⬆

Nicolae Ceauşescu, prim secretar al C.C. al P.C.R., Ion Gh. Maurer, P. Niculescu-Mizil şi ceilalţi membri ai C.C. al P.C.R., la adunarea populaţiei din Capitală, în legătură cu situaţia creată de evenimentele din Cehoslovacia, din 21 august 1968 (© „

Anul 1968 (august) – în „memoriile” contraspionajului român

Cercetarea de față (cu caracter istoric) reconstituie unele secvențe ale agresiunii armate sovietice asupra Cehoslovaciei și intenția de invazie asupra României și Iugoslaviei în cursul anului 1968¹. Neagu Cosma, șef al Direcției Generale de Contraspionaj în acea vreme, a arătat că pericolul invaziei militare sovietice a fost real şi nu imaginar. Contraspionajul român a știut din timp aceste lucruri și s-au luat contramăsuri pe toate liniile: armată, diplomaţie, servicii secrete, pentru a fi la curent cu acţiunea care viza ţara noastră şi pentru a o contracara. Planul era de ripostă. Nicolae Ceauşescu nu a făcut greşeala pe care a făcut-o cehoslovacul Alexandr Dubcek, să spună că dacă ruşii vin îi primim cu flori. Nu! Ceauşescu a zis: Dacă vin îi primim cu gloanțe! Iar rușilor le-a fost clar că România va riposta armat. Diplomaţia românească a împânzit cancelariile lumii şi s-a dat alarma. Şi, ca dovadă, au şi intervenit aceste cancelarii. Statele Unite, Marea Britanie, Franța, China au atenţionat Moscova. Au cam sărit toţi pe ei – își amintea Neagu Cosma².

În anul 1964, în condițiile în care Uniunea Sovietică voia unilateral crearea „sistemului mondial socialist”, adică o formă superioară de dominație asupra statelor socialiste, „conducerea superioară de partid și de stat” a României a reacționat dur față de Kremlin, adoptând „Declarația din aprilie” (emancipare politică), a respins așa numitul „Plan Valev” (emancipare economică) și a amenințat cu scoaterea țării din Organizația Tratatului de la Varșovia/OTV (emancipare militară).

După declararea acestei „independențe”, organele speciale române încep să emită avertizări că sovieticii fac pregătiri pentru o eventuală intervenție militară în țara noastră în scopul schimbării „conducerii superioare de Partid și de stat”. De pildă, la 1 august 1967 contraspionajul român a semnalat că Soil Hainberg, din Iași, s-a întors dintr-o vizită în URSS (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste) la fratele lui, vechi ilegalist³ şi membru al PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice), care i-a dezvăluit că recent a participat la o recepție la care au fost prezenți mai mulți ofițeri superiori sovietici și a fost surprins să audă de la aceștia că „în cursul acestui an (1967) vor avea loc manevre militare în cadrul Tratatului de la Varşovia pe teritoriul României și că există deja pus la punct un Plan care prevede ca trupele ce vor participa să aresteze guvernul român şi în special pe Nicolae Ceauşescu şi pe Ion Gh. Maurer şi să pună în loc un alt guvern”.

Ceva mai târziu, la 4 august 1967, în nota cu titlul „Preocupări ale reprezentanţilor CFAU sovietici acreditaţi în România”, organele noastre de contrainformaţii militare au stabilit că reprezentanţii militari sovietici în cadrul Comandamentului Forţelor Armate Unite (CFAU) acreditaţi în România şi-au intensificat activitatea de culegere de informaţii din toate domeniile de activitate. În urma „indicaţiilor primite” din Uniunea Sovietică, aceştia şi-au îndreptat atenţia spre: cunoaşterea mai aprofundată a situaţiei militare din România şi anume: pregătirea operativă şi de luptă; situaţia statelor majore şi capacitatea de mobilizare a trupelor; alarmele militare care au avut loc în ultima perioadă; evenimente ce au loc pe plan intern, precum şi starea de lucruri din ţara noastră etc.

Amenințarea sovietică părea astfel iminentă la începutul verii lui 1968. Prin colonelul Ion Bichel s-a reușit obținerea de informații de la un ofițer polonez, fost atașat militar într-o țară occidentală, conform cărora Leonid Brejnev împreună cu șefii KGB și ai Armatei pregătiseră invazia în Cehoslovacia, România și Iugoslavia, fiind nemulțumiți de politica dusă de Alexandr Dubcek, Nicolae Ceaușescu și Iosip Broz Tito. Invazia urmând să se desfășoare pe trei etape: întâi Cehoslovacia, după care, la două-trei săptămâni, urma România și, după alte două-trei săptămâni, urma Iugoslavia. Dacă totul mergea bine, fără ca occidentalii să riposteze, venea rândul Austriei⁴.

Ambasada Uniunii Sovietice la București – personajele principale

Printre „diplomații” și „reprezentanții” sovietici aflați la post în România (în anul 1968) și suspectați că desfășoară activități potrivnice „conducerii superioare de Partid și de stat” a țării noastre, ofițerii Sectorului contraspionaj state socialiste (înființat în aprilie 1963 în cadrul Direcției a II-a Contraspionaj/devenită Direcția a III-a în septembrie 1967⁵) îi aveau în supraveghere informativă și pe următorii:

Alexandr Vasilevici Basov, era ambasadorul sovietic în România. Născut în anul 1912, a sosit la post 5 februarie 1966 (înlocuit la 15 martie 1971 de ambasadorul Jegalin). Între 1965-1966 Basov a deținut funcția de ministru al agriculturii în RSFSR(6). Era membru al Comitetului Central (CC) al PCUS şi deputat în Sovietul Suprem. Cum „impresiile ambasadorului Basov despre România erau relativ favorabile”, ofițerii noștri de contraspionaj apreciau că acest fapt ar fi stat la baza motivului pentru care Basov era „supravegheat” de proprii săi „colegi” din ambasadă.
Ivan Stepanovici Ilin, avea ca acoperire funcția de „ministru-consilier” la Ambasadă. A sosit la post la 26 iunie 1967. S-a născut la 27 ianuarie 1920, în raionul Voronej, a mai fost în România între anii 1954-1957 ca „prim-secretar” la Ambasadă. Cunoştea limbile română şi germană. În perioada 1957-1965 a lucrat în Bulgaria în funcția de „consilier”. Contraspionajul român nota ca semnificativ faptul că Ivan S. Ilin a sosit la Bucureşti „într-un moment când pe un plan mai general, atât în interiorul URSS cât şi în exterior, la misiunile diplomatice a avut loc reorganizarea reţelei sovietice de informaţii. La București, lui Ivan Ilin i-a fost deschis DUI (Dosar de Urmărire Informativă) sub conspirativul „Ikar”, apreciindu-se că „este omul venit la Bucureşti cu misiunea de a coordona întreaga activitate informativă dusă de diplomaţii sovietici, ziariştii lor, rezidente şi în general întreaga reţea de informatori”. La Ambasadă, cei mai „apropiaţi” de Ivan S. Ilin erau „diplomații” Alexandr Papkin şi Vladimir Lebedev. Papkin avea și misiunea specială de a-l supraveghea pe ambasadorul Basov, „pe care de altfel îl însoțește pretutindeni”.
Arcadi Ivanovici Hitrov, deținea funcția de „secretar I”. A sosit la post la 2 aprilie 1964 (plecat din post la 19 iunie 1969). Contraspionajul nostru îl considera „un personaj important în cadrul Ambasadei sovietice”, fiind căsătorit cu Ludmila, fiica lui Alexei Epişev - fostul ambasador sovietic la Bucureşti și numit acum șef al Direcţiei Politice Superioare a Armatei Sovietice. În perioada 1959-1962, Hitrov a mai „lucrat” în România ca „ataşat” şi „secretar III”, îndeplinind și funcţia de „ataşat de presă”. Avea studii în Relaţii Internaţionale, cunoştea limbile română şi engleză. A urmat o şcoală specială (de informații) pe lângă Direcţia Superioară Politică a Armatei Sovietice.
Colonelul Gheorghi Sergheevici Voronin, avea ca acoperire funcția de „atașat militar” (aero și naval) la Ambasadă. Născut la 4 ianuarie 1922, a sosit la post în București 14 ianuarie 1967 și a plecat din post la 6 decembrie 1969. Între anii 1950-1957 a „servit” la o unitate militară sovietică din Bucureşti, apoi la Constanţa. Contraspionajul român a stabilit că „diplomatul” Voronin „se ocupă cu culegerea de informaţii secrete din România”, colaborând în acest sens cu unii ataşaţi militari ai ţărilor socialiste acreditaţi la Bucureşti. Col. Voronin era absolvent al Academiei Militare „Frunze” şi al cursului superior pentru generali. În ianuarie 1968 ca „ajutor” al lui Voronin a sosit la București și lt.-col. Anatoli Achimovici Isatkov.
Alexandr Vasilevici Papkin, „secretar II” la Ambasadă, sosit la post la 22 iulie 1966. A mai lucrat în România în perioada 1959-1963 ca „ataşat” la Secţia consulară, apoi ca „secretar III”. După aceea a fost încadrat la Direcţia a V-a Europeană (la Moscova) şi folosit ca „translator” pe lângă delegaţiile române care vizitau Uniunea Sovietică, „calitate” în care a revenit în România cu diverse delegații sovietice. Cunoştea foarte bine limba română. Contraspionajul român îl suspecta ca fiind cadru al organelor sovietice de informaţii. În anul 1963 a urmat un „curs special” pe linia MAE, despre care se știa că este „frecventat de obicei cadrele Securităţii sovietice”.
Vladimir Vladimirovici Lebedev, născut 19 martie 1921 la Moscova, deținea funcția de „secretar I” la Grupa economică din Ambasada URSS din Bucureşti. A sosit la post la 30 iunie 1967. În perioada 1960-1965 a mai fost la ambasada din Bucureşti ca „secretar II cu probleme agricole”. Cunoştea limba română, a „lucrat” şi în Bulgaria. Contraspionajul român l-a semnalat că „are contingenţă cu munca informativă şi contrainformativă”.
Vladimir Leonidovici Pescerski, „consilier” la Ambasadă, la Secţia Politică, venit la post la 27 decembrie 1967. Urmase Institutul de Relaţii Internaţionale (IRI) din Moscova, iar în mediile sale de interes trecea drept un pasionat „filatelist”. A mai fost în România în anii 1957-1960, ca „secretar III” la ambasada URSS. Între 1960-1963 a lucrat în MAE al URSS, la Centrală, la Direcţia I-a Operativă. Între 1963-1967 a fost „secretar I” la ambasada URSS din Maroc (unde participa activ la toate evenimentele organizate acolo de ambasada României, „indiferent dacă primea sau nu invitaţie”). Cunoştea foarte bine limbile română şi franceză. Contraspionajul român a stabilit că „în mod cert este rezident al organelor de informaţii sovietice”. A plecat de la post la 24 decembrie 1973.

Ambasada Sovietică din București și gestionarea situației operative din Cehoslovacia și România - poziția altor diplomați aflați la post în țara noastră

Menționăm că organele speciale române aveau capacitatea tehnică de a intercepta anumite convorbiri telefonice ale sovieticilor din România cu Moscova (inclusiv de înaltă frecvență). Pe baza acestor interceptări, s-a stabilit că la Moscova exista Comandamentul operativ politico-militar care se ocupa exclusiv cu gestionarea „intervenției” militare sovietice în Cehoslovacia, România și Iugoslavia. De „Spațiul România” răspundea Serghei Timofeevici Astavin, „șef al Direcţiei a V-a din MAE al URSS”, căruia ambasadorul sovietic Alexandr Basov îi raporta direct cu privire la situația și evenimentele din țara noastră.

Mai 1968

Ruptura româno-sovietică din anii 1963-1964 a făcut ca încă de atunci organele speciale române să ia măsuri contrainformative la adresa oricărui „reprezentant” sovietic care se afla pe teritoriul României. De aceea nu miră faptul că la 26 mai 1968 o notă a contraspionajului arată că generalul Gheorghi Pavlovici Romanov, reprezentantul sovietic în CFAU la București, „își exprimă nemulțumirea că partea română nu-l invită la aplicaţiile militare, analiza disciplinei sau când se fac anumite activităţi şi schimbări structurale în cadrul forţelor noastre armate. Romanov căută să obțină astfel de date și informații prin utilizarea altor reprezentanți sovietici și ai statelor socialiste aflați la post în țara noastră”.

Pe 31 mai 1968, s-a raportat că Feodor K. Vidraşcu, corespondentul publicației „Pravda” la Bucureşti, a comentat că „recenta vizită a premierului sovietic Alexei Kosîghin în Cehoslovacia, la Karlovy-Vary, pentru tratament a fost de fapt o acţiune de intimidare şi de a-i pune la punct pe cehi, deoarece infiltrarea antisovietismului în rândul poporului cehoslovac reprezintă un mare pericol”. În acelaşi timp, vizita la Praga a mareşalului Andrei Greciko (ministrul sovietic al apărării) şi a lui Alexei Epişev a fost interpretată de Vidrașcu ca fiind legată de „urmările consecinţelor trădării” lui Jan Sejna (general cehoslovac care în februarie 1968 a fugit/defectat în Occident, n.n.), „care avusese acces la documentele secrete al CFAU ale OTV, al căror conţinut se pare că l-a divulgat americanilor, intenţionându-se schimbarea dispozitivelor şi amplasarea forţelor armate membre ale OTV”.

Potrivit lui Feodor Vidraşcu, „Cehoslovacia reprezintă un important nod strategic, iar prin schimbarea atitudinii ei pot fi puse în pericol şi celelalte state vecine ale sale, îndeosebi RDG şi Ungaria. Dacă faţă de România sovieticii se mai complac liniştiţi să mai asiste la frecţiile pe care le fac conducătorii români, situaţia din Cehoslovacia le dă mult de furcă, deoarece acolo nu conducerea constituie un pericol ci poporul, în rândul căruia s-a răspândit antisovietismul, ruşii fiind hotărâţi să facă totul în vederea asigurării flancului socialismului în această ţară” („Vârful de Lance”⁷, n.n.).

