Ceauşescu şi Tito: singuri împotriva tuturor

În condiţiile intrării trupelor Pactului de la Varşovia (fără România) în Cehoslovacia, pentru reprimarea „primăverii de la Praga”, România şi Iugoslavia păreau să se găsească în aceeaşi situaţie. Atât Tito, cât şi Ceauşescu se numărau printre contestatarii dominaţiei sovietice în mişcarea comunistă internaţională şi aveau motive să se teamă că o asemenea intervenţie ar putea fi îndreptată şi împotriva lor. Desigur, riscul pentru România era mult mai mare. Arhivele de partid pot astăzi să evidenţieze cât de apropiată a fost relaţia dintre cei doi lideri şi dacă au „complotat” pentru subminarea influenţei sovietice, aşa cum erau acuzaţi în epocă. 

„Este circulată o idee, a creării unei alianţe trilaterale între Cehoslovacia, România şi Iugoslavia (…). Ideea este de a separa Cehoslovacia socialistă de Uniunea Sovietică şi de întreaga comunitate a statelor socialiste. Ceauşescu şi Tito sprijină ideea şi şi-au oferit chiar suportul oficial” . Aceasta era una dintre declaraţiile făcute de liderul comunist est-german Walter Ulbricht la o întrunire care a avut loc la mijlocul lunii iulie 1968, la Varşovia, pentru a discuta situaţia din Cehoslovacia. Era una dintre ultimele întâlniri dinaintea intervenţiei propriu-zise, care a avut loc pe 21 august 1968. Este de la sine înţeles că nici Tito, nici Ceauşescu n-au fost invitaţi să participe la acea întâlnire. Idei de genul celor exprimate de Ulbricht mai fuseseră vehiculate înainte şi ele aveau să fie încurajate, în următoarele săptămâni, de vizitele pe care întâi Tito, apoi Ceauşescu le-au făcut în Cehoslovacia, cu puţin timp înainte de intervenţia militară.  

Ce aveau în comun Ceauşescu şi Tito? 

Cât de aproape de realitate erau aceste supoziţii? În timpul conflictului dintre Stalin şi Tito, România luase partea Uniunii Sovietice, alăturându-se corului celor care condamnau „devierea titoistă”. Se pare însă că Tito nu a avut resentimente faţă de Gheorghiu-Dej deoarece, după moartea lui Stalin şi reconcilierea sovieto-iugoslavă, Dej şi Tito s-au împăcat cu uşurinţă. Probabil Tito înţelesese că Dej nu a avut la momentul respectiv altă opţiune.

Relaţiile dintre cei doi au fost din ce în ce mai apropiate atunci când, la începutul anilor ’60, românii înşişi au cunoscut propriile lor divergenţe cu Moscova, pe tema specializării la CAER. Relaţiile româno-iugoslave s-au „încălzit” pe măsură ce relaţiile româno-sovietice se „răceau”. Cea mai limpede expresie a acestei apropieri o reprezintă chiar proiectul hidrocentralei Porţile de Fier, faţă de care Tito a ezitat la început, invocând costurile mari de producţie, dar pe care a acceptat-o în cele din urmă. Proiectul s-a derulat cu succes şi a contribuit la sporirea încrederii între România şi Iugoslavia. La moartea lui Gheorghiu-Dej, Ceauşescu era aşadar moştenitorul unei relaţii apropiate, pe care s-a grăbit să o cultive.

Relaţiile dintre Moscova şi celelalte regimuri comuniste nu erau coordonate atât de mult la nivel de stat, cât la nivel de partid. Subordonarea acestora din urmă faţă de Moscova fusese justificată în trecut în termeni ideologici, susţinând superioritatea modelului sovietic de construire a socialismului. Nikita Hruşciov, în contextul criticilor sale îndreptate contra lui Stalin, a recunoscut implicit dreptul fiecărui partid comunist de a construi socialismul diferenţiat, în funcţie de condiţiile specifice ale fiecărei ţări, după un model propriu. Era ceea ce Tito însuşi revendicase în timpul conflictului său cu Stalin şi ceea ce Gheorghiu-Dej la rândul său a revendicat prin „Declaraţia din aprilie”, în 1964.

