Scena balconului din 21 august 1968 şi naşterea mitului independenţei lui Ceauşescu jpeg

Scena balconului din 21 august 1968 şi naşterea mitului independenţei lui Ceauşescu

📁 Comunismul in România
Autor: Ionuț Marcu

Încă din ultimii ani de viaţă a lui Gheorghe-Gheorghiu Dej, comuniştii români începuseră să creioneze o politică externă din ce în mai independentă faţă de Moscova. Când a ajuns la putere, Ceauşescu a moştenit capitalul politic acumulat de Dej în timpul conflictului cu Hruşciov.În primii ani, se părea că acesta se îndreaptă spre un program bazat pe destalinizare şi dessovietizare.[1]După 1965, Nicolae Ceauşescu s-a folosit de argumentul antisovietismului pentru a-şi consolida puterea în interiorul partidului şi a elimina orice potenţial rival.

Cum a reacţionat Ceauşescu la vestea invaziei

În noaptea de 20 spre 21 august, când trupele celor cinci intră în Praga, Ceauşescu se afla în Bucureşti. În jurul orei 2 noaptea, Eugen Ionescu, aflat la Praga, informează Bucureştiul cu privire la invadarea Cehoslovaciei. Ceauşescu a convocat Prezidiul Permanent în şedinţă extaordinara pentru ora 4.30. Imediat s-a luat decizia organizării unui mare miting popular. Decizia pleca de la ideea că un act de opunere faţă de Moscova are nevoie de suportul populaţiei. La ora 6.30 a început şedinţa Comitetului Politic Executiv al partidului. [2]Ceauşescu a început şedinţa extraordinară prin cuvintele:Toată Cehoslovacia a fost pur şi simplu ocupată şi partea cehoslovacă ne-a cerut să facem ceva.[3]

În dimineaţa zilei de 21 august radiodifuziunea transmite ştirea invaziei grupului celor cinci în Cehoslovacia. Se lansează pe această cale apelul pentru prezentarea la adunarea din Piaţa Palatului, în faţa Comitetului Central.[4]

La apel se răspunde într-un număr mult mai mare decât era aşteptat. Populaţia simţea evidenta presiune care se abătuse asupra siguranţei României. Ceauşescu, alături de ceilalţi lideri comunişti români, treceau prin momente de mare tensiune. Veteranii comunişti, care făceau parte din echipa care conducea România în 1968, îşi vor aminti apoi că Ceauşescu umbla nervos prin palat, plin de transpiraţie, înainte de rostirea discursului. Ion Gheorghe Maurer avea să afirme că el l-a sfătuit pe Ceauşescu să-şi manifeste solidaritatea cu Dubcek.[5]

Scena balconului din 21 august:momentul de glorie al lui Ceauşescu

Scena balconului din 21 august 1968, în timpul căreia Ceauşescu s-a adresat unei mulţimi de 100.000 de persoane, devenită o adevărată legendă a comunismului românesc, a fost în fapt o mascaradă. Ceauşescu, lider neostalinist fără nicio dorinţă de a institui principii democratice, a reuşit să trezească un entuziasm real, populaţia sperând că România se va îndrepta spre liberalizare şi deschidere către Occident.[6]