Iulie 1968

La 16 iulie 1968, ambasadorul Alexandr Basov a telefonat la Moscova, lui Minakov de la MAE, căruia i-a solicitat să fie informat prin MAE sovietic „cu privire la evenimentele ce se petrec în Cehoslovacia”, ambasadorul plângându-se Centralei că nu este ținut la curent cu desfășurarea evenimentelor. Ca urmare, ambasadorul Basov a fost chemat de urgenţă la Moscova împreună cu omologii săi de la Sofia şi Budapesta, MAE sovietic punând la dispoziţia lor un avion militar de transport care a plecat din București în dimineața de 17 iulie. În aceeaşi zi ambasadorul Basov s-a întors de la Moscova.

Pe 22 iulie 1968, s-a raportat că Nicolai Ivanovici Labanov, „funcţionar la Agenţia comercială sovietică din Bucureşti”, aprecia că „situaţia din Cehoslovacia este foarte grea şi că războiul este inevitabil”. Ion Stănescu, șeful CSS, a transmis conducerii statului că atașatul militar sovietic la București, colonelul Gheorghi Sergheevici Voronin, l-a chestionat pe omologul său cehoslovac în țara noastră obținând „detalii” cu privire la deplasările la Praga ale lui Nicolae Ceauşescu, Ion Gh. Maurer, Manea Mănescu şi Ion Gheorghe (vizită efectuată în zilele de 15-16 iunie, a urmat cea din 15-17 august 1968, dar sunt indicii că partea română a făcut în secret și alte vizite la Praga, n.n.).

Apoi s-a semnalat că, în cursul nopților de 25/26 și 26/27 iulie, în URSS rezerviștii militari au primit ordine de chemare, ei fiind echipaţi şi expediaţi în direcţii necunoscute cu mijloace de transport aparţinând întreprinderilor locale. Alte surse au raportat că „la graniţa cu România este mobilizată multă armată sovietică” iar „garnituri de tren transportă trupe sovietice spre graniţa URSS cu Cehoslovacia”. Într-o altă notă, contraspionajul român a raportat că în localitățile din Uniunea Sovietică situate la frontiera cu România „apar zilnic diverşi activişti de partid şi propagandişti care vorbesc populaţiei despre relaţia proastă a României cu URSS şi celelalte state socialiste şi acuză România ca fiind principala vinovată de evenimentele petrecute în ultimul timp în Cehoslovacia. Că în curând URSS va readuce pe tovarăşii români pe calea cea bună”. Concomitent s-au obținut informații conform cărora „organele Securității sovietice au trimis în România sub diverse acoperiri (îndeosebi turişti) persoane cu sarcini informative”, printre ei aflându-se și un „vechi cunoscut” Iuri Zoti⁸.

La rândul lor, contrainformațiile militare române au raportat că „din interceptările efectuate în ultimele zile ale lui iulie şi primele zile din august 1968 asupra reţelelor radio militare sovietice şi prin radiogoniometrie a rezultat că la graniţa de est există concentrate unităţi militare sovietice în localităţile Bălţi, Chişinău şi Tiraspol; la graniţa nordică: în Hust şi Rahov şi la nord-vest în Ungaria la Debreţin şi Nirbator. S-a stabilit că unităţile militare sovietice dislocate în apropierea graniţei cu România ţin legătura radio cu cele din Lvov. De-a lungul frontierei URSS cu România - îndeosebi în localităţile populate de români - au fost instalate adevărate garnizoane militare. În Pădurea Flandera, Carapciu, Budineţ şi Sinăuţi, din dreptul comunei Mihăileni, există unităţi de armament greu, iar în comuna Sinăuţul a fost instalată o unitate de rachete îndreptată spre România. O unitate similară există şi în pădurea Hilboca (fostă Adâncata)”. Un „activist” al PCUS la Cernăuţi a comunicat unei rude ale sale din România că „organizaţiile de partid au fost anunţate - prin plicuri sigilate - de către organele sovietice de Securitate că începând de la 31 iulie 1968, ora 24, se va închide graniţa cu România”. Fapt confirmat la 1 august 1968 când organele române din punctul vamal Albiţa au fost anunţate de grănicerii sovietici că în viitor nu se mai permite trecerea prin acest punct de frontieră a persoanelor ce călătoresc în scop particular, atât a celor care pleacă din URSS cât şi a celor care vor să intre.

August 1968

Este etapa când se constată intensificarea acțiunii propagandei sovietice, care susține tema „intervenției legitime” („măsuri active”⁹). Astfel, la 2 august 1968, Tamaş Kasko, funcţionar la Reprezentanţa comercială a Ungariei la Bucureşti, a declarat unor apropiați că „polonezii critică acum pe toate părţile politica României, deşi nu au făcut-o din anul 1964 încoace de când România urmează aceeaşi politică. Critica poloneză vine abia acum din cauza faptului că poziţia polonezilor este rezultatul unei injecţii făcute de sovietici pentru a lovi în români”. Tereza Kwiecinska, funcţionară la ambasada Poloniei la Bucureşti, confirma și ea amestecul sovietic susținând că țara sa „este instigată de URSS să critice România”.

La 6 august 1968, s-a raportat că „un cetăţean român aflat în legătură cu diverşi reprezentanţi sovietici din Bucureşti” a fost contactat „în mod organizat” de George Petrovici Murianov, corespondentul agenţiei Novosti, ocazie cu care Murianov a susținut că „sovieticii i-au potolit pe cehoslovaci şi crede că şi conducătorii români vor fi nevoiţi să-şi bage minţile în cap”.

Un alt reprezentat socialist, J. Kadlecek, director adjunct la Direcţia Relaţii din Ambasada Cehoslovaciei la Bucureşti, într-o discuție cu câțiva români a afirmat că „poporul cehoslovac are simpatii vechi faţă de poporul român, dar că „la ordinul sovieticilor conducerea de Partid cehoslovacă a reprimat această atitudine”. Kadlecek a dat de înţeles interlocutorilor că „în perioada 1964-1966 aparatul de comerţ exterior al Cehoslovaciei a fost în mod oficial influenţat să lucreze în defavoarea României”.

La 10 august 1968, la „atac” a ieșit și Arcadie Hitrov, „prim secretar la ambasada sovietică din Bucureşti”, care acuza unor cetățeni români că „din informaţiile pe care le are” conducerea statului român a ținut şedinţe la Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Forțelor Armate, Ministerul Comerțului Exterior, Consiliul Securităţii Statului și la alte instituții unde „s-a atacat cu violenţă poziţia URSS faţă de evenimentele din Cehoslovacia”. Hitrov căuta să-i convingă pe interlocutorii săi români că „Cehoslovacia urmăreşte să se rupă de lagărul statelor socialiste, iar URSS preîntâmpină acest lucru”, că „întâlnirea la care au participat conducătorii din Cehoslovacia, Iugoslavia şi România ar avea ca scop ascuns o înțelegere de tipul Micii Antante” (Hirtov face referire la „întâlnirile secrete” de la Cierne nad Tisou şi Bratislava între Alexander Dubcek, Nicolae Ceaușescu și Iosip Broz Tito, din august 1968, n.n.).

_{Nicolae Ceauşescu şi Ludvik Svoboda la solemnitatea Tratatului de prietenei, colaborare şi asistenţă mutuală între România şi Cehoslovacia, la 16 august 1968 (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 167/1968)}

Totuși, Arcadie Hitrov avea și păreri diferite. Intimilor săi le destăinuia că „politica ţării sale este condusă de oameni cu capete fierbinţi”, că personal „îl dispreţuieşte pe Andrei Gromîko” (ministrul de Externe al Uniunii Sovietice), calificându-l „stalinist”. Hitrov era sceptic și asupra evoluţiei situaţiei internaţionale, considerând că „modul în care acţionează conducerea URSS nu va putea evita o ciocnire militară cu SUA. Într-o astfel de eventualitate trupele sovietice vor ocupa poziţii pe teritoriul ţărilor aşa zis cu politică proprie și nu vor ţine cont de suveranitatea lor naţională, trecând peste România şi Iugoslavia, pentru a salva lumea şi socialismul”. Potrivit lui Hitrov, „situaţia este de aşa natură încât mulţi nu ştiu că se pot trezi dimineaţa cu ostaşul sovietic la uşă”. Însă, considera el, „nu este exclus ca şi în URSS să apară un Dubcek, deoarece actualii conducători sunt capete sclerozate”.

La 12 august 1968, o interceptare telefonică a arătat organelor române că ministrul de Externe Andrei Gromîko i-a comunicat ambasadorului Alexandr Basov că cererea sa de „a merge în concediu” nu poate fi satisfăcută: „Deocamdată, este bine să rămâi pe loc”. Iar cum această consemnare la post nu era un caz singular la Ambasada sovietică din București, contraspionajul nostru a concluzionat și a avertizat că s-a trecut la „mobilizarea” unui anumit tip de „personal” în cadrul reprezentanțelor sovietice din România. O semnalare arată că în august-septembrie 1968 numita Lidia Rîbco (fostă Artemovka), ingineră la Institutul de Fizică Atomică, „a lipsit de acasă şi locuit la Ambasada URSS din Bucureşti”. De asemenea, pe adresa ambasadei sovietice din București au sosit săptămâni la rând scrisori ale unor „cetățeni români” care își declarau simpatia și unii își ofereau „serviciile” „cauzei sovietice” în România.

La 15 august 1968, ambasadorul Basov a telefonat la Moscova lui Oleg Borisovici Rahmanin (sau Rahmaniov), de la CC al PCUS, informându-l că „Nicolae Ceauşescu a ţinut o cuvântare în faţa Academiei Militare unde a vorbit mult de Uniunea Sovietică, prietenia româno-sovietică, despre Tratatul de la Varşovia”. Și „Nicolae Ceaușescu a precizat în cuvântare două probleme în mod deosebit:

Numai conducerea ţării respective poate conduce armata din ţara sa (adică fără sovietici la comandă, n.n.) (!);
Orice ţară socialistă, inclusiv ţările participante la Tratatul de la Varşovia, nu poate fi folosită în lupta contra altei ţări socialiste”.

Ambasadorul Alexandr Basov a recomandat lui Oleg Rahmanin ca în legătură cu acest discurs să fie publicat un articol în presa sovietică.

În aceeași zi, „un cetăţean român” care a călătorit prin localitățile Reni, Ismail şi Bolgrad a sesizat că „la Reni, la o distanţă de16-20 km de Galaţi, şi la Bolgrad, la 50 km de frontiera română, se află masate unităţi sovietice de marină, tancuri, artilerie şi maşini blindate acoperite, efectivele de militari fiind formate din chirchizi şi cazahstani”.

Pe 19 august 1968, ambasadorul Basov a telefonat la Moscova lui Konstantin Fiodorivici Katuşev (secretar al CC al PCUS), pe care l-a informat că a avut o discuție particulară cu ambasadorul Cehoslovaciei (la București) de la care a aflat că „la Praga lupta se duce între două grupări, care sunt cele mai înrăite: (Cestmir) Cisar şi (Frantisek) Kriegel”, dar că „Dubcek este hotărât să rezolve problemele”. De la Moscova pe fir a intervenit și V.S. Potapov, căruia Basov i-a relatat că a fost primit de Nicolae Ceaușescu care i-a vorbit despre vizita făcută la Praga și impresiile sale legate de situaţia din Cehoslovacia, „care este bună”; că potrivit lui Ceaușescu „Partidul Comunist cehoslovac şi Alexander Dubcek se bucură de autoritate şi popularitate”, că „sunt forţe antisocialiste care se implică, dar nu aşa de mari încât să zdruncine lupta sau prestigiul PCC”.

La 20 august 1968, Alexander Basov s-a plâns colegilor săi din Ambasada sovietică că fost tras la răspundere de superiorii de la Moscova pentru „slaba contribuţie adusă de Reprezentanţă în cunoaşterea situaţiei din România, indicându-i-se să revizuiască sarcinile tuturor funcţionarilor Ambasadei şi să-i mobilizeze pentru ca lucrurile să ia alt curs, ca pe vremea fostului ambasador (Alexei) Epişev”. Auzind aceasta, Ivan Ilin („ministrul consilier” al ambasadei) a declarat că „acest alt curs reprezintă o intensificare a activităţii informative” pentru a afla tot ce se petrece în ţara noastră.

Analizând cele de mai sus, ofițerii români apreciau că măsurile preconizate de sovietici pot crea unele „dificultăți” surselor (noastre) infiltrate în cadrul reprezentanțelor sovietice în România, întrucât „lui Basov i s-a atras atenţia asupra adoptării de măsuri de conspirare şi apărare a secretului”, că se va trece la înlocuirea tuturor funcţionarilor români ai ambasadei cu cetăţeni sovietici în scopul, recunoscut de Basov, de a preîntâmpina anumite infiltrări ale românilor, inclusiv introducerea de aparate speciale”. „Ambasadorul sovietic a primit chiar indicaţia de a analiza modalitatea asigurării pazei ambasadei cu ofiţeri sovietici, fapt cu care nu a fost de acord pentru a nu agrava şi mai mult relaţiile cu România”.

În noaptea de 20-21 august 1968, armatele Uniunii Sovietice, Poloniei, Republicii Democrate Germane, Ungariei și Bulgariei au invadat Cehoslovacia.

Dimineața, la 21 august 1968, Erich Strattling, ambasadorul Germaniei Federale la Bucureşti, a convocat întreg personalul reprezentanţei, inclusiv pe cel român, anunţându-l că este mobilizat permanent la serviciu. O notă a CSS a surprins tensiunea momentului arătând că „toţi membrii ambasadei vest-germane sunt nervoşi, speriaţi şi consternaţi de evenimentele petrecute în Cehoslovacia. Ei condamnă făţărnicia lui Walter Ulbricht (președintele Germaniei de Est, n.n.) care, deşi cunoştea planul atacului armat sovietic, s-a dat drept prieten şi a semnat declaraţia comună cu guvernul cehoslovac”. Și avertiza CSS: „Ambasada RFG a fost anunţată de la Bonn că sovieticii au masat trupe la graniţa cu România. Membrii ambasadei aşteaptă nota oficială a guvernului român pentru a o comunica la Bonn”. S-a mai semnalat că cei din Ambasada Elveţiei la Bucureşti i-au anunțat pe cei din ambasada vest-germană că „parada militară de 23 august nu va mai avea loc întrucât trupele române vor fi masate la frontieră”.

George Frişcan, funcţionar la ambasada Iugoslaviei, știa precis că la 3.30 noaptea (21 august dimineaţa) guvernul român a dat alarma pentru CC al PCR şi membrii guvernului.

