Apocalipsa lui Ioan, o profeţie a catastrofei ecologice?

La aproape 2000 de ani de la scrierea sa, din inspiraţie divină, Apocalipsa păstrează însă şi un imens interes deopotrivă literar, politic, conjectural, profetic şi ecologic. Acesta din urmă, manifestat mai ales în ultimele decenii, prezintă o semnificaţie deosebită, în condiţiile în care încălzirea globală şi schimbările climatice provocate de om ameninţă cu o catastrofă ecoplanetară, în perspectiva anilor care vin.

Ea se grefează, totodată, pe deschiderea manifestată de bisericile creştine în ultima perioadă spre problematica mediului şi în contextul afirmării unui veritabil ecocreştinism. Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, revelată autorului celei de-a patra Evanghelii în scurtul său exil din anul 95 d.Hr., din insula Patmos (Grecia), este, conform teologiei creştine, opera care conduce la pocăinţă şi la salvarea sufletului. Din acest motiv, ea a fost introdusă în canonul Sfintei Scripturi şi este ultima carte a Noului Testament.

Ioan Evanghelistul şi Teologul (5-104 d.Hr.)

Născut în jurul anului 5 e.n., ca fiu al lui Zevedeu şi al Salomeei, în Betsaida, Ioan a fost la origine un simplu pescar, ca mulţi alţii de pe malul lacului Tiberiada din Galileea. Atras de învăţăturile lui Iisus din Nazaret din fragedă tinereţe, se distinge alături de fratele său Iacob, prin caracterul impetuos, ceea ce îl determină pe Mântuitor să-i denumească „fii tunetului”.

Cei doi fraţi şi Petru au făcut parte din cercul restrâns de persoane care i-au fost aproape lui Hristos în toate momentele importante ale vieţii sale pământeşti:ei asistă la Schimbarea la faţă, la învierea fiicei lui Iair, la rugăciunea din grădina Ghetsimani. Mai mult decât atât, Ioan este considerat drept discipolul preferat al lui Iisus, iar ca semn al încrederii, ar fi fost cel căruia îi încredinţează spre grijă, în preajma crucificării lui, pe mama sa, Fecioara Maria. Va juca un rol major în cristalizarea teologiei şi răspândirea creştinismului. Astfel, predică în Samaria, se dovedeşte deosebit de activ în Iudeea.

După capturarea Ierusalimului şi distrugerea Templului de către trupele romane conduse de Titus, Ioan se refugiază la Efes unde îşi asumă responsabilitatea de a sprijini şi administra bisericile din Asia.

Momentul redactarii Apocalipsei  În 92 e.n., împăratul Domiţian declanşează un nou val de prigoniri ale creştinilor din Asia. Porunca cezarului a fost îndeplinită cu zel în mai multe cetăţi care se întreceau în persecutarea adepţilor lui Hristos, pentru a câştiga favoarea imperială. În Efes persecuţiile au atins apogeul.

Aici a fost construit un templu consacrat cultului imperial, având în centru o uriaşă statuie a împăratului, căreia să i se aducă onoruri divine. Creştini care refuzau să o facă erau torturaţi, omorâţi sau expulzaţi. Numărându-se printre oponenţi, Ioan avea să fie surghiunit în insula Patmos din apropiere, unde a scris Apocalipsa.

Tradiţia spune că aici au rămas urme materiale ale trecerii apostolului, cum ar fi scobitura făcută în piatră unde şi-ar fi sprijinit capul, precum şi o altă cavitate în locul în care s-a sprijinit pentru a se ridica în picioare. Lângă acestea, la înălţimea unui stat de om se află o strană, unde, potrivit legendei, Prochoros, ucenicul sfântului, a scris, la dictarea apostolului, textul revelat al Apocalipsei.

În privinţa personajului care a redactat efectiv textul apocaliptic sunt o serie de discuţii. Conform părerii teologice, el era unul dintre cei șapte diaconi care fuseseră numiţi de apostoli si care va deveni ulterior episcopul Nicodim. El l-a însoţit pe Ioan relatând în scris aspecte ale vieţii, miracolelor şi activităţii misionare ale acestuia. Unii se îndoiesc de calitatea lui de discipol, arătând că numele său nu este pomenit de autorii ecleziaşti de la începutul erei creştine şi că textele sale conţin erori şi inexactităţi. Tradiţionaliştii replică însă că nepotrivirile respective sunt cauzate de copiile ulterioare ale textelor în cauză.

După asasinarea lui Domiţian, în anul 96, urmaşul său i-a amnistiat pe creştini, astfel că evanghelistul a putut să se întoarcă în Efes, unde va scrie Evanghelia care îi poartă numele şi cele trei soborniceşti epistole. Va trăi până în 104 e.n., când se stinge din viaţă la vârsta de 99 de ani, supravieţuind, astfel, tuturor apostolilor. Deasupra mormântului său s-a ridicat o somptuoasă catedrală.