Discursul începe aproape direct cu o critică la adresa grupului celor cinci şi a acţiunii lor din Cehoslovacia:Pătrunderea trupelor celor cinci ţări socialiste în Cehoslovacia constitue o mare greşeală şi o primejdie gravă pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume.[7]Urmează apoi respingerea justificării dată de sovietici pentru invazie:Este de neconceput [...] ca un stat socialist, că state socialiste să încalce libertatea şi independeta altui stat.[8]Punctul principal al discursului este respingerea pretenţiilor de hegemonie ale sovieticilor:Problema alegerii căilor de construcţie socialistă este o problemă a ficarui partid, a fiecărui stat, a ficarui popor. Nimeni nu se poate erija în sfătuitor, în îndrumător.[9]Foarte interesantă este referirea pe care secretarul general o face la minorităţile naţionale, dorind să preîntâmpine orice complicaţii ulterioare:Noi, cu toţii, romani, maghiari, germani, oameni de toate naţionalităţile, avem acelaşi destin, aceeaşi năzuinţe:făurirea comunismului în patria noastră, şi suntem hotărâţi, într-o unitate deplină, să asigurăm înfăptuirea acestui ideal.[10]Finalul cuvântării este cel în care Ceauşescu lansează ideea că o invazie a României ar fi posibilă şi cere sprijinul total al populaţiei pentru o eventuală rezistenta:S-a spus că în Cehoslovacia există pericolul contrarevoluţiei;se vor găsi poate mâine unii care să spună că şi aci, în această adunare, se manifestă tendinţe contrarevoluţionare. Răspundem tuturor:întregul popor nu va permite nimănui să încalce teritoriul patriei noastre.[11]Apelul final este o manifestare evidentă la rezistenţă:Să fim gata, tovarăşi, să ne apărăm în orice moment patria socialistă, România.[12]

Discursul, o eroare?

Există însă şi păreri care susţin că discursul a fost o eroare politică. Ion Gheorghe Maurer avea să afirme după mulţi ani:O asemenea atitudine violentă era pur şi simplu o provocare inutilă. Printre altele, i-a ameninţat pe ruşi ca, dacă vor intra în ţară, întreaga populaţie se va ridica împotriva lor. Asta a fost pur şi simplu o invitaţie la invazie [...] Prin ceea ce a făcut, Ceauşescu a creat doar un risc enorm pentru ţară.[13]Alexandru Bârlădeanu are şi el acelaşi punct de vedere:La adunarea populară l-a luat limba pe dinainte pe Ceauşescu. S-a înflăcărat şi s-a montat sincer.[14]

Naşterea mitului independenţei lui Ceauşescu

În august 1968 Ceauşescu a fost realmente iubit şi respectat. Posibilitatea reformelor i-a făcut pe unii dintre cei care suferiseră din cauza comuniştilor, de exemplu Paul Goma, să se înscrie de bună voie în partid. 21 august 1968 este unul dintre puţinele momente în care regimul comunist din România poate fi considerat legitim. Mai mult, 21 august 1968 este dată în care se naşte un mit care depăşeşte tot ce făcuse din acest punct de vedere Gheorghe-Gheorghiu Dej:mitul independenţei lui Ceauşescu.[15]La acest mit au reacţionat nu doar românii, ci, mai ales, occidentalii, care au văzut în Ceauşescu un comunist de încredere, care se opune cu tărie Moscovei. Discursul din 21 august l-a marcat definitiv pe Ceauşescu şi i-a trezit o poftă pentru exces care se va materializa în cultul personalităţii.[16]

Occidentul a reacţionat rapid la poziţia luată de Ceauşescu. Michael Stewart, ministrul de Afaceri Externe al Primului Ministrul britanic Harold Wilson, a sosit în România la doar două zile după discurs. Chiar dacă Foreign Office a susţinut că vizita era legată exclusiv de considerente care priveau cooperarea comercială româno-britanică, este evident că guvernul britanic îl felicita prin această vizită pe Ceauşescu pentru poziţia adoptată.[17]

De departe cel mai mare succes al diplomaţiei româneşti din această perioadă este primirea în vizită oficială a şefilor de stat occidentali. În august 1969, Nixon a vizitat România. Trecând peste accentele dictatoriale din ce în ce mai groase ale regimului ceauaşist, mulţi analişti occidentali au crezut cu naivitate în mitul lui Ceauaşescu, prezentat ca un supernegociator şi unic lider comunist de încredere.[18]Interesant este că Nixon nu reţine din vizita sa la Bucureşti întâlnirea efectivă cu Ceauşescu. Ceea ce îl impresionează pe preşedintele american este entuziasmul lor generalizat, susţinerea puternică pentru politica externă a secretarului general al PCR.[19]

A refuzat România să trimită trupe în Cehoslovacia?