În aceeași dimineață (21 august 1968), la Clubul Diplomatic a avut loc cocteilul de adio în onoarea plecării de la post a ambasadorului Mongoliei (organizat de ambasada Bulgariei) la care au participat mai mulţi diplomaţi acreditaţi la Bucureşti, inclusiv şefii misiunilor URSS, SUA, RFG etc. Vizibil afectat, ambasadorul sovietic Alexandr Vasilevici Basov nu i-a salutat decât pe ambasadorii Mongoliei, Bulgariei şi pe însărcinatul cu afaceri al RDG, apoi a explicat celor prezenţi că „intervenţia în Cehoslovacia s-a făcut la cererea poporului cehoslovac”.

Dar, profitând de prilej, Snandaji Soltan (ambasadorul Iranului la Bucureşti) l-a întrebat pe ambasadorul sovietic care este diferenţa dintre agresiunea SUA în Vietnam şi cea a URSS din Cehoslovacia? Ambasadorul Basov a rămas încurcat și nu a rostit nimic.

Coctailul a fost întrerupt când la Radio România s-a anunţat mitingul din Piaţa Palatului din București, moment în care toţi diplomaţii s-au adunat în jurul aparatelor. După începerea cuvântării lui Nicolae Ceauşescu, imediat ambasadorii URSS şi Bulgariei au părăsit demonstrativ Clubul Diplomaților împreună cu alţi membri ai unor ambasade socialiste. În schimb, au observat cei prezenți, „în timpul cuvântării lui Nicolae Ceauşescu ambasadorii SUA (Richard Davis) şi RFG (Erich Strattling) au fost profund impresionaţi, ştergându-şi lacrimile”.

Richard Davis a cerut unui salariat al reprezentanţei SUA să ia legătura cu MAE al României pentru a aranja o întâlnire urgentă cu George Macovescu (prim-adjunct), având indicaţii în acest sens de la guvernul SUA.

Însă Hernan Fernandez, ambasadorul Argentinei la București, era de părere că „agresiunea sovietică are acceptul SUA” şi a recomandat părţii române să „întârzie măsurile pe care le preconizează” (față de sovietici, n.n.). Similar cu argentinianul gândea și ambasadorul Belgiei la Bucureşti, Jan Adriaenssen, care a afirmat că americanii au cunoscut intenţiile sovieticilor în legătură cu ocuparea Cehoslovaciei și, tacit, au fost de acord cu această acţiune din următoarele considerente: faptul că sovieticii au trupe în ţările socialiste şi se amestecă în treburile lor interne îi vor face pe occidentali să se supună mai mult cererilor militarilor americani şi armatelor americane staţionate în Europa. Totuși, ambasadorul belgian aprecia că sovieticii nu vor intra în România din următoarele motive:

1) În România există un guvern şi o conducere stabilă şi unită; și chiar dacă unul sau doi nu sunt de acord cu Ceauşescu, aceştia sunt cunoscuţi şi oricând pot fi anihilaţi fără mare zarvă; în Cehoslovacia nu a existat această unitate;

2) Conducerea României se poate bizui şi se sprijină pe masele de oameni şi în general pe toată populaţia, exploatând sentimentul naţionalist, care a fost sădit în mod puternic în popor;

3) În România există o Poliţie foarte bine pusă la punct.

La întrebarea dacă există imediat amenințare sovietică pentru România, Jean Louis Pons - ambasadorul Franței la Bucureşti - a răspuns că nu poate şti, „dar, desigur, Ceauşescu cunoaşte ceva, ce noi nu ştim. Dar dacă ştirile despre demisiile lui Kosîghin (primul ministru) şi Greciko (ministrul Apărării) sunt adevărate, înseamnă că sunt frământări puternice şi în CC al PCUS”. Francezul afirmând că știe din cercurile ambasadei sovietice din București că Alexei Kosîghin s-a opus intervenției armate; nu a demisionat dar a avut „discuţii violente” cu președintele Leonid Brejnev adept al intervenţiei armate, că „nu Brejnev conduce politica externă ci Kosîghin, care face totul”.

Charles Barnes, „consilier” la ambasada SUA, aprecia că o invazie sovietică în România „nu este iminentă”, dar dacă s-ar produce va fi justificată astfel: 1) URSS ar putea acuza România de naţionalism în Ardeal; 2) apropierea României faţă de RFG. De asemenea, americanul a expus trei ipoteze cu privire la situația din Cehoslovacia: 1) compromis la Moscova cu Ludvic Svoboda (care din 30 martie 1968 era președinte al Cehoslovaciei, n.n.); 2) represiune masivă până la genocid; 3) schimbare de conducere în URSS. Barnes înclina către a doua ipoteză, considerând că sovieticii vor trece la represiune masivă şi instaurarea unui regim de ocupaţie și, lăsa el să se înțeleagă, „în orice împrejurare, atitudinea americanilor va fi doar aceea de a condamna, fără a lua nici o măsură militară, căci o poziţie fermă a SUA ar ajuta doar URSS în mişcarea comunistă internaţională”. Tot Barnes aprecia că „chinezii nu vor interveni deoarece nu sunt pregătiţi să lupte cu URSS care are o certă superioritate tehnico-militară”, că în caz de pericol România „se poate baza doar pe sprijinul diplomatic al Chinei”.

_{Adunarea populaţiei din Capitală, în Piaţa Palatului Republicii, în prezenţa conducătorilor de partid şi de stat, aflaţi la balconul sediului C.C. al P.C.R., în legătură cu poziţia P.C.R. faţă de evenimentele din Cehoslovacia (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 175/1968)}

Mai notăm că în cursul zilei de 21 august 1968 ambasadorul Alexandr Basov a informat Moscova despre „problemele noi ce s-au ivit”, chemarea sa la MAE al României şi la Comitetul Central al Partidului Comunist din România, mitingul de la CC al PCR, discursul lui Nicolae Ceauşescu, comunicatul Comitetului Executiv al PCR, demonstraţiile din preajma ambasadei sovietice. La întrebarea celor de la Moscova „dacă s-au strigat lozinci antisovietice şi dacă autorităţile au permis demonstraţii în faţa ambasadei”, Basov a răspuns negativ. Apoi a solicitat indicaţii privind primirea de invitaţii la sesiunea extraordinară a MAN (Marea Adunare Națională, ținută pe 22 august, n.n.) şi i s-a spus „să participe, să fie prezent până la sfârşit - dacă discuţiile vor avea un caracter general”, iar în situaţia că acestea „se vor concretiza şi vor lua un caracter inadmisibil la adresa URSS - să părăsească sala în semn de protest atât el cât şi ceilalţi sovietici”.

De la Moscova, în aceeaşi zi, Basov a fost sunat de Karpescenki E.D. de la CC al PCUS, pe care ambasadorul l-a informat că „toată ziua au avut loc demonstraţii la Bucureşti, în apropierea Ambasadei Sovietice, la care au participat elemente huliganice, probabil români şi cehi”. Karpescenki s-a interesat dacă au fost „ieşiri huliganice la adresa Uniunii Sovietice din partea manifestanţilor din oraș şi dacă miliţia ia măsuri să-i împrăştie pe demonstranţi”. Basov a răspuns că „până în prezent demonstranţii doar au strigat lozinci şi miliţia ia măsuri”.

Apoi ambasadorul Alexandr Basov a telefonat lui Iliciov, adjunct al ministrului de Externe (Andrei Gromîko), pe care l-a informat cu privire la invitația primită din partea MAE al României unde i s-a adus la cunoştinţă Comunicatul guvernului român şi pe care el a refuzat să-l primească pe motiv că denatura situaţia din Cehoslovacia și poziţia URSS. Întrebat „ce mai este pe acolo”, Basov a răspuns: „Sunt multe semnale şi insinuări la adresa URSS. Se pălăvrăgeşte de unii că sunt gata să intre voluntari în Armata României”.

Alla Drăgulănescu (fostă Saakin, „intimă” a lui Basov) afirma că de la Moscova ambasadorul sovietic a fost aspru criticat deoarece „nu a cunoscut situaţia reală din România și nu s-a putut preveni ca Nicolae Ceauşescu să ţină mitingul din 21 august care a ridicat în picioare întreaga lume”. Conform lui Alla Drăgulănescu, ambasadorul Basov îl bănuia pe „ministrul-consilier” Ivan Ilin că l-a „turnat” la Moscova, deoarece „Ilin este omul mareşalului Ivan Iakubovski” (comandantul suprem al Comandamentul Forțelor Armate Unite ale OTV, n.n.).

Deducem apoi (pe baza indiciilor documentare) că la București funcționa un Comandament pentru „criza din Cehoslovacia”. Sosise aici în secret cehoslovacul Ota Sik (economist, reformator), care cu sprijinul autorităţilor române telegrafia la 21 august 1968 la New York lui Jiri Hajek (numit atunci ministru de Externe al Cehoslovaciei) informându-l cu tot ceea ce se petrecea în Cehoslovacia. Potrivit unei note, „ostaşii sovietici când au ocupat clădirea Radioului din Praga au distrus tablourile de comandă, aparatajul şi cablajele exterioare prin rafale de automat şi cu târnăcoape. Ei însă nu au avut cunoştinţă de existenţa unor circuite subterane, care au rămas neatinse şi au fost folosite de patrioţi pentru realizarea transmisiunii radio la Praga. Staţia de radio-emisie a patrioţilor era amplasată într-un camion hipo, plin cu paie, care se deplasa în diferite puncte ale oraşului şi era interconectată la sistemul de cablaje subteran”. Astfel, în cadrul Comandamentului de la București aveau loc convorbiri de informare între Ota Sik, Vales (?), ambasadorul cehoslovac Karel Kurka, conducătorii români şi probabil cei americani. Se relevă că premierul român Ion Gh. Maurer trecea atunci drept un sfătuitor al conducătorilor cehoslovaci, la un moment dat el i-a spus lui Ota Sik; „Ascultaţi-mă, până când Svoboda mai este preşedinte trebuie să ascultaţi!” Iar „Sik a ascultat”. Maurer i-a spus acestuia că „noi (românii) am trimis o telegramă la New York lui Hajek”. Că „Sik şi Hajek au demisionat din guvernul cehoslovac doar după ce președintele Ludvik Svoboda s-a consultat cu românii şi iugoslavii”. Ota Sik a fost în acest sens şi la Belgrad.

La 22 august 1968, ambasadorul sovietic Alexandr Basov a transmis la Moscova lui Oleg Rahmaniov (Rahmanin) o informare cu privire la „unele probleme de la sesiunea MAN” a României unde a participat (în cadrul căreia românii au cerut ca ONU să intervină în problema cehoslovacă, n.n.). Basov a ținut să precizeze lui Rahmaniov și faptul că „intervenția lui Zaharia Stancu a fost plină de nervozitate, care a făcut pur şi simplu unele declaraţii isterice”, apoi sovieticul a raportat că s-a întâlnit și cu ambasadorul cehoslovac Karel Kurka care, îngrijorat, i-a spus că „deşi Dubcek are o poziţie foarte bună s-ar putea să aibă loc evenimente tragice” în țară. Rahmaniov a răspuns: „O să mai vedem”.

Tot pe 22 august 1968, CSS a informat conducerea statului că „în Bucovina au fost efectuate mişcări masive de trupe sovietice care s-au deplasat la frontiera cu Cehoslovacia. Taximetrele din Cernăuţi, în proporţie de 50%, au fost rechiziţionate şi folosite la transportul muniţiilor. Cazărmile din Basarabia sunt pline cu militari, în special în zona oraşelor Chişinău, Bălţi, Floreşti”. Conform unei surse ungare, arăta CSS, „sovieticii i-au convins pe unguri că le dau Ardealul şi Slovacia dacă participă la invazia din Cehoslovacia; că în Ungaria au fost arestate şi executate circa 120 persoane descoperite că au dus activitate în favoarea unificării Germaniei”. Era semnalată și poziția lui Corneliu Coposu, „fost fruntaş PNŢ”, care considera că „URSS a făcut cea mai mare tâmpenie politică, că acest gest înseamnă începutul sfârşitului hegemoniei sovietice”.

_{Mii de locuitori ai Capitalei şi-au exprimat, în Piaţa Palatului Republicii, adeziunea faţă de C.C al P.C.R., în legătură cu situaţia creată de evenimentele din Cehoslovacia (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 171/1968)}

La 23 august 1968, fără consultarea sovieticilor, Nicolae Ceaușescu a transmis conducerii celorlalte state socialiste propunerea ca la Praga să aibă loc o întrunire a tuturor reprezentanților partidelor comuniste europene la care să participe și Alexander Dubcek. În aceeași zi, Nicolae Ceaușescu i-a transmis ambasadorului Alexandr Basov invitația la o discuție pentru data de 25 august, sens în care Basov a anunțat Moscova și a cerut instrucțiuni.

Maria Stefanova, translatoare la Ambasada Bulgariei în București, a devoalat că atunci când a aflat de ocuparea Cehoslovaciei ambasadorul Gheorghi Bogdanov a afirmat deznădăjduit că „o mai mare prostie ca aceasta nici că nu se putea face”. Tot Stefanova părea să ştie că România trebuie să se aştepte la neplăceri, „întrucât la Prut s-ar afla masate 9 divizii ruse, iar la graniţa româno-maghiară alte 3 divizii”.

Polonezul Stanislav Lewandovski, corespondentul agenţiei PAP la Praga, care îşi petrecea concediul pe litoralul românesc şi fusese chemat urgent la post la Praga, a declarat unei surse că ştie de la un prieten polonez „sus pus” că ocuparea Cehoslovaciei a fost plănuită pentru 16-17 iunie 1968, dar ministrul sovietic al apărării „Andrei Greciko s-ar fi împotrivit, iar atunci era vorba de ocuparea a două ţări socialiste”!

La sfârșitul lui octombrie 1968, a sosit în țara noastră Alois Kracman, rudă apropiată a lui Oldrich Cernik, atunci preşedinte al guvernului cehoslovac. Cu această ocazie, Kracman a făcut referiri și la „tratativele” cehoslovaco-sovietice de la Moscova din 23-24 august 1968 pe care le-a caracterizat ca fiind „deosebit de tensionate”. Preşedintele Svoboda, „şocat de atitudinea părţii sovietice, s-a năpustit asupra mareşalului Greciko, cu care era prieten din timpul războiului (Mondial), şi prinzându-l de gât i-a strigat: Ce vrei tui de la mine? De ce merit eu aşa ceva?” Scena ar fi fost „fotografiată de Husak (Gustav ?), ginerele lui Ludvik Svoboda”, care a participat la tratative, iar Alois Kracman pretindea că a văzut acea fotografie. Că una din primele propuneri făcute de Brejnev a fost încorporarea Cehoslovaciei la URSS prin formarea a două state: RSS Slovacia şi RSS Cehă. Că Brejnev a ameninţat delegaţia cehoslovacă cu strămutarea celor 14 milioane de locuitori, deoarece URSS trebuie să aibă graniţele asigurate! 30 000 de intelectuali cehoslovaci au părăsit ţara, iar sovieticii nu s-au opus (deoarece le convenea). Mareşalul Andrei Greciko fiind adeptul teoriei: A fi cât mai puternic şi la distanţă cât mai mare de duşman.