După evenimentele din toamna anului 1956, culminând cu revoluţia maghiară, Hruşciov s-a răzgândit însă, observând riscurile implicate de politicile sale. În anii următori el a încercat să păstreze distanţa faţă de Iugoslavia, acuzată de „revizionism”, pentru ca nu cumva sateliţii Moscovei să fie influenţaţi de „titoism”. Disputa cu China ce avea să izbucnească câţiva ani mai târziu i-a subminat lui Hruşciov eforturile de a păstra unitatea mişcării comuniste – şi implicit controlul Moscovei. Trecerea Albaniei de partea lui Mao, precum şi divergenţele cu românii au evidenţiat incapacitatea lui Hruşciov de a reface controlul asupra mişcării comuniste.

După înlăturarea lui Hruşciov de la putere, noul lider de la Kremlin, Leonid Brejnev, a încercat să refacă unitatea mişcării sub conducerea Moscovei. În această privinţă, atât Tito, cât şi Ceauşescu aveau motive să fie circumspecţi. Diminuarea influenţei Moscovei în mişcarea comunistă le oferise – şi României, şi Iugoslaviei – un plus de libertate pe plan intern şi extern, posibilitatea pentru cele două partide de a-şi concepe propriile politici, fără imixtiuni din partea Moscovei. Niciunul dintre cei doi lideri nu dorea revenirea la situaţia anterioară. Acesta era cel mai important lucru pe care îl aveau în comun Ceauşescu şi Tito.

Renaşterea Cominternului 

În condiţiile acutizării polemicii sovieto-chineze şi a incapacităţii Moscovei de a face ceva în această privinţă, Brejnev a căutat să izoleze China. În viziunea sa, acest lucru nu putea fi realizat decât prin ralierea tuturor partidelor comuniste din lume la poziţia sovietică, eventual printr-o consfătuire internaţională a partidelor, fără China şi îndreptată împotriva Chinei. Discuţiile purtate de Tito şi Ceauşescu începând cu 1966 – când s-au întâlnit pentru prima dată după schimbarea de conducere din România – relevă faptul că ambii lideri înţelegeau ceea ce urmărea Moscova şi erau hotărâţi să facă tot ceea ce le stătea în putinţă pentru a împiedica o revenire la practicile specifice Cominternului.

Tito era în mod special reticent faţă de un astfel de conclav comunist, având în vedere experienţele sale negative din trecut. Stalin se folosise de cadrul oferit de o asemenea consfătuire pentru a condamna „devierea titoistă” şi, mai târziu, şi Hruşciov a convocat consfătuiri internaţionale ale partidelor comuniste pentru a-şi reafirma controlul asupra celorlalte partide şi a le distanţa de modelul titoist. La momentul 1966, Iugoslavia era angajată pe drumul unor reforme ce vizau descentralizarea deciziei în economie, reforme pe care sovieticii nu le priveau cu ochi buni. De aceea, cu ocazia unei întâlniri din decembrie 1966, Tito îi spunea lui Ceauşescu: „Este bine să vedem ce s-ar putea obţine dacă s-ar ajunge la o asemenea întâlnire. Să spunem că cineva ar ridica la o asemenea întâlnire problema că în Iugoslavia reforma economică nu are nici o valoare, că partidul este pe cale de dispariţie. Dacă s-ar spune aşa ceva, i-am trimite de unde au ieşit. Deci, vedeţi, aceste tendinţe de a se amesteca în treburile interne sunt o rămăşiţă încă de pe vremea lui Stalin. Eu am crezut că acest timp a trecut deja” .

România nu trecuse printr-o experienţă atât de severă precum cea a excluderii şi condamnării de întreaga lume comunistă, cum păţise Tito în 1948-1953. Însă comuniştii români experimentaseră la rândul lor izolarea şi presiunile, mai ales în contextul „Declaraţiei din aprilie”. După cum îi mărturisea Ceauşescu lui Tito cu prilejul aceleiaşi întâlniri, România trecuse şi ea prin propriile dezamăgiri în privinţa relaţiilor cu sovieticii, şi de aceea se opunea cu atâta fermitate întoarcerii la practicile trecutului: „Trebuie să vă spun cinstit – şi o să mai avem ocazia să mai discutăm – a fost o perioadă când şi noi am făcut destule greşeli şi priveam greşit anumite probleme. Aveam încă multe iluzii sau concepţii idealiste despre ceea ce ar trebui să fie relaţiile între ţările socialiste şi ceea ce înseamnă comunismul. Viaţa însă a dovedit că e mai tare decât anumite iluzii sau înţelegerea idealistă a problemelor şi ne-a ajutat să înţelegem că pentru a ajunge la relaţii socialiste şi comuniste între partide şi între ţări este nevoie ca fiecare comunist, fiecare partid să depună activitate în acest sens, pentru că, din păcate, anumite rămăşiţe ale relaţiilor din lumea capitalistă, care n-ar trebui să existe în lumea socialistă, se mai manifestă încă, adică ţările mari, ţările puternice vor să-şi impună punctul de vedere. Asta se referă nu numai la Uniunea Sovietică, se referă şi la China şi dacă vreţi să cunoaşteţi părerea noastră, baza divergenţelor este tocmai lupta pentru întâietate” .

