Arabii de pe vremea Cruciadelor îi considerau pe Occidentali barbari

Ajuns acasă noaptea tîrziu, după ce am încercat să aranjez într-o borsetă DVD-urile cu filme și seriale istorice (am descoperit cu ocazia asta că ar trebui să revăd Laurence al Arabiei, din perspectiva lecturilor despre situația din Orientul Apropiat) , mi-am dat seama că e prea tîrziu pentru a putea vedea, dînd din picioare la bicicleta medicală, jumătatea de oră prevăzută din serialul Covert Affairs. Prin urmare a trebuit să merg la culcare. Înainte de a pica în somn citesc totdeauna ceva de Istorie. Nu mult, pentru că melatonina mă împăienjenește în scurt timp.

Descopăr c-am uitat la birou cartea lui George Corm despre Orientul Apropiat. Mă gîndesc la ceva despre Saladin. Am început deja la birou serialul turcest Kudüs Fatihi Selahaddin Eyyubi (Saladin: The Conqueror of Jerusalem), început de difuzat în 2023, încă în circulație. Nu mi-am bătut capul pînă acum cu Saladin ca personaj, deși în multe locuri am dat peste biografia sa cîntată de mulți istorici.

O explicație poate fi găsită și în faptul că Saladin a rămas în afara preocupărilor mele, axate pe Otomani. Dacă tot trebuie să citesc ceva înainte de a pica în somn – mi-am zis – hai să găsesc un text despre noul meu personaj preferat.

În spatele meu, cum stau la biroul de acasă, se ridică mai multe etajere pe rotile. O întreagă etajeră e repartizată Turcilor, arabilor și Islamului. Trec cu privirea peste cotoarele venind una după alta, ca trupurile pe jumătate goale ale concurentelor la o întrecere mondială de frumusețe, transmisă pe Internet. Iau cîte cărți despre care aș jura că au ceva despre Saladin. Arabii, n-are; Jean-Paul Roux – Istoria războiului dintre islam si creștinătate. 622-2007. Deși părea imposibil să nu se refere și la Saladin, cartea îl trece cu vederea. Istoriile Otomanilor nu au cum să-l cuprindă. Saladin a cucerit Ierusalimul. Asta înseamnă Orientul Apropiat. Istoriile Orientului Apropiat îl trec cu vederea pe Saladin.

Descopăr un cărțoi intitulat în franceză Egiptul descris. Cînd îl deschid descopăr că tot volumul e de imagini. Printre cărțile despre Islam găsesc una intitulată Destin deturnat. O istorie a lumii prin ochii islamului, variantă românească de la Corint a cărții lui Tamin Ansary, Destiny Disrupted: A History of the World Through Islamic Eyes, apărută la Public Affairs în 2009. Pe coperta cărții românești domină titlul Destin deturnat. O istorie a lumii prin ochii Islamului e scris dedesubt cu litere mici. Destin deturnat nu spune nimic despre carte. Pare un volum de memorii ale unei iranience fugite în Occident și care, ca să beneficieze de societatea de consum, scrie o carte pe placul sponsorilor de la CIA.

În realitate cartea lui Ansary e o capodoperă prin inițiativa de a vedea Lumea din perspectiva Islamului. Inițiativă deosebit de îndrăzneață, dar și deosebit de productivă. Islamul e cel văzut prin ochii Occidentului în mii de cărți publicate în Vest. Ansary ne propune un Occident văzu prin ochii Islamului. Rezultatele sînt copleșitor de interesante. Ca să ajung cît mai repede la Saladin, m-am apuca să citesc nu de la primele pagini, ci de la mijloc, de la Cruciade. Surprinde, dacă nu chiar șochează, descrierea felului în care musulmanii de la vremea respectivă vedeau Cruciadele:

„Unii islamişti radicali din zilele noastre (și cîțiva comentatori occidentali semidocți) descriu cruciadele ca o mare ciocnire a civilizațiilor, care prefigurează tulburările de astăzi. Descoperă rădăcinile furiei musulmane moderne în acea epocă și în acele evenimente. Dar consemnările făcute de partea arabă în acele zile nu arată că musulmanii acelor vremuri gîndeau în acest fel, cel puțin nu la început. Nimeni nu părea să vadă în cruciade o luptă fundamentală între islam și creştinătate – aceasta era linia istorică pe care o vedeau cruciații. În locul unei ciocniri între civilizații, musulmanii nu vedeau decît o mare urgie care se abătea asupra… civilizației. În primul rînd, cînd se uitau la Franj, nu vedeau niciun fel de dovezi de civilizație. Un prinț arab pe nume Usamah ibn Munqidh îi descrie pe franci ca «nişte bestii, superioare ca îndrăzneală și ardoare în luptă, dar în nimic altceva, exact aşa cum animalele sînt superioare în putere și în agresiune». Cruciații i-au dezgustat atît de tare pe musulmani, încît au început să-i aprecieze mai mult pe bizantini, în comparație cu aceștia. După ce au înțeles motivele politice și religioase ale cruciaților, au început să facă distincție între «al Rum» (Roma – adică bizantinii) şi «al franj». În loc de «Cruciade», musulmanii au numit această perioadă de violență Războaiele Franj.”

Despre nevoia de a lua cunoștință și de punctul de vedere al celuilalt în cazul unui conflict am scris în mai multe rînduri. Ceea ce e valabil pentru 22 decembrie 1989, pentru 23 august 1944, pentru Lovitura de stat prin care a fost debarcat Cuza, se aplică și la civilizații. Încă din lecturile despre Harun al Rașid am înțeles că pentru arabi Istoria începea cu ei, care se aflau în centrul lumii. Occidentul era plasat la marginea a lumii, în zona căreia Roma i-ar fi spus a barbarilor. Occidentul, la rîndu-i, situa pe arabi, pe turci la marginea lumii. A lumii lor, pentru că fiecare își avea lumea lui proprie.

_{Foto sus: Soldați ai lui Saladin. Desen dintr-un manuscris francez de la 1337 (© Wikimedia Commons)}