Propagandă de la Bucureşti a profitat de pe urmă invaziei din Cehoslovacia, lansând ideea că iniţial era prevăzută participarea militară a României la Operaţiunea Dunărea, dar Ceauşescu s-ar fi opus pretenţiilor Kremlinului.[20]În fapt, România nu a fost pusă în situaţia de a refuza participarea la invadarea Cehoslovaciei, din moment ce nu a fost informată oficial în privinţa ei.[21]

Acest din urmă aspect nu a fost, evident, adus la cunoştinţă cetăţenilor români. Presa românească nu contenea să-l elogieze pe Conducător. Puternic propagandistică, presa îl numeşte, de exemplu, ilustru politician al epocii, campion al păcii, mare personalitate a lumii. [22]După 1968, Ceauşescu simt tot mai mult nevoia unei legitimări interne, de vreme ce legitimarea externă, cu sursa la Moscova, îi era serios pusă sub semnul întrebării.[23]

Cauzele pentru care Brejnev nu a luat în calcul participarea României la Operaţiunea Dunărea sunt multiple. Înainte de invazia din Cehoslovacia, România se afla într-o stare de izolare accentuată faţă de celelalte state din blocul comunist. Kremlinul a luat decizia ca trupele României să nu participe la Operaţiunea Dunărea, nu Ceauşescu s-a opus participării. Din punct de vedere militar, participarea României nici nu era necesară.[24]

            Participarea României nu era necesară nici din punct de vedere politic de altfel. Protestul lui Ceauşescu a fost interpretat ca o expresie a democraţiei interne din cadrul blocului socialist, aspect pe care Kremlinul îl putea evidenţia pentru a arăta Occidentului că în blocul socialist diferenţele de opinii sunt acceptate. Adam Burakowski observa că dacă sovieticii ar fi dorit cu adevărat ca politica dusă de administraţia de la Bucureşti să se substitue intereselor Moscovei, ar fi putut apela oricând la Pârvulescu sau la Drăghici, pentru a-i opune lui Ceauşescu, mai ales că aceştia exprimaseră opinii prosovietice în 1968.[25]

Ceauşescu a obţinut succese propagandistice atât de uşor şi deoarece independenţa României convenea conducătorilor sovietici. Permiţându-i lui Ceauşescu să aibă o poziţie relativ independentă, sovieticii acţionau în propriul lor interes de fapt, reuşind să obţină indirect, prin intermediul României, informaţii cu privire la Occident.[26]

Ceauasescu a jucat cu mare abilitate cartea independenţei şi a antisovietismului. Opoziţia fără de intervenţia Kremlinului în politica internă a statelor din blocul estic nu a reprezentat un sprijin al românilor acordat comunismului democratic, ci doar o respingere a pretenţiilor lui Brejnev de a se implica în afacerile interne ale altui stat comunist. Ceauşescu a respins orice potenţială reformă, considerând că reforma este trădare a principiilor staliniste. Sfidarea hegemoniei sovietice i-a permis să-şi consolideze o imagine internaţională pe care o va folosi extrem de des în deceniile următoare.[27]

A fost Ceauşescu un pion al Moscovei?

Ideea că Ceauşescu s-a îndepărtat de Moscova pare a fi un adevăr de netăgăduit. Cu toate acestea, există interpretări care consideră că URSS-ul a orchestrat aceasta independenţă, urmărind un scop ascuns. Dintre aceste forme de argumentare, trebuie menţionată Teza Goliţân, cea mai cunoscută, care afirmă că independenţa politicii externe a României a fost, de fapt, o minciună, creată de Moscova pentru a determina SUA să ajute România. Influenţa Tezei Goliţân a fost extraordinară. Membrii ai CIA şi MI5 au intrat într-un consiliu editorial pentru a publica teză, deşi trecuseră 10 ani deja de la înăbuşirea pe calea armelor a Primăverii de la Praga. Mitul independenţei României, considera Goliţân, avea mai multe scopuri:să sprijine alte acţiuni de dezinformare privind dezintegrarea blocului socialist, să sporească prestigiul PCR, să facă în aşa fel încât România să primească ajutoare tehnice din Occident, să obţină avantaje diplomatice pentru România, să pregătească România pentru un rol strategic special şi să sporească credibilitatea României în ochii Occidentului.[28]