Pe 24 august, ora 13.10, este interceptată o convorbire București-Moscova între atașatul militar col. Sergheevici Voronin și Markilov, „şef sector România din Secţia Relaţii a MStM sovietic” (și fost consilier sovietic în Direcţia de Informaţii a MFA ale României, n.n.). Voronin i-a raportat lui Markilov că „Ambasada consideră inoportună în prezent aplicarea măsurii pe care el a primit-o astăzi de la Griskin (...). Va fi prea târziu. Oare Griskin nu înţelege asta?” (Griskin era ofițer de contrainformații și șeful Secției Operaţii în Direcţia Operaţii din Comandamentul Forţelor Armate Unite/OTV, n.n.). La scurt timp după aceasta, organele speciale române i-au surprins pe „atașatul militar sovietic Voronin și pe locţiitorul său că s-au deplasat în dreptul aeroportului Otopeni unde au oprit maşina, au studiat atent împrejurimile şi au discutat aprins. Acelaşi observaţii atente le-au făcut aceștia şi asupra aeroportului Băneasa precum şi a obiectivelor militare din porţiunea menţionată”, activități pe care ofițerii români de contraspionaj le-au interpretat drept o acțiune de recunoaștere militară în vederea unui eventual desant sovietic.

La 25 august 1968, ambasadorul Alexandr Basov l-a sunat la Moscova pe Oleg Rahmaniov, căruia i-a făcut „o expunere” cu privire la rezultatul întâlnirii sale cu Nicolae Ceauşescu, recomandând ca „presa sovietică să evite să aducă critici deschise PCR şi guvernului tov. Nicolae Ceauşescu, deoarece ele nu aduc nimic bun”. El l-a rugat insistent pe Rahmaniov „să reflecteze asupra acestor observaţii”. A doua zi Basov și Oleg Rahmaniov discută iar despre situaţia din România, ambasadorul apreciind-o ca fiind „normală”. Rahmaniov i-a atras atenţia să urmărească și „caracterul publicaţiilor”, deoarece „momentele grele nu au trecut”.

Câteva ore mai târziu, Basov sună din nou la Moscova și se interesează la Rahmaniov despre situaţia din Cehoslovacia, arătând că „au apărut apar ştiri că URSS ar pregăti trupe pentru a invada România, deşi pe toţi îi uimeşte. Pentru a-i liniști, poate ar trebui să se spună ceva în ziare în acest sens”, iar el aici „să facă o comunicare întrucât această problemă cuprinde în special păturile de jos”. „Occidentul este vinovat de răspândirea știrilor” a mai spus Basov, Rahmaniov i-a dat dreptate și l-a îndemnat să „mai cântărească această problemă şi vor vorbi”.

Septembrie 1968

La începutul acestei luni, Ivan Josu, corespondentul Radioteleviziunii sovietice la Bucureşti, a „transmis” unor cetățeni români următoarele mesaje: ambasadorul sovietic la Washington, Anatoli Dobrînin, ar fi dat asigurări SUA (lui Dean Rusk) că „România nu va fi atacată”. Iar discursul preşedintelui american Lyndon Johnson referitor faptul că „urmează să fie atacată o altă ţară din Estul Europei” este doar „simptomatic”, în sensul că „SUA nu doresc să se îngroaşe gluma. Dovada este faptul că Johnson a fost înştiinţat cu 48 ore înainte despre intenţia sovieticilor de a ocupa Cehoslovacia, însă el a tăcut chitic, pentru ca acum să înceapă să trâmbiţeze înainte şi tocmai de aceea Dobrînin a cerut audienţă la Dean Rusk”. Josu a mai spus că, „din câte știe, chinezii au făcut concentrări masive la graniţa cu Siberia şi că aceştia deţin bomba cu hidrogen şi mijloace de transport pentru arme nucleare, acesta fiind un alt motiv pentru care România nu va fi atacată de sovietici. Că singura problemă a sovieticilor în România este Nicolae Ceauşescu care trebuie înlocuit”.

În alte discuții cu cetățeni români, Josu Ivan „le-a sugerat” că „trebuie să se ţină cont că zonele de influenţă internaţionale sunt împărţite între URSS şi SUA şi acestea nu se amestecă una în sfera celeilalte. Aşa se explică faptul că URSS nu intervine în conflictul din Vietnam şi nu acceptă ideea unei intervenţii în viaţa politică a Americii de Sud, întrucât acestea sunt zonele de influenţă americane, după cum nici SUA nu se va amesteca în sferele sovietice”.

Dar cu toate „asigurările” de mai sus, întrebat la 3 septembrie 1968 dacă există încă pericol pentru România, Charles Dubois - ambasadorul Elveţiei la Bucureşti – a afirmat că ştie de la ambasadorul american Richard Davis că „indiferent de opiniile unora sau a altora, mai presus de orice rămân valabile informaţiile fotografice furnizate de sateliţii americani care zboară continuu şi semnalează importante masări de trupe la graniţele României, în Bucovina, Basarabia şi Ungaria”.

La rândul său, la recepția din 9 septembrie 1968 dată de ambasadorul Bulgariei, „ministrul-consilier” sovietic Ivan S. Ilin a fost întrebat ce părere are despre zvonurile privind concentrarea de trupe sovietice la graniţa cu România? A răspuns: „Totul va fi bine, cred”, după care a adăugat: „Dar nu depinde numai de noi”. Chestionat și „asupra violenţei” cu care a acţionat guvernul român la începutul crizei cehoslovace, comparativ cu „calmul care domneşte în prezent”, Ilin a explicat că „totul s-a datorat părerii guvernului român că urmează la rând, dar asigurările de neagresiune date de guvernul sovietic în alte capitale cât şi la Bucureşti au fost în măsură să-i liniştească”. Și a continuat Ilin, „între România şi URSS există încă divergenţe în domeniul politicii externe, în special privind atitudinea faţă de RFG, faţă de conflictul arabo-israelian şi în ce priveşte poziţia faţă de Israel” (n.n.: se cunoaște că în anul 1967: România a nesocotit sfatul sovieticilor și a reluat relațiile diplomatice cu RFG, deși i s-a cerut nu a rupt relațiile diplomatice cu Israelul, apoi i-a trecut în „rezervă” pe unii lideri comuniști prosovietici: Gheorghe Apostol, Al. Bîrlădeanu, Petre Borilă, Alexandru Moghioroș etc.).

J.J. De Martino, ofiţer politic la ambasada SUA la București, aprecia și el că „situaţia României nu e deloc clară, deoarece la graniţele României continuă să fie masate numeroase trupe sovietice, ungare şi bulgare”. Potrivit americanului, „URSS ar fi făcut aliaţilor lor promisiuni care sunt în defavoarea României. Se vorbeşte de o reîmpărţire a teritoriilor şi o revizuire a graniţelor: Dobrogea să fie dată o parte bulgarilor, iar o alta să fie luată de sovietici; Ardealul va fi dat ungurilor, iar România propriu-zis să fie formată numai din Oltenia şi Muntenia şi ce-o mai rămâne din Moldova”. Diplomatul american arăta că „e greu de precizat dacă într-o situaţie deosebită România poate fi ajutată, dar în orice caz nu pare a fi singură, cu toate că practic este dificil să fie sprijinită direct. (...) Pe de altă parte, problema rediscutării graniţelor este cu dublu tăiş, fiindcă de suferit pot suferi şi sovieticii şi aliaţii lor, de exemplu, China cere Siberia, RDG cere o parte din Silezia poloneză” etc.

Nemulțumiri avea și Arcadie Hitrov, „prim secretar” la ambasada URSS din Bucureşti, care a afirmat unui cetăţean român: „Personal sunt scârbit, întrucât oamenii mici, ca mine, deşi au simţul realităţii politice nu sunt luaţi în seamă de conducători, aşa cum s-a întâmplat cu colegii mei din Cehoslovacia. (...) Conducătorii sovietici nu au ţinut cont de informaţiile primite de la Ambasada URSS din Praga, care a indicat în permanenţă pulsul din Cehoslovacia şi au recomandat să se evite o acţiune armată deoarece o asemenea măsură ar constitui o gravă greşeală şi ar da naştere la o reacţie cu totul negativă, lucru care de altfel s-a şi întâmplat (...). Ai noștri nu s-au aşteptat la o reacţie atât de puternică pe plan internaţional, în special din partea unor partide comuniste ca cel francez şi cel italian, ci dimpotrivă mizau pe o adeziune a acestora, ca şi în cazul evenimentelor din Ungaria din 1956. Acum, a continuat Hitrov, conducătorii sovietici îmbrăţişează punctul de vedere al lui Fidel Castro care justifică astfel acţiunea din Cehoslovacia: Din punct de vedere juridic este o agresiune, din punct de vedere politic o necesitate. Aşadar, din punct de vedere militar acţiunea şi-a atins scopul, dar din punct de vedere politic ea a constituit un eşec total”.

În final, Arcadie Hitrov l-a „avertizat” pe interlocutorul său român destăinuindu-i că în URSS „se preconizează un sistem represiv de izolare politică şi economică a României (n.n., măsuri active), deoarece după eşecul din Cehoslovacia o intervenţie armată este imposibilă. Masarea trupelor sovietice la graniţa cu România s-a făcut cu scop de intimidare, iar măsura a avut efect, fapt constatat şi de tonul ponderat al lui Ceauşescu”. Hitrov l-a mai întrebat pe cetățeanul român dacă românii ar trage în sovietici? I s-a răspuns că ne vom apăra ţara!

Iar Arcadie Hitrov a recunoscut apoi către o sursă că el și conducerea politico-militară de la Moscova au fost luați prin surprindere de rapiditatea cu care românii au creat Gărzile patriotice. Hitrov a sesizat pericolul și a confesat că „în URSS se impune o schimbare a guvernului” deoarece „mulţi dintre actualii conducători sunt oameni bătrâni, zaharisiţi, care au contribuit direct la eşecul din Cehoslovacia”. În prezent, destăinuia Hitrov, „URSS duce tratative cu SUA, acest lucru fiind necesar din cauză că echilibrul de forţe balansează în favoarea americanilor, fapt de care militarii sovietici nu au ţinut cont decât în momentul când Johnson i-a trezit la realitate prin avertismentul dat (ceea ce arată că nu exista o înțelegere între americani și sovietici, cel puțin nu încă, n.n.). Sovieticii manifestă teamă de prezenţa flotei americane în Marea Mediterană şi în general de puterea militară a SUA, fapt ce-i opreşte să comită acţiuni ce ar putea declanşa un război”.

_{Nicolae Ceauşescu, prim secretar al C.C. al P.C.R., Ion Gh. Maurer şi ceilalţi membri ai C.C. al P.C.R., la adunarea populaţiei din Capitală, în legătură cu situaţia creată de evenimentele din Cehoslovacia, din 21 august 1968 (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 171/1968)}

Generalul sovietic Vasilenko, aflat la București, susținea către un cetățean român că „încă din anul 1966 sovieticii au motive să intervină militar în România, însă perspectiva unui război mondial i-a determinat să aibă reţineri. Ritmul intens de dezvoltare industrială a României şi extinderea relaţiilor cu Occidentul nu convin sovieticilor, motiv pentru care se încearcă subordonarea conducătorilor români, însă de acum încolo sovieticilor le va fi şi mai greu deoarece au pierdut momentul”. Vasilenko considera că „atacul asupra Cehoslovaciei este un act mârşav pus la cale de clica sionistă de la Kremlin, o ticăloşie care a compromis internaţional URSS. Două greşeli mari a făcut URSS: 1) când Hruşciov a cumpărat grâu de la capitalişti; 2) invazia Cehoslovaciei făcută din dispoziţia lui Brejnev. China reprezintă cel mai mare pericol pentru sovietici și din cauza ei URSS nu va ataca România, clica de la Kremlin fiind conştientă că într-o asemenea eventualitate românii îşi vor apăra ţara, fiind ajutaţi de către chinezi şi chiar de unele state capitaliste, ceea ce ar genera un nou război mondial”.

Iar Ma Şiu Şîn, prim secretar la ambasada Chinei din Bucureşti, a lăsat să se înțeleagă că „sovieticii au renunţat la intervenţie deoarece au văzut că în România nu va fi uşor, că populaţia va lupta şi atât timp cât vor şti acest lucru ei nu vor interveni”.

La rândul său, J.S.N. Drew, prim secretar la ambasada Marii Britanii din Bucureşti, a afirmat (la 13 septembrie 1968) că a avut o discuţie cu ministrul său de Externe (Michael Steward) care a asigurat că nici el nu crede că sovieticii mai plănuiesc o invazie în România, însă mai curând este posibilă o încercare de infiltrare politică a URSS, şi a adăugat că acest lucru este aproape cert şi că se vor exercita chiar presiuni în acest sens de către Moscova. Potrivit lui Drew, diplomaţii englezi din România și din celelalte state europene socialiste au primit indicaţii din partea lui Steward „să acţioneze în sensul depistării acelor indicii care atestă o astfel de activitate din partea Uniunii Sovietice”.

Ca răspuns la „măsurile active” inițiate de Moscova, României i se deschid acum porțile colaborării cu Occidentul. La 10 septembrie 1968, colonelul George Normand, ataşat militar (aero) al SUA la Bucureşti, a lansat invitații către ofițeri ai armatei române „pentru a participa la întreţinerea unor relaţii”, precizând că are şi „aprobare în acest scop”: „Rămâne de văzut dacă românii vor să coopereze; nu cred că sunt atât de nepregătiţi şi îşi închipuie că ar risca să-mi devină, în cadrul unor asemenea reuniuni sociale, surse de informaţii. Dacă vrem informaţii, am multe alte mijloace pentru a le obţine”.