„Cine are altă părere trebuie executat, este eretic…” 

Dincolo de faptul că, în chestiunea rolului Moscovei în mişcarea comunistă internaţională, Ceauşescu şi Tito erau într-un deplin acord, stenogramele discuţiilor dintre cei doi au şi un alt rol, acela de a contribui la o mai bună înţelegere a politicii duse de România faţă de Uniunea Sovietică după 1964, descrisă uneori ca „autonomie”, alteori ca „independenţă”.

Comuniştii români au dezvoltat într-adevăr o relaţie specială cu China, în condiţiile disputei sino-sovietice, însă Bucureştiul nu părea să-şi facă iluzii prea mari în această privinţă, după cum îi mărturisea Ceauşescu omologului său iugoslav: „Şi una, şi alta – spunea Ceauşescu despre China şi URSS – au merite în faţa istoriei şi popoarelor, însă, după părerea noastră, nici una, nici alta nu poate apela la aceste merite pentru a-şi impune dominaţia asupra altor ţări socialiste, asupra altor partide” .

Riscul pe care îl implica o astfel de consfătuire, atât pentru Ceauşescu, cât şi pentru Tito era acela de a adopta o poziţie cu caracter ideologic cu privire la modul în care trebuie construit socialismul, ceea ce ar echivala cu impunerea punctului de vedere sovietic asupra celorlalte partide. Ceauşescu se exprima clar în această privinţă: „Dacă noi o să admitem că numai unii pot să interpreteze ce este just şi ce nu este just în marxism-leninism, o să revenim nu la timpul lui Stalin, dar chiar mai rău, la perioada inchiziţiei: cine are altă părere trebuie executat, este eretic. În fond, aceasta înseamnă a împiedica dezvoltarea ştiinţei marxist-leniniste. Sigur, nu spune nimeni că românii, iugoslavii, chinezii nu fac greşeli. Şi sovieticii pot face şi au făcut greşeli” .

O primă consfătuire a avut loc în 1967, sub pretextul consultării pe tema securităţii europene, însă Ceauşescu a refuzat să participe, în urma criticilor formulate la adresa României de către presa est-germană, după ce România stabilise relaţii diplomatice cu Germania de Vest, în ianuarie 1967. În 1968 însă a fost convocată la Budapesta o comisie pregătitoare pentru convocarea unei consfătuiri internaţionale a partidelor comuniste, eveniment la care România a participat, deşi a părăsit lucrările din cauza faptului că unele delegaţii puseseră în discuţie problema Chinei. Fusese o condiţie ridicată de Ceauşescu pentru participare ca nici un partid să nu fie luat în discuţie în absenţă. Tito, pe de altă parte, nu fusese invitat să participe. Cu acea ocazie însă, Tito şi Ceauşescu s-au sfătuit, într-o întâlnire avută în ianuarie 1968, cu privire la modul în care ar fi trebuit acţionat.

Criza cehoslovacă 

Consolidarea încrederii româno-iugoslave a fost puternic încurajată de criza din Cehoslovacia. Reformele iniţiate de liderul cehoslovac Alexander Dubček în primăvara lui 1968 au alarmat atât Moscova, cât şi ţările vecine, care se temeau de o contaminare reformistă. În acel context, sovieticii, est-germanii, polonezii, maghiarii şi bulgarii au exercitat presiuni mari asupra lui Dubček pentru a pune capăt cursului reformist, însă fără rezultate. La întâlnirile care au avut loc în perioada premergătoare intervenţiei, Ceauşescu nu a fost niciodată invitat. În virtutea poziţiilor sale anterioare, era uşor de anticipat că Ceauşescu s-ar fi exprimat în favoarea dreptului cehoslovacilor de a-şi decide singuri drumul către socialism.