Ceauşescu nu a ştiut să-şi gestioneze pe termen lung momentul de glorie din 1968. Astfel, succesul din 1968 va deveni, după o serie lungă de greşeli politice, un eşec. Ceauşescu va deveni victimă din cauza faptului că a crezut că poate repeta oricând atmosfera din 1968.[29]Marele paradox al conducerii lui Ceauşescu a fost contrastul puternic dintre proastă administrare a treburilor interne şi modul în care se ducea politica internă.[30]Toate momentele de glorie ale lui Ceauşescu au fost de scurtă durată şi fără consecinţe practice.[31]

[1]Vladimir Tismaneanu, Ceausescu against glasnostîn World Affairs, volumul 150, numărul 3, iarna 1987-1988, p.199.

[2]Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Editura Curtea Veche, Bucureşti 2005, p.407.

[3]Mihai Retegan, 1968:Din primăvară până în toamnă:schiţă de politică externă românească, Editura RAO, Bucureşti 1998, p.206.

[4]Mihnea Berindei, , La position singuliere de la Roumanie en 1968:Ceausescu et le Printemps de Pragueîn Revue Roumaine d`Historie, tomul XXXVIII, nr.1-4, ianurie-decembrie, 1999, p.189.

[5]Edward Behr, Sarută mâna pe care nu o poţi muşca. Românii şi Ceauseştii:investigatia unui blestem al istoriei, traducere de Doina Jela Despois şi Brânduşa Palade, Editura Humanitas, Bucureşti 1999, p.185.

[6]Vladimir Tismaneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, traducere de Dragoş Petrescu şi Cristina Petrescu, Editura Polirom, Iaşi 2005, p. 238.

[7]Cuvant la adunarea populară din capitală în Piaţa Palatului Republicii, 21 august 1968 în Nicolae Ceauşescu, România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste, volumul III (ianuarie 1968-martie 1969), Editura Politica, Bucureşti 1969, p.415.

[8]Ibidem.

[9]Ibidem, p.416.

[10]Ibidem, p.417.

[11]Ibidem.

[12]Ibidem, p.418.

[13]Lavinia Betea, Partea lor de adevar, Editura Compania, Bucureşti 2005, p.333 .

[14]Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti 2008p.500.

[15]Adrian Cioroianu, op.cit., p.404.

[16]Dennis Deletant, România sub regimul comunist, traducere de Delia Răzdolescu, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti  2010, p.176.

[17]Edward Behr, op.cit., p.187.

[18]Vladimir Tismaneanu, op.cit., p.238.

[19]Pavel Campeanu, Ceauşescu, anii numărătorii inverse, Editura Polirom, Iaşi 2002, p.250.

[20]Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceauşescu(1965-1989). Geniul Carpatilor, traducere de Vasile Moga, Editura Polirom, Iaşi 2005, p.124.

[21]Adrian Cioroianu, op.cit., p.409.

[22]Contemporanul, nr.2 din 16 iulie 1982 apud Anneli Ute Gabany, Cultul lui Ceausescu, traducere de Iulian Vananu, Editura Polirom, Iaşi 2003, p.39.

[23]Adrian Cioroianu, op.cit., p.410.

[24]Adam Burakowski, op.cit, p.115.

[25]Ibidem.

[26]Adam Burakowski, op.cit, pp.124-125.

[27]Vladimir Tismaneanu, op.cit., p.238.

[28]Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, traducere de Camelia Diaconescu, Editura RAO, Bucureşti 2011, pp.327-332.

[29]Adrian Cioroianu, op.cit., p.411.

[30]Dennis Deletant, op.cit., p.181.

[31]Vladimir Tismaneanu, art.cit., p.201.