contarea iluzorie pe efective aliate (ruseşti);

3) mutarea trupelor haotic, de la nord la sud şi din nou de la sud la nord, în funcţie de intensitatea acţiunilor inamicului;

4) slaba înzestrare tehnică şi incapacitatea aprovizionării eficiente a trupelor proprii (cu muniție, echipament și hrană);

5) defetismul şi instalarea convingerii că trupele Puterilor Centrale nu pot fi învinse;

6) raporturile viciate între comandă şi execuţie.