Tradiţia scrierilor apocaliptice

Apocalipsa lui Ioan este precedată de o întreagă tradiţie în domeniu. Astfel, în perioada elenistică (323-63 î.Hr.) legendele revelaţiilor (ori apocalipsele) apar odată cu lucrarea apocrifă a lui Enoch şi cea a lui Daniel, singura carte din Vechiul Testament care poate fi încadrată în această categorie. Conţinutul lor priveşte lumea celestă şi sfârşitul veacurilor. O altă serie de scrieri apocaliptice, din care în unele se aşteaptă reinstaurarea regatului lui Israel pe pământ, sub sceptrul unui Mesia, datează din perioada următoare distrugerii Templului din Ierusalim (70 e.n.). Totuşi, de multe secole, scrierile apocaliptice au dispărut din iudaism.

Dimpotrivă, sub auspiciile Apocalipsei lui Ioan, acestea continuă să înflorească în cadrul creştinismului. Printre ele, chiar dacă într-o redactare şi sub titluri mai puţin explicite ca atare, se înscriu şi previziunile privind o posibilă catastrofă ecoclimatică.

Apocalipsa – un mesaj prevestitor de violenţăCartea Apocalipsei poate fi citită în mai multe registre, se pretează la cele mai diverse interpretări şi cuprinde semnificaţii inepuizabile.Desigur, textul sacru are o valoare poetică intrinsecă, fiind perceput adeseori ca unul cu caracter suprarealist, după cum, din punct de vedere politic, reprezintă „o dramă care se derulează pe tărâm terestru, în timp ce corurile sale psalmodiază în spaţiul celest al scenei, în scop consolatoriu”. (V. Stagiamos). Este de la sine înţeles că el îndeplineşte oarecum o funcţie de blestem la adresa persecutorului momentan atotputernic şi exprimă o speranţă a victoriei pe termen lung şi a judecării şi răzbunării pentru faptele de prigonire nedreaptă.

Dar viziunea promovată depăşeşte cadrul istoric al prezentului, descriind un viitor de opresiune şi de frământări, cel al Antichristului, care propune şi promite omenirii o (amăgitoare) fericire, pur terestră, şi reuşeşte să unifice lumea sub biciul său. Vrând să treacă drept Mesia, persecută pe toţi cei care i se opun şi îi denunţă impostura. În cele din urmă este distrus prin intervenţie divină şi, după multe întâmplări şi o ultimă înfricoşătoare luptă, vine judecata de pe urmă, care alungă răul de pe suprafaţa pământului.

Ideea unui „regat de o mie de ani”, care ar preceda Judecata de Apoi, a intrigat generaţii de teologi. Care ar fi semnificaţia lui a rămas o întrebare fără răspuns definitiv.Unii, precum călugărul calabrez Joachim de Flore (1130-1202) ori pastorul anglican John Nelson Darby (1800-1882), i-au dat o interpretare milenaristă şi vedeau în aceasta o epocă paşnică şi înfloritoare, intermediară între tribulaţiile Antichristului şi Judecata de Apoi. Dar majoritatea confesiunilor creştine cred, preluând consideraţiile Sfântului Augustin (354-430), că această epocă se referă simbolic la era actuală în care Răul rămâne legat de Sacramentele creştine. Alţi teologi, ca Henri de Lubac (1896-1991), acceptând milenarismul ca idee, îl consideră drept sursa derivelor politice din veacul trecut.În sfârşit, Apocalipsa a fost adesea interpretată ca un mesaj prevestitor de violenţă şi de distrugere.

Apocalipsa ecologică, o nouă interpretare

Citirea Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul în termeni ecologici, din perspectiva „dezastrului natural” prevăzut, dă naştere la concluzii surprinzătoare. Sunt prezentate şi analizate astfel cauzele marii catastrofe. Este vorba de puternica poluare a aerului prin foc, sulf şi fum, precum şi cea a apelor, cu consecinţa distrugerii bogăţiei de viaţă acvatică, prin „vărsarea celor şapte cupe ale mâniei şi cele şapte urgii ce vin asupra pământului”, „...marea s-a prefăcut în sânge ca de mort, şi orice suflare de viaţă a murit...”, „la fel în râuri şi în izvoare apele s-au prefăcut în sânge” (Ap.16, 2-4).

Cauzele revărsării dezastrului ar consta în slăvirea atotputerniciei „celor 10 cununi împărăteşti”, aflate pe coarnele de acelaşi număr ale fiarei, simbolul statului, ca autoritate seculară, omenească. Altfel spus, un sistem politic absolutist, care implică negarea creaţiei divine, prin venerarea autorităţii de stat şi strâns legată de controlul total al vieţii economice şi sociale a cetăţenilor (13, 1-3).

Acţiunea de devastare a vieţii de pe planetă, încredinţată îngerilor (primului, celui de-al doilea, al treilea, al cincilea şi al şaselea) este zugrăvită în scene şi culori care prezintă similitudini cu previziunile pesimist alarmiste  ale ecologiştilor de astăzi.