La rândul său, Adrian Bassora, secretar II la ambasada SUA din Bucureşti, a „transmis” unor români că la ambasadă s-a primit o telegramă secretă în care se precizează că Departamentul de Stat şi guvernul SUA au luat măsuri de limitare a schimburilor de tot felul cu cele cinci state (agresoare) participante la ocuparea Cehoslovaciei, România fiind exceptată de la aceste măsuri, „ba mai mult acum îi sunt la dispoziţie mai multe fonduri”. Sens în care Bassora a recomandat ca „reprezentanți ai țării noastre să facă o deplasare în SUA şi să ia legătura cu Closson de la Departamentul de Stat, care are sarcina de a indica României căile de urmat”.

Evident că acest sprijin occidental pentru România a fost sesizat de către „statele socialiste agresoare”. Astfel, Golombo, consilier la ambasada bulgară din Bucureşti, „s-a plâns că, după evenimentele din Cehoslovacia, Bulgaria trece printr-o perioadă critică, întrucât întâmpină serioase greutăţi din partea ţărilor occidentale în realizarea acordurilor economice, tehnico-ştiinţifice şi culturale. Acest boicot este cauzat de faptul că participând la intervenţia din Cehoslovacia, Bulgaria este considerată ţară agresoare”.

Moscova sesizează „amestecul” Occidentului și trece iar la intimidarea României, făcând „manevre” cu trupele deja masate la frontiera comună. La 22 septembrie 1968 ambasadorul Alexandr Basov a informat MAE al URSS că „cei din Apus difuzează ştiri interminabile în legătură cu o pretinsă invadare a României de către trupele sovietice. Ambasada Cehoslovaciei la Bucureşti primeşte continuu telefoane de la Praga ca să confirme dacă aşa stau lucrurile” iar „ambasadorul RFG s-a transformat într-un adevărat răspânditor al celor mai murdare şi provocatoare ştiri” la adresa conducătorilor Uniunii Sovietice.

În acest context, Nicolae Ceaușescu face un pas înapoi, astfel că în seara de 24 septembrie 1968 Alexandr Basov a fost în măsură să asigure conducerea CC al PCUS că „aici lucrurile s-au liniştit. Nicolae Ceauşescu vorbeşte frumos şi mult despre prietenie şi colaborare, despre eroii URSS căzuţi pentru eliberarea patriei”. Ca dovadă argumenta Basov, „mâine (25 septembrie) tov. Macovescu organizează aici o masă în cinstea mea, iar asta este foarte important, fiind prima atenţie ce mi s-a făcut în aceşti 3 ani. După părerea mea, lucrurile se vor îmbunătăţi”.

Totul însă era relativ, căci ambasadorul Basov și atașatul militar col. Voronin sunt anunțați de generalul Gheorghi Pavlovici Romanov (reprezentantul sovietic al CFAU la București) că numărul personalului (informativ, n.n.) ambasadei sovietice la Bucureşti va trebui să crească, inclusiv în ceea ce privește aparatul ataşatului militar, „sporirea personalului fiind impusă de situaţia existentă în România, care astăzi nu este bună, iar mâine poate fi alta”. Cu această ocazie, colonelul sovietic Şura a făcut cunoscut generalului Romanov că „de la Moscova i s-a interzis să mai discute pe telefonul de înaltă frecvenţă şi că toate rapoartele vor fi trimise cifrat” (ceea ce denotă că sovieticii au realizat că le sunt interceptate unele convorbiri de către contraspionajul român, n.n.).

Odată cu 26 septembrie 1968, Arcadie Hitrov, primul secretar la Ambasada sovietică, își reia propaganda și amenințările și a „transmis” unui cetăţean român că „momentan pentru România nu există pericolul de invazie din partea URSS”, însă „atunci când se va ivi momentul URSS tot va invada România, chiar dacă va fi incorect din punct de vedere juridic, politic etc. Vom schimba pe Ceauşescu, vom intra cu tancurile în România, ba mai mult românii ne vor iubi şi ne vor ridica în slăvi. (...) Momentul pentru o asemenea acţiune va sosi atunci când tov. N. Ceauşescu va comite prima greşeală sau când vreun grup de contrarevoluţionari („Corbii”?¹⁰ n.n.) s-ar aduna în Piaţa Palatului pentru a-i schimba pe actualii conducători”. Hitrov arăta că nu-i înţelege pe români: „Ce vor ei? Conducătorii români nu înţeleg că sistemul de distrugere al Planetei este aşa de bine pus la punct încât depinde de apăsarea de buton de la Washington sau Moscova? Ei nu înţeleg că ţărişoarele astea mici nu contează? Că o ţară mică nu poate fi independentă, ci doar alături de URSS sau de SUA? (...) URSS are nevoie de locuri pentru arme, de teren în Europa; trupele sovietice se află în toate statele socialiste, cu excepţia României, care este înconjurată, şi a Iugoslaviei, condusă de Tito care este un senil. URSS vrea să ocupe toată Europa şi apoi America pentru a răspândi socialismul, chiar dacă, din acest punct de vedere, procedeele se aseamănă cu cele ale naziştilor”.

La Belgrad, recenta „cedare” a Bucureștiului a fost interpretată ca fiind rezultatul unei „manevre cinice” a sovieticilor, care, pentru moment, au decis să „ocolească” România și să se concentreze direct asupra Iugoslaviei. La 24 septembrie 1968, Direcția a III-a (Contraspionaj) a informat că „din date în posesia organelor noastre reiese că reprezentanţi ai Iugoslaviei la Bucureşti şi-au manifestat îngrijorarea în legătură cu situaţia militară existentă la frontiera româno-bulgară şi cea bulgaro-iugoslavă. În Bulgaria au fost aduse noi unităţi militare sovietice, ţara urmând a fi vizitată de mareşalul Ivan Iakubovski” (vizita comandantului suprem CFAU/OTV a avut loc la 26 septembrie 1968, n.n.).

Kwecinska Tereza, funcţionară la ambasada polonă din Bucureşti, a dezvăluit unei surse că salariaţii ambasadei sale au fost convocaţi la o şedinţă de informare în cadrul căreia s-a arătat că „vizitele făcute de mareşalul Ivan Iakubovski în multe ţări socialiste se datorează interesului pe care URSS îl are de a crea o linie de fortificaţii pe ţărmul Mării Negre („Vârful de Lance”, n.n.), începând de la Odessa, care să continue pe teritoriul României, Bulgariei până la graniţa cu Turcia, sens în care flota URSS din Marea Neagră a fost dublată”.

De la ambasada Italiei din București, prin Ernesto Tatoni, „al cărui frate este cifror la NATO”, s-a transmis informația că „pericolul invadării României a scăzut, atenţia armatelor sovietice fiind îndreptată spre Albania şi Iugoslavia, deoarece URSS consideră Marea Adriatică ca fiind a ei”. Că în Albania, pe ţărmul acesteia, ar exista o bază pentru submarine puternic fortificată construită de sovietici cu mulţi ani în urmă.

La 27 septembrie 1968, din „informațiile” maiorului Mirko Grahovat, secretar al ataşatului militar iugoslav la Bucureşti, sovieticii în Bulgaria şi Ungaria aveau în total 9 divizii şi un număr de 350 avioane TU 104, avioane dispersate în diverse locuri, dar majoritatea masate în zona Stara Zagora şi Nova Zagora, deşi unele surse iugoslave ar da numai 50 de avioane TU 104”. Maiorul Grahovat s-a interesat dacă România deţine informaţii cu privire la faptul că trupe sovietice au debarcat în Bulgaria unde sunt camuflate în uniforme bulgare. Ofiţerul iugoslav a mai destăinuit că de pericolul sovietic care plana asupra țării sale s-au alarmat și occidentalii, astfel că în urmă cu 10 zile guvernele Italiei şi Greciei au trimis la Belgrad note oficiale prin care au asigurat Iugoslavia să nu-şi facă griji în privinţa frontierelor comune, întrucât nu vor ataca niciodată Iugoslavia, deşi din motive de securitate şi-au masat trupe la aceste frontiere. Cu alte cuvinte, „occidentalii vor să ne facă să înţelegem că pericolul vine din Bulgaria şi URSS şi ne lasă mână liberă să ne masăm forţele spre bulgari, ceea ce ne bucură”.

De asemenea, Grahovat a relevat „satisfacţia cu care Ambasada Iugoslaviei din Bucureşti - ca de altfel şi guvernul iugoslav - a primit infirmarea zvonurilor (lansate de sovietici, n.n.) cu privire la anumite disensiuni în conducerea României şi consideră solidaritatea conducătorilor noştri (Ceaușescu și Tito, n.n.) ca o lovitură dată planurilor sovietice de diversiune”. În mod identic, Jaksa Petrici, ambasadorul iugoslav, „transmitea” părții române că „sovieticii nu vor renunţa şi vor încerca noi manevre pentru a divide unitatea politică în rândul comuniștilor români, aşa cum fac acum în Iugoslavia”, ocazie cu care Petrici a făcut referire la „dizidenţa lui Rankovici şi a acoliţilor săi din Uniunea Comuniştilor Iugoslavi care s-au folosit inclusiv de numele lui Djilas, care este antisovietic, pentru a crea fricţiuni în UCI şi a-l separa pe Iosip Broz Tito de CC al UCI şi popoarele noastre”.

Referindu-se și la oamenii pe care sovieticii „la o adică” s-ar putea sprijini în România, asemenea cu ceea ce se petrecea atunci în Iugoslavia, maiorul Mirko Grahovat l-a nominalizat și pe Alexandru Drăghici (n.n., ministru de Interne până în 1965, viceprim-ministru până în 26 aprilie 1968), pe care l-a caracterizat drept „stalinist notoriu”; că „un apel semnat de Drăghici şi de alţi câţiva ar fi suficient pentru Brejnev să se răfuiască cu România şi în continuare cu Iugoslavia până în Adriatica, aşa cum doresc sovieticii”.

Între timp, organele statului român căutau să sondeze și intențiile puterilor occidentale exprimate prin intermediul reprezentanților lor diplomatici la București. La 28 septembrie 1968 sunt notate aprecierile lui George Normand, ataşatul militar aero al SUA la Bucureşti, care afirma că „situaţia este gravă la graniţa cu RFG, unde sovieticii au masat circa 40 divizii gata oricând să atace. URSS pregăteşte ceva fulger şi încearcă diverse diversiuni pentru a distrage atenţia de la acest scop”.

Aici se impune o precizare: propaganda sovietică a răspândit varianta conform căreia intervenția sovietică în Cehoslovacia era „legitimă” din cauză că vest-germanii se pregăteau ei să ocupe această țară, sens în care au trimis acolo clandestin cantități uriașe de armament și au stabilit contacte cu „reformiștii” cehoslovaci. Ulterior însă, după cum arăta și „specialistul” Otto Korschak (de origine cehă) de la ambasada Germaniei de Vest la București, o Comisie internaţională ar fi verificat acest lucru s-a constatat că armamentul despre care se vorbea era fabricat în RDG.

Revenind la afirmațiile atașatului militar american George Normand, acesta aprecia că „URSS nu va putea ataca RFG până nu rezolvă situaţia neclară din Cehoslovacia, România şi Iugoslavia. Și deşi URSS a asigurat guvernul SUA că nu va ataca nici una dintre aceste ţări, nu ne putem baza pe spusele sovieticilor, dar nici nu ne putem angaja în intervenţii militare în favoarea altor state care, de fapt, sunt angajate în Blocul sovietic, deoarece, din punct de vedere militar, ar fi pur şi simplu o aventură”.

Normand George lăsa însă să se înțeleagă că „o nouă intervenţie militară a URSS asupra unei ţări socialiste va grupa contra sa forţele militare în trei părţi, a treia fiind China”; iar „românii trebuie să fie foarte atenţi în afirmaţiile pe care le fac, pentru a nu-i supăra pe ruşi şi a-i obliga să declanşeze invazia înainte de data pe care au stabilit-o (?), fiindcă România nu este încă scăpată de o asemenea perspectivă. Este adevărat, a completat colonelul Normand, că acum nu mai sunt motive, dar, cu sau fără motiv, sovieticii nu vor sta pe gânduri dacă au nevoie de ocuparea acestei ţări; totul depinde de nebunii de la Moscova”.

La 29 septembrie 1968, s-a raportat că „Djordje Popovici, primul secretar al Ambasadei Iugoslaviei la București, este de acord cu noua poziție adoptată de România, care nu mai ia nici o poziţie faţă de evenimentele din Cehoslovacia”, deoarece „este singura politică posibilă pentru a nu mai întărâta fiara”. Totuși, Djordje Popovici (și guvernul iugoslav, n.n.) avea și reproșuri, el și guvernul său nu erau de acord cu atitudinea adoptată de România de a merge pe „linia autodemascării fricii”, în sensul că publicarea de către presa română a unor articole laudative faţă de sovietici, de genul: telegrama de felicitare adresată conducerii URSS cu ocazia lansării satelitului care a înconjurat Luna; articolul unui activist care ridică în slăvi prietenia româno-ungară etc. - nu fac decât să transmită celorlalte state socialiste mesajul că „românii se ploconesc în fața rușilor și le ling mâinile fiindcă le este mare teamă”. În orice caz, a conchis Popovici: „României nu i se va mai permite să zburde în CAER¹¹ şi OTV cum o făcea până acum, ci va fi nevoită să accepte nişte concesii şi să trăiască în umbra terorii intervenţiei”.

Octombrie 1968

Contraspionajul a cules și indicii asupra modului cum unii dintre „reprezentanții” socialiști la București se conformau „indicațiilor” Moscovei față de chestiunea invaziei Cehoslovaciei. De exemplu, colonelul Vegh Lajos, ataşatul militar ungar, a afirmat unui ofițer român că nu-şi poate spune părerea intimă despre invazia din Cehoslovacia întrucât „se simte nevoit să tacă”, dar oficial declară că aprobă ocuparea Cehoslovaciei: „Ce vreţi? Sunt reprezentantul armatei ungare în România şi, ca atare, nu-mi pot permite să fiu în dezacord cu poziţia guvernului meu”.

Pe de altă parte, comentând noua relație de subordonare a Cehoslovaciei față de Uniunea Sovietică și ceilalți „agresori” socialiști, George Barnes, consilier la ambasada SUA din Bucureşti, le-a transmis diplomaților occidentali aflați la post în țara noastră că Cehoslovacia a fost obligată să semneze un acord cu URSS care „prevede ca trupele sovietice să rămână în Cehoslovacia spre asigurarea protecţiei ţărilor socialiste faţă de pericolul ce-l reprezintă imperialismul”.

