Alexandru Ioan Cuza și politica externă a statului național român

„Principatele-se preciza în Convenția de la Paris din 7/19 august 1858-se vor administra în mod liber, în afara oricărui amestec al Sublimei Porți, în limitele stipulate între puterile garante și curtea suzerană”. Mai înainte, în primăvara anului 1856, Tratatul de la Paris stabilise noul regim internațional al celor două principate românești, scoțându-le de sub protecția exclusivă a Imperiului țarului Alexandru al II-lea și supunându-le sub garanția colectivă a marilor puteri europene. Prin aceasta, suzeranitatea otomană, menținută în bună măsură formal, a fost prinsă în chingile controlului și intervenției celorlalte mari puteri. Totodată, deoarece era vorba de o garanție colectivă a șapte puteri, care rareori puteau ajunge la un acord desăvârșit într-o problemă sau alta;în fapt posibilitatea de intervenție a fiecărei puteri era limitată și noul spațiu de manevră de care puteau dispune cele două țări le conferea aproape un statut de neatârnare.

Destoinicie și inteligență politică

Dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza a demonstrat în fața Europei, în fața guvernelor ei dar și a opiniei publice, biruința mișcării unioniste, dar, în același timp, Principatele-cu noul lor statut internațional-au intrat în spațiul diplomatic european ca o nouă entitate, care deși nu beneficia de independență se găsea evident pe drumul spre deplina ei dobândire. Nu întâmplător, baronul de Nothomb, un diplomat belgian, avea să constate la 5/17 februarie 1859 următoarele:„Dubla alegere este echivalenta unirii Principatelor;unirea Principatelor înseamnă independența lor”. Pentru noul domnitor-domnitorul cel nou și pentru sfetnicii săi, aproape cu toții fruntași ai revoluției din 1848, obiectivul firesc ce le stătea în fața era asigurarea nu numai a unificării celor două principate ci totodată și obținerea statutului de neatârnare a noului stat național pe care-l realizaseră.

Alexandru Ioan Cuza a demonstrat, în ceea ce a privit politica externă a tinerei Românii, destoinicie și inteligență politică, îndrăzneală în limitele posibilului și dăruire către patrie, nu doar în vorbe ci în fapte. Lui i-a revenit să desfășoare acțiunile țării pe plan extern. În primii ani, înainte ca unirea politico-administrativă să poată fie realizată și când au coexistat două guverne, unul la Iași și altul la București, domnitorul a fost purtătorul de cuvânt al politicii „din afară” unitare, atribuție pe care și-o va asuma și după unificarea deplină. Ministerelor de Externe sau Secretariatelor de Stat din cele două țări le-a revenit să rezolve probleme relativ minore, treburi consulare, judiciare, iar politica externă a rămas sub diriguirea domnitorului. Acesta a avut în persoana lui Costache Negri, desemnat a fi agentul țării la Constantinopol, capitala puterii suzerane, un fel de ministru de externe permanent și totodată Alexandru Ioan Cuza s-a întemeiat și pe concursul lui Vasile Alecsandri, care a fost primul său ministru de Externe în Moldova și cel mai de seamă trimis peste hotare. Cuza a organizat cabinetul domnesc și a chemat ca secretar credincios al său pe Baligot de Beyne, cel care l-a ajutat la ducerea corespondenței diplomatice.

Însemnată a fost și crearea celei dintâi agenții diplomatice-în afara celei de la Constantinopol-la Paris, în septembrie 1860. În fruntea ei, domnitorul l-a numit pe fratele lui Alecsandri, pe Ioan Alecsandri. În 1863 avea să mai instituie o agenție diplomatică la Belgrad, capitala Serbiei, principat autonom care urmărea țeluri de eli berare similare celor ale României. Planul de a se institui agenții diplomatice și în alte capitale europene avea să fie desăvârșit în timpul domniei lui Carol I, dar pe modelul celor existente din vremea lui Cuza și folosindu-se precedentele. Lipsa existenței unor misiuni diplomatice permanente a fost suplinită din primele zile ale dublei alegeri prin crearea misiunilor speciale, trimișii noului domnitor vizitând capitalele pueteri lor garante și îndeplinind sarcini diplomatice. 