Documentele de arhivă relevă însă că suspiciunile referitoare la o eventuală colaborare româno-iugoslavă pentru a atrage Cehoslovacia pe un traseu politic anti-sovietic sunt nefondate. Tito şi Ceauşescu au discutat situaţia din Cehoslovacia în termeni generali şi nu există date la acest moment care să demonstreze că vizitele efectuate de ei la Praga în vara lui 1968 – cu puţin timp înaintea intervenţiei – ar fi fost coordonate. Mai degrabă, acestea erau rezultatul firesc al relaţiilor bilaterale. La Praga, atât Tito, cât şi Ceauşescu au fost primiţi cu simpatie de populaţie şi ambii şi-au exprimat încrederea în conducerea cehoslovacă, însă lucrurile nu au mers mai departe de atât.

Una dintre primele reacţii ale lui Ceauşescu după ce a aflat de intervenţia militară în Cehoslovacia a fost să identifice posibili aliaţi, sprijinul extern necesar în caz că ar fi confruntat cu o situaţie similară . Geografia făcea ca Iugoslavia să fie singura ţară vecină României care nu era membră a Pactului de la Varşovia şi în niciun fel subordonată Uniunii Sovietice. La rândul său, Tito avea motive el însuşi să se teamă că o intervenţie similară contra Iugoslaviei n-ar fi exclusă. Istoricul Ioan Scurtu a publicat prima dată stenograma discuţiilor care au avut loc între Tito şi Ceauşescu la câteva zile după intervenţie, la Vârşeţ .

Principala problemă pe care a ridicat-o Ceauşescu cu acea ocazie a fost dacă România putea conta pe Iugoslavia pentru aprovizionare în cazul în care ar fi fost invadată de trupele Pactului de la Varşovia şi, mai mult, dacă armata română s-ar fi putut retrage pe teritoriul iugoslav pentru a continua rezistenţa. Întrebările plecau de la premisa fundamentală că – într-o situaţie similară – România ar fi opus rezistenţă armată, spre deosebire de Cehoslovacia. Tito a răspuns principial favorabil, în sensul că ar permite aprovizionarea României şi inclusiv retragerea, în acest din urmă caz armata română ar trebui dezarmată, intrând pe teritoriul iugoslav.

Tito a insistat asupra faptului că, deşi era solidar cu România în faţa unui asemenea risc, era datoria sa să facă orice pentru a evita o astfel de intervenţie în Iugoslavia. Mai mult, Tito l-a sfătuit pe Ceauşescu să facă tot posibilul pentru a dezamorsa tensiunile, pentru a-i convinge pe sovietici că o asemenea intervenţie nu era necesară. Într-o lucrare dedicată subiectului, istoricul Mihai Retegan aprecia că acesta a fost momentul cheie care a determinat revenirea României către o politică conciliatoristă, în încercarea de a tempera spiritele şi a-l convinge pe Brejnev de loialitatea României .

Paza bună trece primejdia rea 

Tito şi Ceauşescu s-au reîntâlnit după Vârşeţ abia în februarie 1969, când tensiunile din relaţiile cu Uniunea Sovietică se diminuaseră. Trecerea timpului arăta că o intervenţie militară reprezenta un risc redus pe termen scurt şi mediu şi, de asemenea, arăta înţelepciunea politicii de dezamorsare a tensiunilor. Cei doi au făcut un schimb de păreri cu privire la evoluţiile din ultimele luni. Tito îl informa pe Ceauşescu: „După evenimentele din Cehoslovacia, noi nu am avut nici o întâlnire cu conducătorii sovietici, deşi noi am dat asemenea semne, arătând că noi considerăm util să avem asemenea contacte. N-am spus acest lucru direct, ci în mod indirect, dându-le să înţeleagă că noi am dori să avem astfel de contacte, însă aceste semne ale noastre au rămas fără rezultat. După evenimentele din Cehoslovacia, noi ne-am aşteptat la presiuni economice din partea sovieticilor, similare celor adoptate în 1948. Noi am fost pregătiţi pentru o asemenea reacţie. La început au fost sistate livrările de tehnică militară. Mă refer la ceea ce fusese contractat şi, deci, plătit” .

Tito era de părere că sovieticii fuseseră cel mai mult deranjaţi de măsurile de înarmare luate de Iugoslavia, prin constituirea de gărzi muncitoreşti înarmate, lucru pe care îl făcuse, de altfel, şi Ceauşescu. Sovieticii au rămas cu impresia, îi spunea Tito lui Ceauşescu, că aceste măsuri luate de Iugoslavia sunt îndreptate contra lor. Cu toate acestea, conducerea iugoslavă era hotărâtă să facă tot posibilul pentru înlăturarea unui asemenea risc pe căi paşnice, diplomatice: „În ce ne priveşte, nu am făcut nimic pentru a dezvolta în rândul poporului ura împotriva Uniunii Sovietice, pentru că noi facem distincţie între conducătorii sovietici şi popoarele Uniunii Sovietice, iar poporul nostru înţelege acest lucru. Nici în viitor nu vom face nimic pentru a apărea noi vinovaţi, însă vom răspunde la toate atacurile îndreptate împotriva noastră şi aceasta de pe o poziţie principală” .