Iar sovieticii numai liniștiți nu erau, după cum o arată notele întocmite de contraspionajul român. De pildă, la 17 octombrie 1968, ambasadorul Basov a luat legătura la Moscova cu Serghei Astavin, responsabil cu Spațiul România la MAE sovietic, căruia i-a trimis un material cu comentariile făcute faţă de el de către ambasadorul Iugoslaviei Jaksa Petrici, iar în final Basov îi atenționa pe cei de la Moscova: „Nu ştiu ce se petrece la ei acolo (în Iugoslavia, n.n.), că el aici a început să ne ironizeze (...). La fel face și Kurko (ambasadorul cehoslovac), care se poartă acum urât, şi m-am gândit în mod special să vă comunic câte ceva de aici privind comportarea lui”.

Pe 19 octombrie 1968, la ora 14.30, ambasadorul Alexandr Basov a fost convocat de Nicolae Ceaușescu. La ora 13.00 însă, Basov a fost sunat de președintele Leonid Ilici Brejnev care l-a întrebat „care este atmosfera în România”. Ambasadorul a răspuns că „în ultimul timp situaţia s-a îmbunătăţit simţitor; s-au ţinut câteva cuvântări în termeni destul de cuviincioşi, mai sunt însă unele locuri confuze, dar, în general, atmosfera este bună”. Leonid Brejnev i-a comunicat lui Basov că în cursul zilei de luni (21 octombrie) va lua și el legătura cu Nicolae Ceauşescu „fiind neapărată nevoie să am o discuţie în legătură cu Tratatul de la Varşovia”. La întrebarea lui Basov dacă asupra acestui fapt îl poate preveni pe Ceaușescu, Brejnev i-a indicat să-i spună, dar să precizeze „că nu ştie în ce probleme doreşte să stea de vorbă”. La ora 14:44 ambasadorul Basov a fost primit de Nicolae Ceauşescu, sovieticul comunicându-i că urmează să fie sunat de Leonid Brejnev. În acea seară ambasadorul Basov a raportat la Moscova cele discutate cu Nicolae Ceaușescu, convorbirea fiind interceptată de organele speciale române.

În dimineața de 21 octombrie 1968, înainte de discuția telefonică Brejnev-Ceaușescu, a sunat de la Moscova mareşalul Ivan Iakubovski (comandantul suprem CFAU) care i-a comunicat ambasadorului Basov că a trimis generalului Ion Ioniţă spre analiză un material cu cererile sovietice, discutate și cu gl. Romanov (șeful CFAU la București), pentru a fi aduse la cunoştinţa lui Nicolae Ceauşescu (sovieticii presau România ca să accepte prezența militară sovietică pe teritoriul ei în cadrul manevrelor OTV, inclusiv trecerea trupelor sovietice spre Bulgaria sau Iugoslavia, n.n.). La întrebarea lui Basov „cum merg celelalte probleme”, Iakubovski a răspuns că „şi celelalte merg bine şi dacă Tovarăşii nu vor avea de făcut alte observaţii, partea sovietică va primi pozitiv”. Aflând toate acestea, Basov şi-a exprimat satisfacţia „că au fost găsite cele mai bune formulări de comun acord, fapt ce constituie un mare pas înainte”. A doua zi, Basov a comunicat la MAE din Moscova, lui Astavin, că partea română a propus organizarea unei întâlniri între adjuncţii miniştrilor de externe ai României şi URSS, Macovescu şi Kuzneţov, care să aibă loc la Moscova între 16-22 noiembrie 1968.

Dar cu toate „intimidările” și „amenințările” făcute de sovietici, România continua să reziste și spera încă în sprijinul Occidentului. Din nefericire, veștile de acolo nu întrețineau nici măcar speranța. Astfel, buletinul informativ din 19 octombrie 1968 al Direcției a III-a Contraspionaj arată următoarele: „O sursă externă a informat că John Chadwick, ambasadorul Marii Britanii la Bucureşti, urmează să plece de la post, întrucât autorităţile din ţara sa sunt nemulţumite de modul cum a abordat evenimentele. J. Chadwick a arătat că în primăvară (1968) autorităţile engleze l-au informat asupra pericolului la care se expun cehii prin înlăturarea în masă, într-un timp scurt, a unor cadre legate de Antonin Novotny, indicându-i-se să difuzeze această idee conducătorilor români pentru a-l sfătui pe Alexander Dubcek să ţină seama, în măsurile pe care le întreprinde şi de factorul timp, întrucât Novotny şi oamenii săi sunt susţinuţi de ruşi. Ambasadorul englez susţine că el a lansat această idee, dar nu a cerut o audienţă specială la Nicolae Ceauşescu sau Ion Gh. Maurer pentru a-i informa despre prezumţiile oficialităţilor engleze, nefăcând acest lucru pentru că nu a avut indicaţii precise, iar acum i se impută acest lucru”. Chadwick a arătat că autorităţile ţării sale apreciază că, „după URSS, România deţine cea mai mare pondere în politica externă a lagărului socialist şi consideră că în postul său este nevoie de un om deosebit de capabil, cu multă iniţiativă şi pregătire”. În altă ordine de idei, John Chadwick considera că „această acţiune a sovieticilor a relevat că Europa este scindată şi lipsită de unitate, ceea ce dă sovieticilor câştig de cauză şi îşi permit orice în Europa. Iar discursul lui Andrei Gromîko, care a scos în evidenţă ideea că în baza principiilor internaţionalismului sovieticii pot interveni în orice ţară socialistă, a pus pe gânduri oficialităţile britanice” („Doctrina Brejnev”, n.n.).

În plus, contraspionajul a făcut iar notificări asupra faptului că în cercurile diplomaților occidentali din țara noastră se discuta intens teoria împărțirii sferelor de influență între cele două mari puteri, SUA (Doctrina Sonnenfeld) și URSS (Doctrina Brejnev).

Era semnalat și dr. J.K. Spalding, secretarul Societăţii Regale de Medicină de la Oxford, care a afirmat că „Declaraţia făcută de președintele american Johnson (în sprijinul României, n.n.) a fost determinată de două motive: unul, a urmărit un scop de propagandă electorală a Partidului Democrat; şi doi, adică motivul real, pentru că guvernul României a declarat că se va apăra cu arma în mână, lucru ce nu a convenit americanilor, care astfel au fost forţaţi (de români) să ia poziţie în faţa întregii lumi”.

Pe de altă parte, „cedarea” Bucureștiului față de Moscova a iritat Marea Britanie, care era de părere că „s-a cedat prea mult”. La 25 octombrie 1968 o delegaţie română care s-a întors din Anglia, unde a negociat unele aspecte legate de contractul construirii unor echipamente pentru avioanele BAC 1-111, a relatat că partea engleză a devenit circumspectă în colaborarea cu partea română deoarece s-a aflat că românii au cedat sovieticilor mai mult decât era aşteptat în privinţa cooperării lor militare în cadrul OTV: „Suntem informaţi că aţi cedat mai mult decât vi s-a cerut şi aceste fapte ne fac să fim foarte circumspecţi”.

Noiembrie 1968

Pe 21 noiembrie 1968 iar s-a dat alarma la București. Diplomați occidentali și alte surse avertizau „conducerea superioară de Partid și de stat” a țării noastre că invazia militară sovietică va avea loc la 22 noiembrie 1968, „operație specială” la care urma să ia parte și trupe bulgare şi poloneze.

Din datele culese de contraspionajul român reieșea că, într-adevăr, „mai mulţi cetăţeni români de pe raza judeţului Suceava, reîntorşi din URSS, au declarat că în pădurile din localităţile Iordăneşti, Podlesnîi, Carapciu, Igeşti-Rapcea, Storojineţ, Ciudei, Lipcani, Cernăuţi staţionează trupe sovietice, formate din soldaţi proveniţi din zonele asiatice. Noaptea au loc trageri de artilerie la care participă şi tancuri, se efectuează transporturi de muniţie, se sapă tranşee etc. Din interceptarea unor transmisiuni radio, depistate pe teritoriul URSS în apropierea graniţei române, a rezultat că în zilele de 21-22 noiembrie 1968 s-a desfăşurat o aplicaţie militară. După această dată, staţiile respective şi-au încetat activitatea”.

Coroborat cu alte date și informații, contraspionajul român aprecia că se întruneau condițiile unei eventuale invazii, dar era dificil de stabilit dacă era aceasta va avea loc deoarece acțiunea ar fi depins și de unele decizii pe care România urma să la accepte sau nu în chestiunea OTV. O confirma și Djordje Popovici, prim secretar la ambasada iugoslavă, care aprecia că „aceste zvonuri” au fost lansate chiar de sovietici cu scopul de a face presiuni asupra României, „ca preludiu la apropiata întrunire a Comandamentului Tratatului de la Varşovia ce urmează să aibă loc la Bucureşti”. Pentru intimidarea României, sublinia Popovici, „a fost prinsă într-un cleşte prin prezenţa mareşalilor sovietici Ivan Iakubovski la Bucureşti, a lui Serghei Ștemenko la Sofia şi a lui Andrei Greciko la Chişinău”.

Într-adevăr, între 21-22 noiembrie 1968 a sosit în secret în România mareșalul Ivan Iakubovski (comandantul suprem al CFAU/OTV) cu scopul „punerii de acord cu partea română a redactării articolului 12, punctul A, din statutul CFAU”, ce urma a fi supus spre aprobare Comitetului Politic Consultativ al OTV, articol care ar fi permis prezența trupelor sovietice pe teritoriul țării noastre în cadrul manevrelor OTV! În acest sens, Iakubovski a făcut presiuni și a proliferat amenințări la adresa ministrului forţelor armate și a unor generali şi ofiţeri din MStM român.

În concluzie, amenințarea sovietică cu invazia din jurul datei de 21 noiembrie 1968 a fost un act de intimidare la adresa țării noastre având ca scop acceptarea de către români a respectivului articol al Tratatului de la Varșovia. O confirmă și ambasadorul Italiei la București care a apreciat că „vizita mareșalului Iakubovski a fost legată de obţinerea consimţământului părţii române de a găzdui Manevrele unite comune de toamnă ale Pactului; sens în care Moscova a cerut ca un contingent de trupe sovietice să pătrundă în România şi să poată rămâne în România, justificând rămânerea contingentului pe motivul situaţiei delicate în zona sud-orientală a Blocului militar comunist”. Câteva zile mai târziu, ambasadorul Italiei și-a informat Centrala că la Bucureşti „au loc în mare secret lucrările Conferinţei ţărilor Pactului de la Varşovia, lucrări care au început la 26 noiembrie 1968”.

Noua realitate a fost imediat „savurată” de Ivan Josu, corespondentul Radioteleviziunii sovietice, care „transmitea” în diverse medii de interes că „URSS şi-a schimbat tactica faţă de România”, în sensul că „nu va intra cu trupe, dar o vor determina să se supună prin constrângeri economice, deoarece România este înfeudată economic URSS şi pe această cale se va acţiona în viitor”.

În culise, „relațiile româno-sovietice au rămas la fel de proaste”, semn că partea română nu a „gustat” deloc episodul cu „invazia” din jurul datei de 21 noiembrie 1968. Iar ca dovadă stau documentele contraspionajului român care arată că „diplomaţii sovietici ai ambasadei de la Bucureşti continuă să menţină permanent contact cu organele superioare din ţara lor, cărora le comunică diverse aspecte din România, cu privire la starea de spirit a populaţiei, acţiuni pe linie de partid şi de stat etc. (...) O susţinută activitate de ţinere sub observaţie a situaţiei din ţara noastră, şi totodată de informare a guvernului URSS, continuă să desfăşoare grupul de ofiţeri sovietici din cadrul CFAU, în frunte cu generalul Romanov”. Spre deosebire alți „diplomați” sovietici, generalul Gheorghi Pavlovici Romanov este ferm convins că „atmosfera din România - la adresa URSS - continuă să rămână tot aşa de rece ca anterior; ei (românii, n.n.) vor numai să arate că atmosfera s-a încălzit, dar aceasta numai în aparenţă, fiindcă situaţia este le fel”.

Potrivit gl. Romanov, „nenorocirea este că toate acestea se văd cu ochii, fiindcă românii nu ştiu să procedeze mai delicat, nu sunt constanţi în ceea ce fac şi acest lucru este prea vizibil. Noi le-am afirmat punctul nostru de vedere şi ei trebuie să fie înţelegători, fiindcă toată lumea ştie despre relaţiile noastre. Ai noştri să vină aici, să se îmbrăţişeze, să se sărute cu ei! Ei, pur şi simplu, nu pot şi nu vor să ne înţeleagă. De aceea un rol activ în informarea asupra situaţiei din România trebuie să îl aibă comuniştii sovietici (inclusiv membrii fostelor rețele ale NKVD, n.n.) care lucrează aici. Activitatea organizaţiilor de bază ale acestora ar trebui să fie îndreptată în direcţia schimbului de informaţii scrise - între ele - mai ales după efectuarea de deplasări în diverse regiuni ale ţării”.

La 29 noiembrie 1968, situația internațională a României era caracterizată astfel de către Djordje Popovici, prim secretar la ambasada Iugoslaviei: „În momentul de faţă România trăieşte cele mai cumplite clipe din întreaga sa istorie, temându-se de proprii ei prieteni, iar pe foştii duşmani (adică Occidentalii, n.n.) nu poate conta decât în anumite limite (...). Dacă Ceauşescu doreşte să facă parte în continuare din OTV trebuie să declare răspicat că doreşte să îndeplinească astfel de obligaţii. De ce se mai teme de cererea celorlalte state socialiste de a face manevre, din moment ce singur se obligă? Noi, iugoslavii, înţelegem că tov. Ceauşescu ar dori numai să declare acest lucru, dar cu sovieticii aşa ceva nu ţine. Ei ştiu că legea privind pregătirea gărzilor militare ale tineretului şi altele privind întărirea industriei autohtone de armament sunt luate pentru a vă păzi de un pericol mult mai apropiat. La Bucureşti se visează mult, se fac tot felul de speculaţii, dar o minte lucidă ar trebui să-şi dea seama că un joc dublu cu URSS e imposibil de dus, că totul depinde de răbdarea sovieticilor”.

