⬆

Ascensiunea lui Saladin, unificatorul musulmanilor împotriva cruciaților

Autor: David Linus Neagu

În 1163, regele Amalric I al Ierusalimului a invadat Egiptul, cu scopul de a bloca posibilitatea unei uniuni între Damasc, Alep și Cairo. Au urmat alte atacuri (1164, 1167, 1168, 1169), însă niciunul nu a avut succes, cu excepția unui tratat semnat în 1167, prin care califul fatimid plătea tribut frâncilor.

Al-Adid, tânărul calif fatimid, nu avea la dispoziție trupele necesare pentru a-i opri pe frânci, astfel că a apelat la Nur al-Din, emirul de Alep și Damasc. Acesta a trimis o oaste condusă de un anume Shirkukh, un comandant kurd care l-a adus alături de el și pe tânărul său nepot, Saladin. După puțin timp, al-Adid a înțeles că manevra sa politică putea avea consecințe dezastruoase: nou-veniții nu mai doreau să plece. Califul fatimid a încercat să îi trimită pe Shirkukh și Saladin înapoi, însă fără succes.

Saladin a ajuns mare vizir, iar în 1171 a restaurat suzeranitatea abbasidă asupra Egiptului: la data de 13 septembrie 1171, al-Adid a decedat. Însă primul inamic de pe lista lui Saladin nu era Amalric I al Ierusalimului, ci fostul său stăpân, Nur al-Din, în contextul în care comandantul kurd și-a declarat independența. Pe lângă emirul sirian, Saladin trebuia să pacifice și diferiți comandanți fatimizi care îi contestau autoritatea.

După ce a liniștit Egiptul, el a început să unifice lumea musulmană prin cucerirea teritoriilor siriene: Damascul a fost ocupat în 1174, iar Alep în 1182. În 1177, Saladin a lansat un atac asupra teritoriilor sudice ale regatului latin, sperând că nu va întâlni o rezistență puternică din partea frâncilor, având în vedere că o mare armată creștină se afla în nord, asediind orașul Hama.

Spre surprinderea lui, tânărul rege din Ierusalim, Balduin al IV-lea, a ales să i se împotrivească. În fruntea unei oști mici, care număra aproximativ 3.000-4.000 de oameni, regele lepros l-a pus pe fugă pe Saladin, cu toate că acesta avea sub comanda sa 20.000-25.000 de soldați. Înfrângerea suferită de sultanul ayyubid a fost dureroasă și i-a semănat acestuia semințele urii față de templieri și Renaud de Châtillon, senior de Oultrejourdain (Transiordania): nobilul latin și cavalerii ordinului au lansat un atac împotriva musulmanilor în timpul căruia aproape l-au ucis pe Saladin. Sultanul a înțeles că încă nu era momentul să lanseze o campanie de anvergură împotriva statelor latine.

Cu sabia ridicată împotriva creștinilor

Expansiunea lui Saladin în Siria și în Mesopotamia a atras nemulțumirea califului din Bagdad, al-Nasir, care l-a criticat pe sultan pentru acțiunile sale îndreptate împotriva musulmanilor, considerând că ar fi fost mai bine să îi atace pe creștini. Saladin și-a justificat programul de cucerire prin nevoia de unitate în Islam: doar atunci când musulmanii vor fi uniți îi vor putea înfrânge pe necredincioși. După înfrângerea de la Montgisard din 1177, sultanul a continuat să întreprindă expediții la scară mică și medie împotriva creștinilor, cea mai importantă fiind cea din 1179.

Templierii doreau să construiască un castel care să supravegheze Vadul lui Iacob, cel mai important punct de trecere a Iordanului din Palestina și care se afla pe drumul ce lega portul Acra de Damasc. Conform unui tratat de pace încheiat între Balduin al IV-lea și Saladin, rezultat în urma victoriei latine de la Montgisard (1177), cele două părți se angajau să nu fortifice Iordanul sau vreuna dintre trecători. Însă templierii au fost convingători, astfel că Balduin a acceptat propunerea lor. Saladin nu putea accepta ca o fortificație să fie construită în Vadul lui Iacob, deoarece era foarte aproape de Damasc. Garnizoana ar fi putut oricând să lanseze un atac împotriva teritoriilor din jurul orașului musulman. Sultanul a asediat castelul, pe care l-a și cucerit, garnizoana templierilor fiind măcelărită.