Ceauşescu i se plângea lui Tito că şi România se confruntase cu întârzieri similare în privinţa livrărilor sovietice de mărfuri, însă, la fel ca şi Iugoslavia, România acţionase pentru detensionarea situaţiei: „după ce lucrurile s-au mai liniştit – relata Ceauşescu – într-un anumit sens, noi nu am mai pus această problemă public, pentru că am considerat că trebuie să acţionăm în direcţia creări unor condiţii de normalizare a relaţiilor şi nu de agravare a lor. Am considerat că, indiferent de deosebirile de păreri în ce priveşte situaţia din Cehoslovacia, trebuie să acţionăm în direcţia îmbunătăţirii relaţiilor cu Uniunea Sovietică şi cu celelalte ţări” .

De altfel, acesta nu însemna nici pe departe o renunţare la poziţiile principiale susţinute anterior de România. În luna martie a lui 1969 a avut loc o întrunire a Consiliului Politic Consultativ al Pactului de la Varşovia, chiar pe fondul ciocnirilor armate care surveniseră la graniţa sovieto-chineză. În aceste condiţii, Leonid Brejnev era probabil convins că va avea şanse mai mari să convingă „ţările prietene” de necesitatea unei poziţii comune împotriva Chinei, însă s-a înşelat. La întrunirea menţionată, Ceauşescu – în ciuda interesului său obiectiv de reconciliere cu Brejnev – nu a făcut nici o concesie în problema Chinei. România a refuzat să semneze orice document care condamna China, spre iritarea lui Brejnev. Mai mult, în vara aceluiaşi an, Ceauşescu a fost în centrul unei sfidări mult mai mari adresate Moscovei: vizita lui Nixon la Bucureşti. În acelaşi timp însă, Ceauşescu a făcut mai multe drumuri la Moscova, unde a ascultat cu stoicism criticile sovietice, în încercarea de a le câştiga bunăvoinţa. Aşadar, politica lui Ceauşescu după intervenţia din Cehoslovacia a fost într-adevăr una de reconciliere cu sovieticii, însă fără a abandona poziţiile principiale din politica externă a partidului.

Viitoare cooperare în domeniul producţiei de tehnică militară 

În cadrul aceleiaşi întâlniri cu Tito din februarie 1969, cooperarea româno-iugoslavă a progresat mult, cei doi lideri înţelegându-se în privinţa unei viitoare colaborări în producţia de tehnică militară. În cadrul unei convorbiri secrete între Tito şi Ceauşescu, consemnată ulterior în scris de către translator, Tito şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la unele manevre ale Pactului de la Varşovia care urmau să aibă loc în România şi a vrut să ştie dacă acestea aveau loc în preajma graniţei româno-iugoslave. Ceauşescu i-a oferit însă asigurări că aceste manevre nu implicau deplasări de trupe şi în niciun caz nu era vizată vreo zonă din prejma graniţei .

Mai departe, cei doi au discutat despre măsurile de apărare care au fost luate sau sunt necesare în lumina schimbărilor impuse de intervenţia din Cehoslovacia. Tito l-a informat pe Ceauşescu că: „pentru nevoile înarmării, au fost prevăzute sume suplimentare în bugetul ţării. Iugoslavia consideră că este necesar ca tot armamentul de care are nevoie să fie produs în ţară. Aceasta pentru că, în caz de război, furnizorii externi nu ar mai livra piese de schimb, ceea ce a face inutilizabil armamentul respectiv. În acest context, preşedintele I.B. Tito a arătat că numeroasele întreprinderi iugoslave au trecut sau sunt pe cale de a trece la producţia de armament. Iugoslavia produce aproape întreaga gamă a armamentului de care are nevoie, inclusiv tancuri şi avioane” .