Iar în privința situației din țara sa, Djordje Popovici a declarat: „Iugoslavia continuă să ia măsuri preventive și de apărare împotriva unei eventuale invazii sovietice, deşi toate sondajele făcute nu au reuşit să confirme dacă există asemenea pregătiri din partea unor trupe străine, dar nu este exclus ca ele să fie foarte bine camuflate. Ceea ce îngrijorează în mod deosebit Iugoslavia este larga acţiune psihologică („măsuri active”, n.n.) ce se desfăşoară în URSS pentru a demonstra că Iugoslavia a rupt cu socialismul şi trebuie considerată duşman, precum şi faptul că de la 21 august 1968 şi până în prezent Uniunea Sovietică nu a dat nici un fel de garanţii și nu a făcut nici un fel de declaraţie că nu va invada Iugoslavia şi România. În nota transmisă de Leonid Brejnev lui Iosip B. Tito nu se fac nici un fel de referiri la această problemă, ci doar presiuni care să silească Iugoslavia să renunţe la poziţiile sale. În acest context, Iugoslavia înţelege să fie pregătită în orice moment, deşi nu crede în iminenţa unui atac şi aceasta cu atât mai mult cu cât URSS caută, în prezent, o înţelegere cu noua administraţie americană. În viitor însă, poziţia iugoslavă va fi fermă, mai ales că în conducerea UCI (Uniunii Comuniștilor din Iugoslavia, n.n.) au existat discuţii, criticându-se credulitatea prea mare a unor conducători faţă de politica sovietică, uitându-se de experienţa din trecut”.

Decembrie 1968

Teodor Dorobanțu, șeful Sectorului/Serviciului contraspionaj state socialiste/anti-KGB)¹², a raportat că în primele zile ale lunii decembrie 1968 „în zona Ungheni și mai ales în localitatea Bereşti şi-au făcut din nou apariţia trupe sovietice înarmate, în special unităţi de tancuri şi artilerie grea, iar pe străzile oraşului Ungheni se pot observa foarte mulţi ostaşi şi ofiţeri în uniforme bulgare”. În paralel, s-a semnalat că „reprezentanţii militari sovietici în România, de toate categoriile, se ocupă intens cu culegerea de informaţii din toate domeniile de activitate”. Astfel, atașatul militar sovietic colonelul Sergheevici Voronin, abia întors dintr-o „vizită” la Moscova, a expus generalului Gheorghi Pavlovici Romanov Sarcinile care stau în faţa reprezentanţilor militari aflaţi în România. Colonelul Voronin susține că „sarcinile care se impun în prezent sunt mari; sunt foarte mari. Sarcina constă în aceea de a cunoaşte totul, absolut toate problemele şi de a le raporta la timp. Sarcina nr. 1 constă în aceea de a înfiinţa dosare asupra întregului aparat de conducere de Partid, de stat şi militar; aceasta este necesar pentru ca în orice moment să se poată spune clar: cine anume şi pe cine se poate baza sau nu”. Voronin a subliniat că pentru realizarea acestei sarcini trebuie să aibă o colaborare rodnică cu generalul Romanov: „Trebuie să vedem cine sunt comandanţii de unităţi militare, care este starea lor de spirit etc., adică, cu alte cuvinte, trebuie să avem date amănunţite despre ei. Această problemă trebuie să o rezolvăm împreună; de fapt aşa mi-a spus: împreună cu generalul Romanov să aveţi o colaborare deplină, deoarece dumneavoastră cunoaşteţi evenimentele care au avut loc în Cehoslovacia. Aceste evenimente ne-au arătat multe”.

Iar colonelul Voronin a „ieșit” din Ambasadă. Supravegherea organelor române a stabilit că „atașatul sovietic col. Sergheevici Voronin caută să verifice totul, pentru a exista date sigure. Să cunoască dislocarea unităţilor militare, a oraşelor militare, căile de acces, podurile, punctele de alimentare - cât pot acestea să alimenteze în caz de ceva, amplasarea aeroporturilor, întreg teritoriul ţării noastre. I s-a indicat să facă deplasări în teren, să-i folosească pe ataşaţii militari Horticola (codificarea contraspionajului român pentru statele socialiste, n.n.), să compare datele obţinute de aceştia cu datele obţinute de el, să se consulte cu Roco (conspirativul unui „diplomat” sovietic din ambasadă, n.n.). Cu prilejul deplasărilor în teren să stabilească ce se află în cazărmile respective, cine sunt comandanţii de unităţi şi care este starea lor de spirit. Toate datele să fie temeinic verificate şi raportate imediat la Centru”.

La 29 decembrie 1968, o sursă a sesizat că rezidenta sovietică Zenaida Codreanu a afirmat că „Uniunea Sovietică deţine informaţii că România caută prilej pentru a ieşi din Tratatul de la Varşovia şi de aceea Uniunea Sovietică duce o acţiune diplomatică foarte activă cu celelalte state membre cu scopul ca la viitoarea şedinţă să se ia o atitudine comună împotriva eventualelor opoziţii ale României. În acest sens, se urmăreşte crearea unui bloc comun împotriva României, să o forţeze să admită ceea ce i se cere sau să fie pusă în situaţia de a lua o poziţie negativă faţă de toate ţările membre ale Tratatului şi astfel să fie considerată duşman al intereselor lagărului socialist”. De la Ivan S. Ilin („ministrul-consilier”) Zenaida Codreanu știa că „guvernul român va fi schimbat, tov. Nicolae Ceauşescu nefiind agreat de conducătorii sovietici”.

Anul 1969 și perioada imediat următoare

Alla Drăgulănescu, rezidentă sovietică și prietenă „intimă” cu Alexandr Basov, declara unei surse (în februarie 1969) că ambasadorul era de părere că România progresează economic destul de bine, având o situaţie mai bună decât URSS din acest punct de vedere: De ce să nu recunoaştem - a spus el - că propunerile de la Berlin (RDG) ar da înapoi România cu 50 ani sau mai mult şi, în plus, nici nu ştim dacă URSS s-ar redresa cu această ocazie! Este prea puţin, deoarece pentru ca Uniunea Sovietică să poată ţine pasul cu Europa de Vest trebuie să adopte alte măsuri, nu fărâmiţarea industriei statelor mici. Alla destăinuia că Basov i s-a plâns deseori că a fost pus în situaţii foarte grele de către conducerea României, dând ca exemplu faptul că „din cauza atitudinii reci în care a fost primit de Nicolae Ceauşescu, cu ocazia evenimentelor din Cehoslovacia, el nu a îndrăznit să-i dea lui Ceauşescu dispoziţiile primite din partea conducerii sovietice” (!). Cei de la Moscova îi reproșau ambasadorului Basov lipsa de fermitate în relația cu Ceaușescu, pe care el a încercat să o justifice că „în diplomaţie nu se poate vorbi direct, ci cu amabilitate, pe ocolite”. Pentru a mai atenua din reproșuri, Basov ținea să „transmită” românilor că „ocuparea României a fost oprită doar de răsunetul ce l-ar fi avut acest eveniment în opinia publică. Dar URSS este pregătită oricând de război dacă înţelegerea dorită cu România pe plan economic şi militar nu se va realiza”. El, personal, îl simpatizează pe Ceauşescu, „însă nu vede nici o schimbare în bine a relaţiilor bilaterale, dimpotrivă situaţia este mai critică ca oricând. Se încearcă acum o schimbare în sânul guvernului român, însă şi asta merge greu. Există două alternative: ori înţelegere cu România pe plan economic, ori război”. Basov a mai sugerat că atât timp cât el va rămâne ambasador nu va admite excese, dar dacă va fi schimbat cu Ilin, ministrul consilier, despre care a afirmat că „a fost trimis aici cu sarcina de a-l supraveghea” şi pe care l-a numit NKVD-ist, „conflictele cu partea română se vor ţine lanţ”.

Între timp, Cehoslovacia continua să se zbată sub ocupația sovietică. În aprilie 1969, cu ocazia înlăturării lui Alexander Dubcek din funcţia de prim secretar al CC al PC din Cehoslovacia, ambasadorul Basov a fost surprins afirmând pe „un ton ironic” că înainte de a fi schimbat „Dubcek a fost la Moscova să se odihnească”.

Oldrich Bachnicek, funcţionar la ambasada Cehoslovacă la Bucureşti, confirma unui cetăţean român că „situaţia din ţara sa s-a înrăutăţit, iar în urma acestor incidente au intervenit trupele sovietice care au început represalii împotriva manifestanţilor, deschizând foc de armă acolo unde nu au putut face faţă cu alte metode” (asta în aprilie 1969! n.n.). Și mai susținea Bachnicek, „în Cehoslovacia continuă să sosească noi trupe sovietice care au început să ocupe instituţiile centrale şi întreprinderile”.

Jiri Kubika, reprezentantul societăţii de navigaţie cehoslovace la Bucureşti, dezvăluia și el că în țara sa s-au intensificat „manifestările antisovietice”, mai ales după victoria echipei Cehoslovaciei la hochei asupra echipei URSS (n.n., în aprilie 1969 la Campionatul Mondial, scor: 2:0 și 4:3). Iar agitația antisovietică a cehoslovacilor l-a determinat pe „mareşalul Andrei Greciko să ordone trupelor Uniunii Sovietice, Ungariei şi RDG să înconjure din nou Cehoslovacia”. El i-a chemat la Palatul Hradkany pe Alexandr Dubcek şi Ludvic Svoboda şi i-ar fi avertizat că „dacă Dubcek nu demisionează într-o oră, trupele deja existente peste graniţă vor ocupa din nou Cehoslovacia. În felul acesta sovieticii au obţinut numirea lui Gustav Husak în funcţia de prim-secretar al Partidului Comunist din Cehoslovacia” – a precizat Jiri Kubika.

Comentând unei surse schimbarea lui Dubcek, Iosif Pogace, ambasadorul Albaniei la Bucureşti, i-a calificat pe sovietici drept „fascişti ce se ascund sub masca marxismului”.

În ceea ce privește Polonia, între 14-19 decembrie 1970 au avut loc proteste violente declanșate de o creștere bruscă a prețurilor la alimente și la alte produse de strictă necesitate. Legat de aceste evenimente, CSS din România a raportat (la 25 decembrie 1970) că generalul Gheorghi Pavlovici Romanov, într-o discuție cu conaționalii sovietici - col. Anatoli Prutovîh, lt.-col. Koneșov şi maiorul Sipov, a apreciat că „în Polonia a fost o situaţie tragică...., foarte mulţi miliţieni au murit, iar pentru răspândirea demonstranţilor au fost aruncate gaze lacrimogene din elicoptere (42 de morți, n.n.) (...). Este destul de neplăcut acest fenomen pentru lagărul socialist - dar nu ai ce face; această revoltă nu a pornit de la huligani, aşa cum se zice, ci de la muncitori”. La mirarea lui Koneșov şi Sipov „cum de nu a acţionat Armata sovietică”, generalul Romanov a răspuns că „nu era nevoie”, adăugând că „trupele sovietice staţionate în Polonia erau pregătite, se aflau în stare de luptă pentru ca la primirea ordinului să poată acţiona imediat”. Apoi Romanov și colegii săi sovietici au remarcat că „în ultima perioadă, în afară de URSS, aproape în toate statele socialiste a fost câte un fenomen de genul celui din Polonia”. A intervenit col. Prutovîh care a observat „ironic”: În URSS nu a fost aşa ceva, deoarece sovieticii sunt obişnuiţi cu nivelul de trai scăzut, pe când ceilalţi, până când şi românii, sunt obişnuiţi cu nivel de trai ridicat. Discutând continuare s-a emis părerea că „procesul actual de dezvoltare (al lagărului socialist, n.n.) este foarte, foarte, complicat şi în acelaşi timp confuz, iar calea acestui lagăr este pur şi simplu neclară pentru toţi, atât pentru cei care trăiesc în cadrul lui, cât şi pentru cei din afară”. Ei au apreciat că pentru toată această situaţie „este vinovat însuşi Partidul şi guvernul sovietic care prezintă situaţia denaturat, conducătorii sovietici spun una şi fac alta, fiind foarte rare cazurile când se spun lucrurilor pe nume; în URSS se face multă nedreptate în orice domeniu”.

În final

La 5 decembrie 1969, contraspionajul român a semnalat că Chaillet, „corespondentul” agenţiei France Presse la Bucureşti, a aflat confidenţial de la Jean Louis Pons, ambasadorul Franţei la Bucureşti, că după vizita lui Richard Nixon în România (august 1969) ambasadorul SUA în România (Richard Davis, n.n.) i-a convocat pe omologii săi occidentali în țara noastră şi i-a informat despre avertismentul pe care preşedintele SUA l-a dat lui Leonid Brejnev în sensul ca „sovieticii să înceteze presiunile şi ameninţările la adresa României”, deoarece „în cazul când acestea vor continua Statele Unite vor trece la ocuparea Cubei prin forţă”! „Ambasadorul american ar fi atras atenţia interlocutorilor să nu divulge altor persoane cele comunicate”.

Deși în istoriografia noastră există păreri că regimul lui Nicolae Ceaușescu a simulat doar „rezistența” față de Kremlin, realitatea pare să fi fost cu totul alta. Și nu a fost o „rezistență” de moment. Iată ce arată la 17 august 1974 o notă a contraspionajului român: în Crimeea, sub „acoperirea concediului de odihnă” a avut loc recent Consfătuirea Organizației Tratatului de la Varșovia, la care România nu a fost invitată. Diplomatul Daniel Mihaly, de la Reprezentanţa comercială a Ungariei la Bucureşti, a afirmat că la Yalta s-a discutat şi problema României, iar neinvitarea lui Ceauşescu este cauzată de refuzul acestuia de a permite tranzitul trupelor sovietice prin România la manevrele din Bulgaria. Că un general cehoslovac a confiat că în planurile secrete ale OTV Armata Română nu figurează în acţiunile comune, deoarece nu inspiră încredere (...). La rândul său, Alexandr Baholdin, secretar II (la Ambasada sovietică din București) a acuzat România de: naţionalism, pretenţii teritoriale, prietenie şi alianţă cu China împotriva Uniunii Sovietice, prelucrarea maselor în acest spirit etc. Că România a refuzat să pună la dispoziţie un canal pentru deplasarea de trupe sovietice la manevrele din Bulgaria, motiv pentru care URSS şi-a transportat trupele pe mare. Cu acest prilej, Leonid Brejnev a dat linia directoare a Tratatului de la Varşovia, discutându-se probleme militare, dar şi că în scurt timp trupele ţărilor membre la Tratat vor pătrunde pe teritoriul României”.