Vedere a oraşului Cairo şi a Văii Nilului de la înălţimea citadelei construite în vremea lui Saladin; gravură de E. Brandard

În anii următori, Saladin a lansat din ce în ce mai multe atacuri, distrugând teritoriile lipsite de apărare din interiorul granițelor latine. Frâncii nu puteau risca să se lase atrași în capcană: sultanul avea nevoie de o singură victorie pentru a eradica puterea militară a creștinilor. Chiar dacă puteau strânge o armată numeroasă, regii Ierusalimului nu puteau înlocui pierderile. De partea cealaltă, Saladin avea acces nelimitat la forțe proaspete din Egipt, Siria, Mesopotamia și chiar Asia Centrală, având în vedere numărul mare de turcomani care se îndreptau către Mediterana pentru a lupta pe post de mercenari.

Renaud de Châtillon îl provoacă pe Saladin

În 1182, Saladin a încercat să asedieze portul Beirut, însă fără succes. Replica frâncilor a sosit din partea lui Renaud de Châtillon, una dintre cele mai controversate personalități din Outremer. Acesta a sosit în Orient către jumătatea secolului al XII-lea, iar în 1153 s-a căsătorit cu Constance de Hauteville, prințesa Antiohiei, astfel că a ajuns la cârma principatului latin. După ce a recuperat câteva teritorii de la armeni, s-a aliat cu aceștia și a lansat un atac devastator asupra insulei Cipru, motiv pentru care a trebuit să îngenuncheze în fața împăratului bizantin Manuel I Comnenul, sosit în Siria în 1159, cerându-i iertare. În 1160/1161 a atacat teritoriile din jurul orașului Marash și a fost capturat de musulmani, fiind întemnițat în Alep. Abia peste 15 ani a fost eliberat: a trebuit să plătească o răscumpărare generoasă (120.000 de dinari de aur), care indica importanța sa.

Prizonieratul nu l-a liniștit deloc. Renaud s-a căsătorit cu Stephanie de Milly și a ajuns la cârma senioriei Oultrejourdain (Transiordania), una dintre cele mai importante provincii ale regatului Ierusalim. Din castelele Kerak și Montréal, nobilul latin a atacat constant caravanele care treceau pe drumul ce lega Egiptul de Siria. Această rută a devenit periculoasă și pe ea nu se aventurau decât armate sau convoaie bine apărate.

Ca un răspuns la atacul asupra orașului Beirut, Renaud a conceput un plan îndrăzneț. În 1183 a organizat o mică flotă cu care a coborât în Golful Aqaba și a atacat orașele arabe de pe malul Mării Roșii. Întreaga lume musulmană s-a cutremurat: exista pericolul ca Renaud și cavalerii săi să ajungă până la Mecca. Al-Adil, fratele lui Saladin și guvernator al Egiptului, a trimis de urgență o flotă care i-a înfrânt pe latini. Majoritatea celor capturați au fost executați, iar capetele lor au fost duse în marile orașe, pentru a-i da drept exemplu. Însă Renaud a scăpat. Înainte să sosească flota egipteană, s-a retras pe domeniile sale.

În același an, Saladin și-a adunat o oaste numeroasă și a invadat teritoriile latine prin Galileea. Armata latină se afla sub comanda lui Guy de Lusignan, pe atunci regentul lui Balduin al IV-lea, în contextul în care sănătatea regelui lepros se degradase simțitor. În mod surprinzător pentru cavaleri și ceilalți ostași, Guy nu a pornit la luptă împotriva lui Saladin. Ambele armate au stat față în față preț de câteva zile, după care musulmanii s-au retras. Chiar dacă a fost contestat în epocă, până într-acolo încât Balduin l-a revocat din funcția de regent, în realitate, aceasta era cea mai bună alegere. Majoritatea trupelor musulmane erau motivate de dorința unui câștig obținut ușor și rapid. O campanie care se prelungea și nu oferea oportunități nu mai era sustenabilă, astfel că moralul trupelor scădea, iar acestea plecau, treptat, spre casă.