Astfel, primul înger declanşează distrugerea vegetaţiei:„Şi a trâmbiţat întâiul înger, şi s-a pornit grindină şi foc amestecat cu sânge şi au căzut pe pământ;şi a ars din pământ a treia parte, şi a ars din copaci a treia parte, iar iarba verde a ars de tot” (8, 7). Cel de-al doilea şi al treilea trâmbiţează poluarea mărilor şi a apelor curgătoare, având drept consecinţă pierirea unei treimi „din făpturile cu viaţă în ele, care sunt în mare...” (8, 9) şi, respectiv, transformarea a „a treia parte din ape”, care s-a făcut „ca pelinul, şi mulţi dintre oameni au murit din pricina apelor, pentru că se făcuseră amare” (8, 11).

Al cincilea înger declanşează poluarea aerului:„Şi a deschis fântâna adâncului şi fum s-a ridicat din fântână, ca fumul unui cuptor mare, şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii” (9, 2).Trâmbiţa a 6-a dezlănţuie puterile punitive, „pe cei patru îngeri care sunt legaţi la râul cel mare, Eufratul”, pregătiţi „ca să omoare a treia parte din oameni” (9, 15). Aceştia îşi îndeplinesc misiunea prin poluare:„De aceste trei plăgi:de focul şi de fumul şi de pucioasa care ieşea din gurile lor (cailor, n.n.), a fost ucisă a treia parte din oameni” (9, 16).

Urmează apoi un glas puternic prin care se porunceşte vărsarea celor șapte cupe ale mâniei Domnului pe pământ. Drept urmare, viaţa marină este distrusă, izvoarele sunt poluate, clima se schimbă, oricare autoritate terestră piere, Eufratul seacă şi, în sfârşit, marile aşezări urbane cad (16, 1-21). Mesajul ecologist avant la lettre este evident. Dorinţa de a controla natura în mod absolut şi încrederea oarbă în puterile „zeului om” şi a capacităţii lui de a rezolva toate problemele în legătură cu mediul reprezintă o încălcare gravă a poruncii divine, o metodă de înrobire a fiinţelor umane şi, în cele din urmă, o cauză a dezastrului ecologic.

Apocalipsa ecoclimatică

Dacă aşa pot fi citite rândurile Apocalipsei lui Ioan din perspectivă ecologică, datele diferitelor scenarii stabilite de oamenii de ştiinţă privind schimbările climatice în curs le confirmă din plin.

Numai 40°C ne mai despart de haosul climatic, după care nimic nu va mai semăna cu ceea ce a fost, afirma acum doi ani fostul vicepreşedinte al SUA Al Gore, laureat al premiului Nobel pentru Pace. Iar un studiu publicat în numărul din 25 februarie 2009 al revistei „New Scientist” aduce elemente noi:90% din populaţia planetei ar dispărea, la fel şi marea majoritate a speciilor de plante şi animale. Topirea gheţii din vestul Antarcticii ar determina ridicarea cu 1-2 m a nivelului mărilor şi oceanului şi, astfel, „înghiţirea” unor mari suprafeţe de uscat.

Fluviile şi râurile din Europa ar seca, de la Dunăre la Rin. S-ar crea astfel două enorme fâşii latitudinale în care supravieţuirea umană ar fi imposibilă. Singurele zone cu apă se vor întâlni la altitudini înalte. Pământul va deveni, astfel, un imens deşert, cu câteva oaze răspândite pe întreaga sa suprafaţă.

Ultima dată când pe Terra s-au înregistrat aceleaşi temperaturi cu cele preconizate peste câteva decenii a fost acum 55 de milioane de ani. Atunci pădurile tropicale explodau în zonele polare fără gheaţă, apa oceanelor era acidă, nivelul mărilor era mai înalt cu 10 m decât cel din prezent, iar deşertul se întindea din sudul Africii şi până în nordul Europei.

Biserica, mai aproape de mediu

În anii 1990, aniversările legate de redactarea Apocalipsei sau de fondarea Mănăstirii Sfântul Ioan Teologul, în contextul deschiderii Bisericii Ortodoxe spre noile probleme globale, în frunte cu cele ecologice, au condus la o veritabilă „instituţionalizare” a preocupărilor eclesiastice environmentale. Patriarhia ecumenică de la Constantinopol, din iniţiativa fostului său înaintestătător, Patriarhul Dimitrios (1914-1991), a stabilit 1 septembrie ca zi de rugăciune pentru protecţia mediului şi cu ocazia sa se desfăşoară o ceremonie la biserica Sf. Gheorghe din Fanar.

Patriarhul Bartolomeu a introdus la şcoala de teologie de la Halki un seminar anual privind mediul, la care a participat şi prinţul Phillip al Angliei. Dar semnificaţiile ecologice ale Apocalipsei au fost analizate pentru prima dată în termeni post-moderni cu ocazia seminarului tematic organizat în Patmos, în cinstea aniversării a 1900 de ani de la scrierea celebrei Scripturi. Patriarhul ecumenic Bartolomeu I şi-a expus punctul de vedere asupra problemei ecoclimatice, în mesajul transmis cu ocazia marcării, la 5 iunie 2009, a zilei mondiale a mediului, apreciind că „criza ecologică şi în special realitatea schimbării climei constituie cea mai mare ameninţare pentru orice formă de viaţă pe Terra”.

Cu alte cuvinte, ecoapocalipsa!