În acest cadru, Tito a ridicat problema unei viitoare cooperări româno-iugoslave în domeniul producţiei de tehnică militară: „O asemenea cooperare, a continuat preşedintele I.B. Tito, ar fi utilă ambelor ţări şi ar uşura mult eforturile fiecăreia. Întrebând dacă tovarăşul Nicolae Ceauşescu este de acord cu stabilirea unei asemenea cooperări mai strânse, preşedintele I.B. Tito a menţionat că domeniile concrete ale cooperării ar putea fi fixate. A adăugat doar că Iugoslavia ar avea nevoie doar de laminate, ar putea coopera la producerea unor transportoare, a unor motoare, ş.a Apoi, preşedintele I.B. Tito s-a interesat dacă România produce sau intenţionează să producă avioane cu reacţie supersonice. După ce tovarăşul Nicolae Ceauşescu a arătat că partea română a purtat unele tratative cu partea franceză pentru cumpărarea licenţei avionului Mirage, tratative care au fost întrerupte şi că, ulterior, a fost cerută Uniunii Sovietice licenţa pentru producerea avionului Mig, pe care sovieticii – se pare – nu vor să o dea şi că – în această situaţie – partea română intenţionează să reia tratativele cu partea franceză, preşedintele I.B. Tito, a arătat că şi Iugoslavia este pe punctul de a începe tratative cu Franţa pentru procurarea licenţei avionului Mirage” .

Procurarea unor licenţe pentru tehnica militară de pe piaţa occidentală era extrem de complicată, nu doar din cauza costurilor mari în valută, cât mai ales din cauza complicaţiilor politice. La nivelul NATO existau reglementări ferme cu privire la exportul de mărfuri strategice către ţările comuniste. Pe de altă parte, procurarea lor din Uniunea Sovietică implica alte complicaţii politice, cel puţin la fel de mari, ce derivau din reţinerea sovietică de a oferi tehnică militară avansată unor ţări ca România şi Iugoslavia, mai ales dacă acestea erau hotărâte să coopereze în producţie. Sigur, Moscova s-ar fi întrebat împotriva cui ar fi avut nevoie Ceauşescu şi Tito de asemenea tehnică. Tito i-a lansat lui Ceauşescu propunerea de a colabora pentru procurarea de licenţe de pe piaţa occidentală şi Ceauşescu a acceptat imediat, conform notei secrete întocmite cu acea ocazie: „Preşedintele I.B. Tito a arătat că dacă şi România şi Iugoslavia doresc să procure licenţa avionului Mirage, ar putea fi stabilită o colaborare şi cooperare în acest sens care ar fi utilă şi avantajoasă ambelor ţări. Tovarăsul Nicolae Ceauşescu s-a declarat de acord în principiu cu stabilirea unei cooperări mai strânse române-iugoslave în producerea armamentului de care au nevoie cele două ţări. În acest context, a menţionat că poate fi examinată şi problema procurării şi producerii avionului Mirage. După stabilirea acestui acord de principiu, preşedintele I.B. Tito a arătat că va da indicaţii organelor militare iugoslave să stabilească domeniile şi propunerile concrete de cooperare şi să ia contact cu organele similare române pentru a se trece la concretizarea celor convenite în principiu” .

Acest acord verbal între cei doi lideri reflecta nivelul ridicat de încredere la care ajunseseră relaţiile româno-iugoslave. În anii următori, cooperarea în producţia de tehnică militară s-a desfăşurat cu succes, deşi fusese inexistentă înainte de 1968. Aceasta dovedeşte că apropierea Tito-Ceauşescu a fost mult facilitată de circumstanţele similare în care s-au găsit cele două ţări după intervenţia din Cehoslovacia.

În loc să descurajeze iniţiative îndreptate contra dominaţiei sovietice, intervenţia militară din Cehoslovacia nu a făcut decât să le accelereze. Tito şi Ceauşescu au fost mult mai apropiaţi după evenimentele din Praga decât înaintea acestora, aşa cum se exprimase Walter Ulbricht. De astfel, intervenţia din Cehoslovacia a mai îndepărtat şi alte partide comuniste de Moscova, nu doar pe cele din România şi Iugoslavia. Partidele vest-europene au căutat tot mai intens o cale proprie, specifică condiţiilor în care activau, ceea ce a dus la apariţia euro-comunismului. La rândul său, China a optat pentru reconcilierea cu americanii. Deşi aceasta a fost un proces foarte lung şi care a implicat multe cauze, este cunoscut faptul că teama Chinei că Uniunea Sovietică ar putea să intervină inclusiv împotriva sa a fost unul dintre factorii care au înclinat balanţa în favoarea reconcilierii cu Statele Unite ale Americii.