Spre deplina unificare

„Neadormit” în domeniul relațiilor externe-cum remarca memorialistul Radu Rosetti-Alexandru Ioan Cuza a știut să arate reprezentanților puterilor „o frunte ridicată”-după expresia lui Dimitrie Bolintineanu, poetul, dar și prietenul său. Principele Cuza nu era decât domnitorul unui stat încă supus suzeranității Porții otomane și garanției puterilor, dar comportamentul său a fost acela al unui suveran neatârnat. Consulii străini, chiar răuvoitori domnitorului, i-au recunoscut calitățile de conducător, tactul și abilitatea sa. Într-un cadru „modern” și totodată similar sau apropiat de cel de care beneficiau pentru a-și exercita politica lor externă statele independente europene, Principatele Unite Ro mâne sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza și-au apărat cu fermitate drepturile și și-au afirmat o linie proprie de politică externă. Înscriindu-se pe liniile Convenției de la Paris, dar căutând necontenit noi căi de afirmare, domnitorul s-a îngrijit de ducerea mai departe a procesului de unificare, de fapt de contopire instituțională dintre cel două țări care-l chemaseră în fruntea lor, trecând apoi, într-o a doua etapă, la solicitarea cu abilitate, cu demnitate și chiar cu autoritate din partea puterilor garante,  de a se depăși în această privință limitele impuse de Convenție. Așa s-a ajuns, în toamna anului 1861, la Conferința de la Constantinopol, întrunită în urma unui memoriu al domnitorului, abil dar și ferm, ca deplina unificare politico-administrativă să fie acceptată de concertul marilor puteri. Totodată, în relațiile cu reprezentanții acelorași puteri, s-a dat dovadă de multă demnitate, comportamentul Principatelor Unite fiind cel al unui stat care pretindea hotărât respectarea înțelegerilor internaționale în ceea ce îl privea și mai ales respectul demnității sale, respingându-se orice imixtiune abuzivă a consulilor străini și depunându-se străduințe pentru înlăturarea jurisdicției consulare.

Autonomia Principatelor a fost apărată cu fermitate, dar în mod evident acesteia i s-a dat un înțeles cu mult mai larg, tangent aproape noțiunii de independență. Cu Imperiul Otoman relațiile au înfățișat o cu totul altă față decât în perioada anterioară. Cele două vizite pe care Cuza le-a întreprins la Constantinopol au fost mai degrabă vizitele unui principe european, decât cele ale unui principe vasal. Umilințele la care au mai fost supuși domnii de la Balta Liman, deși nu trecuse de atunci decât un deceniu, nu au fost și cele ale domnului Unirii. El s-a comportat cu întreaga demnitate, ca un principe suveran european și a impus interlocutorilor săi otomani un comportament adecvat. În 1860 a câștigat simpatia sultanului, tocmai prin refuzul său de a se comporta slugarnic, iar în 1864 n-a dobândit numai recunoașterea actului său de la 2/14 mai, ci și dreptul pentru România pentru ca „în viitor” să poată “modifica și schimba legile care privesc administrația lor din lăuntru, cu concursul legal al tuturor puterilor stabilite și fără nici o intervenție”. În fapt, pentru dobândirea independenței nu mai trebuia făcut decât un pas! 

Diplomația unui stat suveran

Cu puterile garante relațiile s-au desfășurat, de asemenea, ca și cum Principatele Unite ar fi fost aproape neatârnate. În Franța lui Napoleon III, Principatele Unite au găsit marele lor susținător, Cuza considerându-se, la un moment dat, locotenentul împăratului în Orient. De la Paris s-a dobândit sprijin pe plan politic, economic, militar și mai ales pe cel al organizării grabnice a noului stat național și modern. Bune relații au fost întreținute și cu Piemontul și apoi cu Italia, dar relații normale au existat, în vremea lui Alexandru Ioan Cuza, între România și toate puterile europene, stabilindu-se și începuturile relațiilor cu Statele Unite ale Americii. Fără a ceda nimic din drepturile și chiar din aspirațiile naționale, tânăra diplomație românească modernă s-a comportat cu pricepere, aproape ca un stat de sine stătător și a impus tuturor puterilor să fie considerată și acceptată ca un stat care aspira către statutul internațional de deplină neatârnare. Chiar și reprezentanții puterilor ostile aspirațiilor românești au recunoscut și chiar au evidențiat calitățile domnitorului Cuza. Desăvârșirea unității statale a existat și ea la ordinea zilei ca o problemă fundamentală a viitorului românilor.

Alexandru Papiu Ilarian a scris în 1860 că românii ardeleni erau „gata a muri pentru domnul Cuza” și-l îndemna pe domnitor să repete fapta lui Mihai Viteazul. De altfel, numai cu câteva luni înaintea dublei alegeri, Dumitru Brătianu declara lui Cavour, prim-ministrul Piemontului, că „Principatele sunt gata să se ridice în masă pentru a întinde mâna românilor din Banat, din Bucovina și din Transilvania”. Nu întâmplător, cancelarul Imperiului Habsburgic avea să remarce cu amărăciune în 1861 că „este evident că unirea nu face decât să deschidă drumul spre completa independență a Daco-României”! Cuza a acordat românilor din afara granițelor – inclusiv macedoromânilor – întreg sprijinul, i-a primit cu brațele des chise pe cei ce veneau în Principatele Unite și a pregătit viitoarea desă vârșire a unificării în hotarele națiunii. Purtând o activitate de politică externă la nivelul general al diplomației europene, aproape similară cu cea statelor deplin suverane, având permanent în ochi viziunea unei Românii desăvârșite, Alexandru Ioan Cuza a conferit tinerei diplomații ro mânești o nouă dimensiune. Politica externă a statului național și modern constituit prin dubla alegere reprezintă un moment de seamă în evoluția statală a unei Românii libere și neatârnate, un model de comportament și până astăzi, în multe privințe, un exemplu de urmat.