Întrebat cum va proceda în acest sens Brejnev, Ivan Mosony, ministru adjunct în guvernul ungar, a afirmat către o sursă (verificată) că URSS va folosi o altă variantă şi anume, „va trimite un mare număr de turişti - circa 10 000 - pentru a prelucra duşmănos populaţia maghiară din România, în sensul de a crea anumite perturbări în interior, urmând ca astfel să existe posibilitatea unei intervenţii militare sovietice care să se soldeze cu ocuparea României şi înlăturarea lui Ceauşescu de la conducere”.

De asemenea, în vara anului 1974 și col. Alexandr Mușatov (atașatul militar sovietic la București) îi asigura pe omologii săi socialiști că în „caz de ceva” Nicolae Ceaușescu nu se poate baza pe sprijin extern dinspre Grecia/Balcani, întrucât „în coasta României stă bulgarul Todor Jivkov” iar, „la o adică, Tito îl ajută cu un oftat”. I-a răspuns ataşatul militar cehoslovac, general-maiorul Ioszef Gumulka, care a opinat că „România este și rămâne periculoasă” și a prezentat celor prezenți concluziile sale arătând că „românii prevăd prin lege că Tratatul de la Varşovia nu are dreptul să se amestece în treburile lor, că au statut propriu şi menirea să se asigure de apărarea lor naţională. Ceauşescu a repetat oral că dreptul de comandă asupra forţelor armate nu-l poate avea decât El, în calitate de comandant suprem; nici un alt organ nu poate avea acest drept (...). Despre concepţia de apărare a întregului popor, ei scriu că în istoria lor sunt foarte multe exemple care au dovedit că numai poporul este acela care îşi hotărăşte soarta. Că întregul popor, până la fiecare sat este animat de dorinţa de apărare a patriei lor. În acest scop, au înfiinţat organizaţii cu sarcini precise; există un articol în care se arată că tot poporul trebuie să fie gata de luptă şi să participe la apărarea ţării. Eu subliniez că ei au făcut în aşa fel încât conform acestei concepţii 50% din populaţie este gata oricând să lupte efectiv pentru apărarea ţării. 50%! Închipuiți-vă! Dar armata propriu zisă nu reprezintă decât 6-12%.

Deci, sunt pregătiţi pentru apărarea ţării toţi! Nu numai Armata. Au organizat în aşa fel, cu gărzi patriotice, ce nu ştiu ce, încât 50% din populaţie poate oricând să fie mobilizată pentru luptă. De asemenea manieră au organizat!!! (...). În concluzie, arăt că se ridică următoarea întrebare: va mai rămâne România în Tratatul de la Varşovia sau nu? Şi răspund: bineînţeles că va rămâne, dar va face greutăţi Tratatului. Asta o ştiu foarte bine, din moment ce au fost la Varşovia şi nu au ascultat de nimeni, pentru mine e clar că România va constitui o piedică pentru Tratat. Din ceea ce rezultă este clar că, uneori, relaţiile dintre noi sunt pur formale”.

Și nu în ultimul rând, pentru ineditul ei, prezentăm declarația ofițerului Constantin Gonțescu¹³ aflat ca turist la Praga în momentul invaziei sovietice, ocazie cu care a făcut și o serie de fotografii care, arăta el, „ilustrează luptele pe care trupele sovietice le-au dat cu cehii în faţa Radiodifuziunii”. Conform lui, fotografiile (40 de diafilme color) au fost predate gl. Ion Coman din MFA împreună cu următorul raport:

„În ziua de 20 august 1968, ora 10, am sosit la Praga, din Polonia, unde fusesem cu prietena mea într-o excursie de 3 săptămâni. (...) A doua zi am fost trezit la 4 dimineaţa, prietena spunându-mi: Tu auzi avioane? I-am spus că sunt cele de la aeroport, şi m-am culcat. La ora 5 mă trezeşte iar, spunându-mi: Tu auzi împuşcături? Am răspuns că probabil sunt nişte beţivi. Cum prietena mea avea încredere în spusele mele, ne-am culcat iar. Eu însă nu am mai putut să adorm, mi-am dat seama că este ceva necurat. La ora 6 ne-a trezit gazda, care ne-a spus: Au intrat ruşii, şi în faţa clădirii Radio au împuşcat doi bărbaţi cehi. M-am năpustit în balcon.

Pe strada noastră era o coloană de tancuri sovietice. Am voit să plec imediat la gară să văd ce tren am spre ţară. Ajungând în stradă, m-am dus la sediul Radio. Acolo am văzut pe pietrele dinspre stradă atârnat de un geam drapelul României, încadrat de două drapele ceheşti. Am plâns de bucurie. Poate şi din acest lucru, sovieticii i-au împuşcat pe cei doi cehi care s-au opus la intrarea sovieticilor în clădirea Radio. Probabil că la timpul acela soldaţii sovietici încă nu primiseră ordinul să ocupe clădirile importante, de aceea, am plecat spre centrul oraşului. Pe drum am întâlnit grupuri mari de tineret, majoritatea studenţi şi elevi de liceu, funcţionari şi muncitori, chiar şi militari, fără arme, care se ţineau după coloanele sovietice, acestea din urmă se plimbau pe străzi în scop de intimidare. Cehii le fluierau şi le insultau. Erau camioane şi autobuze puse de-a curmezişul de către șoferi curajoşi pentru a le bara drumul. Sovieticii au trecut cu tancurile peste ele şi şi-au făcut drum mai departe.

Când am ajuns la muzeul din centrul oraşului, ne-am urcat pe terasă să vedem mai bine unde este mai puţină lume pentru a ajunge la gară. Lumea era agitată. Un ceh a aruncat cu o piatră în coloana de tancuri şi a lovit în cască pe tanchist. Acest l-a anunţat pe comandantul coloanei de cele întâmplate. Comandantul a dat ordin să treacă în faţa muzeului două maşini cu pistolari şi să tragă în muzeu. Soldaţii sovietici au tras circa o jumătate de oră în faţada muzeului, de sus până jos. Au ferit geamurile (...). Am făcut fotografii. Vă închipuiţi prin ce spaimă am trecut toţi cei care ne găseam pe terasă. De aici, am plecat la gară. Gara era ocupată de sovietici, nu am putut intra pe peron, am fost opriţi de santinele. În faţa gării erau 4 tancuri mari cu tunurile îndreptate spre gară. Ne-am întors în centru, în urletele şi vociferările populaţiei care înjura la adresa gestului sovietic.

O cehă care învăţase în URSS le-a strigat sovieticilor că regretă că a învăţat la ei, că sunt nişte barbari. În centru, 5 prăvălii mari arse de benzina aruncată dintr-un butoi. Un ceh, în scârbă, a aruncat ţigara aprinsă pe butoiul cu benzină din spatele unui tanc, care având buşonul desfăcut, benzina s-a prelins din cauza trepidaţiilor tancului care a luat foc.

În faţa unui monument, de lângă muzeu, un grup de studenţi depuneau flori ca omagiu adus pentru studentul care cu corpul lui a vrut să oprească coloana de tancuri sovietică şi aceştia, fără milă, au trecut peste el (a se vedea diafilmul).

La ora 17 au trecut 2 maşini cu tineret care anunţau prin megafoane populaţia să se retragă în linişte către case, că nu se ştie ce intenţii au ruşii şi acolo sunt mai feriţi. Lumea s-a executat. Am plecat şi noi la gazdă şi am discutat aproape toată noaptea şi ne întrebam, ce va fi în România?

A doua zi, ne-am trezit devreme şi ne-am alăturat grupurilor de cehi, vociferând împreună cu ei. Discursul lui Ceauşescu, spre mirarea noastră, a fost ascultat cu mult entuziasm şi speranţe de tot poporul ceh. La sfârşit, cehii l-au ovaţionat şi au felicitat România (...). Ne-am dus la reşedinţa Preşedintelui. Am găsit-o ocupată de o unitate de paraşutişti sovietici şi accesul era barat de santinelele lor (...).

A treia zi, fiind 23 august, m-am dus la Ambasada României, să-l felicit pe ataşatul militar. Acolo era şi un general în uniformă, român. Ne-am sfătuit ce este bine să facem (...). Ei m-au cunoscut după nume, fusesem 2 ani subşef de Stat Major la Regiunea a II-a Militară. La fiecare colţ de stradă erau studenţi la mese cu tabele de protest contra Rusiei Sovietice. Am semnat şi noi, adică eu şi prietena. Când au văzut că suntem români s-au ridicat în picioare şi ne-au bătut pe piept, strigând: Ceauşescu, Vivat România!

A patra zi, într-un grup mare mă uitam la un ceh care a fost martor la aeroport când armata sovietică s-a paraşutat printr-o mare mişcare. Acesta povestea că primele avioane sovietice care au sosit deasupra aeroportului au semnalat prin radio dacă pot să aterizeze, din lipsă de benzină. Funcţionarul de la aeroport, de bună credinţă, le-a permis. Când au aterizat, au tras în personalul aeroportului care îi aştepta cu cisternele pline. Astfel au ocupat aeroportul, pe care într-o oră s-a paraşutat şi aterizat armata care a ocupat Praga. (...) Eu şi prietena mea am făcut 40 de diafilme color, în care am fotografiat coloanele sovietice şi dezastrul pe care l-au făcut paşnicului popor ceh, şi populaţiei, zilnic, care din zi în zi era mai disperată. Nu am cuvinte să descriu cruzimea de pe figurile armatei care a mutilat paşnicul popor ceh”.

_{Foto sus: Nicolae Ceauşescu, prim secretar al C.C. al P.C.R., Ion Gh. Maurer, P. Niculescu-Mizil şi ceilalţi membri ai C.C. al P.C.R., la adunarea populaţiei din Capitală, în legătură cu situaţia creată de evenimentele din Cehoslovacia, din 21 august 1968 (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 176/1968)}

Note:

1. Cercetarea valorifică materiale (note, rapoarte etc.) întocmite de Sectorul/Serviciul contraspionaj țări socialiste (anti-KGB/GRU, fosta UM 0110), Direcția a III-a (Contraspionaj), Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Socialiste România (RSR), Consiliul Securității Statului (CSS).

2. Călin Mihăescu, România în fața invaziei (interviu cu generalul de Securitate Neagu Cosma), disponibil pe: https://calinmihaescu.wordpress.com/2010/07/28/romania-in-fata-invazie-interviu-cu-generalul-de-securitate-neagu-cosma/.

3. În perioada 1924 – 23 august 1944, Partidul Comunist din România a fost interzis de către autoritățile statului român, membrii partidului intrând în ilegalitate. Însă termenul de ilegalist aici are dublă semnificație, referindu-se și la ilegalii spionajului sovietic în România (agenți deplin conspirați).

4. Neagu Cosma, Ion Stănescu, În anul 1968 a fost programată și invadarea României. Informații inedite din interiorul Serviciilor Secrete ale României, București, Editura PACO, 1994, passim.

5. Vezi pe larg: Sorin Aparaschivei, UM 0110 – Contraspionaj țări socialiste (anti-KGB). Înființarea și primii ani (1963-1973), disponibil pe: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/um-0110-contraspionaj-tari-socialiste-anti-kgb-infiintarea-si-primii-ani-1963-1973.

6. Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă.

7. Contra Occidentului, URSS pregătise operația militară denumită codificat „Vârf de Lance”, care prevedea deplasări de trupe şi armament atomic de atac şi apărare în triunghiul format de Cehoslovacia, Ungaria şi Bulgaria, caz în care celelalte ţări socialiste europene deveneau „culoare de trecere şi spaţii de front” pentru armatele Uniunii Sovietice atunci când „Vârful de Lance” devenea operant.

8. Constantinovici Iuri Zoti era acoperit la Chișinău în postul de „șef al Comisiei de Revizie din cadrul CC al PCUS din RSS Moldovenească”, post din care asigura legăturile informative a unor ilegali cu Ambasada sovietică din București. Iuri Zoti s-a născut în anul 1913 la Chişinău și împreună cu părinţii săi a fost condamnat în anul 1939 pentru activitate de spionaj în România, fiind închis la Doftana și eliberat după 23 august 1944 când s-a înapoiat în URSS. Iuri Zoti a încetat din viaţă în noiembrie 1970.

9. Măsuri active (aktivnîe meropriiatiia/aktivka) - măsuri operative care au ca scop utilizarea influenței externe (a Rusiei) asupra aspectelor de interes ale politicii interne și externe într-un stat țintă, soluționarea unor probleme internaționale, înșelarea adversarului și subminarea și slăbirea pozițiilor sale interne și internaționale, neutralizarea planurilor sale ostile și realizarea altor obiective; conf.: KGB Lexicon, The Soviet Intelligence Officer̓s Handbook, edited and introduced by Vasily Mitrokhin; „Routledge Taylor & Francis Group”, London and New York, 2006, p. 13.

10. Vezi și: Sorin Aparaschivei, UM 0110 (anti-KGB) – despre „Corbi”, disponibil la: https://historia.ro/sectiune/general/um-0110-anti-kgb-despre-corbi-567132.html.

11. CAER – Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, creat la inițiativa URSS în anul 1949 ca organizație a statelor socialiste europene. CAER a fost răspunsul sovietic la Planul Marshall al americanilor.

12. CNSAS; Consiliul Securității Statului, Dosar nr. 7388, DMRU, vol. 22, Ordinele președintelui și vicepreședinților CSS pe anul 1968, 3401-3500, ff. 115-117; fișă biografică a lt.-col. Dorobanțu Alexandru Teodor. Precizăm că de la 1 noiembrie 1968 Teodor Dorobanțu, din Direcția a III-a, a fost numit șef al „Serviciului X” (din august 1968 Sectorul contraspionaj state socialiste - denumit și Sectorul X - devine Serviciul contraspionaj state socialiste/anti-KGB/GRU, n.n.).

13. Constantin Gonțescu era absolvent al Şcolii Superioare de Război în anii 1943-1945 și a luptat în Armata Română contra sovieticilor cât și pe Frontul de Vest. După război a fost detaşat la Comisia Aliată de Control în cadrul Armistiţiului, apoi a fost încadrat în Ministerul Forțelor Armate (MFA). În anii 1945-1946 „a fost supus unor presiuni morale pentru a accepta recrutarea ca informator” de către maiorii sovietici Smirnov şi Nikitin, din Comandamentul KGB din Bucureşti. Gonţescu „a refuzat să lucreze pentru sovietici şi ca urmare a fost scos din Armată”.