Apa și comunismul
Al Doilea Război Mondial a evoluat după dorințele conducătorilor marilor puteri și obsesiile de hegemonie planetară au început să se manifeste din plin în 1945. Uniunea Sovietică trebuia să se extindă în numele principiilor comuniste peste tot acolo unde au ajuns șenilele tancurilor cu steluțe roșii. România, țară care n-a dorit să participe la măcelul mondial, a fost considerată vinovată de declanșarea ostilităților și a trebuit să plătească un preț deosebit de mare. A fost declanșată transformarea în stil comunist, prin distrugerea unei părți a poporului român.
Modificările radicale urmau să fie efectuate sub controlul serviciilor secrete dominate de temuta poliție politică sovietică. A fost elaborat în 1947 un plan structurat în 45 de puncte despre modul în care popoarele supuse din Europa de Est trebuie să fie dominate pentru totdeauna planurilor mișcării comuniste. Erau date indicații despre fiecare domeniu de activitate și, teoretic, documentul era perfect.Apa dulce, accesibilă oamenilor, reprezintă doar 2, 57% din volumul imens de lichid existent pe planetă, dar nu toată poate să fie utilizată. Numai 4% din apa dulce poate să fie folosită pentru economie și pentru băut. Această cantitate devine foarte vulnerabilă la poluarea cu produse petroliere și reziduuri ale industriei chimice. Agricultura contribuie la accelerarea fenomenului prin îngrășăminte și pesticide.
Conducerea roșie s-a gândit că apa rămâne cel mai sensibil punct din aprovizionarea unor comunități și a acordat o maximă atenție controlării surselor de lichid vital. Se preciza foarte clar că trebuie să fie refăcute rețelele de alimentare a marilor orașe distruse de bombardamente, ceea ce era o faptă bună și utilă. Se preciza că nu trebuie să rămână în afara sistemului locuințe și cartiere. Să se facă totul pentru apă bună și proaspătă. Măsura nu era luată pentru fericirea maselor. Trebuia ca regimul să evite existența ideii de independență și nici să nu permită posibilitatea unei rezistențe îndelungate împotriva autorităților de ocupație. Era totuși prea puțin. Agenții secreți calculau orice posibilă variantă de opunere, ca la șah. Se dădea indicația clară să fie ”lichidate sistematic pe parcurs” fântânile din orașe și satele canalizate. Trebuia să fie o dependență completă de regim, să se audă numai că era bine în timpul stăpânirii organizate pe baze științifice.
Acestea nu par intenții chiar rele. Poate că fântânile mai conțin nitriți și nitrați dăunători sănătății, mai ales în cazul copiilor. Planurile pur criminale apar la directiva cu numărul 30:fabricile să fie construite astfel încât depozitele de reziduuri să poată să fie deversate în rezervoarele de apă potabilă.Regimul roșu avea grijă să-i înseteze pe posibilii ”contrarevoluționari”, dar, dacă rezistența devenea prea serioasă, se putea trece la otrăvirea în masă. Nu era vorba de o idee de moment, ci de un plan sistematic la nivelul întregii lumi comuniste. De exemplu, orașul București putea să fie anihilat prin toxicele de la combinatul petrochimic din Pitești și de la cele ale combinatului de oțeluri speciale din Târgoviște. Conducătorii comuniști au aplicat ideile adepților lui Stalin până la prăbușirea sistemului.
