Afacerea religioasă a mumificării animalelor: egiptenii au îmbălsămat milioane de pisici, câini sau crocodili

Când istoricul Herodot a călătorit în Egipt în secolul al V-lea a.Hr., a rămas oarecum uimit. Egiptenii se purtau cu animalele ca şi cum ar fi fost zei, iar la moartea acestora se ţinea doliu ca la rudele apropiate.

Nedumerit, istoricul îşi nota că în momentul în care murea o pisică de la o gospodărie, toţi membrii familiei obişnuiau să îşi radă sprâncenele şi dacă era vorba de un câine, chiar să se radă în cap şi pe tot trupul. Ba mai multe, şi după moarte continuau să trateze animalele ca şi cum ar fi fost oameni.

Leşurile pisicilor le transportau până în oraşul Bubastis, în estul deltei Nilului, unde erau îmbălsămate după care îngropate în depozite speciale. Herodot nu a înţeles nici semnificaţia exactă a ritualului, nici amploarea fenomenului. Egiptenii îmbălsămau animalele de mai bine de 3000 de ani, depozitând milioane de pisici, câini, ibişi, şoimi şi chiar crocodili în catacombe imense, săpate adânc în pământ. Despre anvergura ritualului nu s-a ştiut nimic până în secolul al XIX-lea, când s-au găsit mai multe astfel de catacombe. În 1888 de exemplu, un ţăran a descoperit pe lângă oraşul Istabl Antar un cimitir pentru pisici. Toate erau îmbălsămate. Cele mai bine păstrate au fost vândute turiştilor.

Arheologii britanici din perioada colonială au desconsiderat descoperirea necuvântâtoarelor. Toţi visau la mormintele spectaculoase ale faraonilor, reginelor şi prinţilor, iar mumiile animale nu au captat nicio atenţie, dimpotrivă, au fost trimise în Marea Britanie pentru a servi drept îngrăşământ pentru ogoare. O navă a transportat din Egipt nu mai puţin de 19 tone de mumii, ceea ce înseamnă aproape 10.000 de pisici.

Astăzi, fenomenul a căpătat o cu totul altă valoare:mumificarea animalelor de companie contribuie la înţelegerea religiozităţii egiptenilor şi a relaţiei speciale, sacralizate, cu mediul înconjurător.  Egiptologul Salima Ikram consideră că mumiile au o istorie personală de povestit. Cu ajutorul lor, obţinem informaţii şi despre cultură şi economie, şi despre medicina veterinară şi întreţinerea animalelor în lumea egipteană. Săpând în necropola Sakkara de pe lângă oraşul antic Memfis, ea şi echipa sa de arheologi au investigat o catacombă în care erau îngropate milioane de mumii de câini, sacrificii aduse zeului mortuar Anubis.

Cercetând scheletele şi tehnicile de îmbălsămare, s-a ajuns la concluzia că cel puţin patru specii au avut parte de ritual. Radiografiile au arătat că îmbălsămătorii au acţionat rapid şi adesea greşit – în unele cazuri trupurile au fost aşezate nepotrivit sub bandaje, astfel că uneori capul ajungea în locul cozii sau viceversa. Ba de multe ori sub bandaje nici măcar nu se aflau animale, ci paie;probabil din cauza lipsei de animale sacrificiale lucrătorii mai recurgeau la trucuri pentru a atrage clienţii. Egiptenii credeau că rudele moarte trăiau mai departe în viaţa de apoi, de aceea mortul primea multă hrană în mormânt, uneori sub forma mumiilor de raţe, gâşte, vaci sau porumbei. Şi în mormântul faraonului Tutankhamon s-au descoperit 40 de cufere pline cu animale îmbălsămate. Animalele de companie îşi însoţeau de obicei stăpânii în lumea de dincolo – chiar faimosul arheolog Flinders Petrie a scos la iveală un astfel de caz, şi anume, în sarcofagul preotului Hapi-mens câinele se afla la picioarele sale.

În general însă, majoritatea animalelor erau îmbălsămate din motive religioase – potrivit tradiţiilor egiptene, animalele beneficiau de o relaţie specială cu zeii, iar despre anumite animale se spunea chiar că ar reprezenta încarnări ale divinităţilor. De pildă, taurul Apis era considerat încarnarea zeului creator Ptah. Tot Herodot relatează că preoţii cercetau animalul ales cu mare atenţie înainte să constate că era într-adevăr întruparea lui Ptah. Îi urmăreau mişcările, şi în picioare, şi culcat, iar apoi se uitau la limbă să vadă dacă purta însemnele corespunzătoare.

Potrivit tradiţiei, animalul trebuia să fie negru cu alb, cu capul, spatele şi posteriorul negre, o pată albă în frunte şi una roşie într-o parte. Animalul dispunea de un sanctuar propriu şi trăia în lux pentru tot restul vieţii. Sancutarului îi aparţineau şi fâşiile de pământ unde creşteau plantele cu care se hrănea. Taurul trăia în jur de 16-17 ani, iar la moarte era purtat în procesiune prin oraş şi plâns vreme de 70 de zile, timp în care avea loc îmbălsămarea. Apoi Apis trecea la odihna vesnică într-unul din complexele mortuare de la Sakkara. Totodată, conform tradiţiei zeul se încarna în alt animal, iar preoţii începeau imediat căutarea unrmătorului animal sacru. Astfel povesteşte Diodorus – doliul se încheia după ce se alegea un taur nou.

Taurul era de departe singurul animal venerat în Egipt. Crocodilii aveau şi ei un templu propriu, la Fayum, ibişii la Tuna el-Gebel, iar pisicile la Bubastis. Să nu uităm şi că toţi zeii egipteni sunt reprezentaţi în iconografie cu chipuri zoomorfe:Sekhmet–leu, Sobek – crocodil, Toth – ibis, Anubis – câine;Seth – măgar, etc.  Nu toate animalele încarnau zei, reprezentărilevotive înfăţisând şi un alt tip de rol, cel de mediator între lumea umană şi cea divină. În timpul serbărilor religioase mii de credincioşi se înghesuiau în centrele religioase pentru a se ruga zeilor. Şi de multe ori cumpărau animalul simbol al zeului adorat şi contra cost puteau solicita uciderea şi îmbălsămarea acestuia. Animalul indeplinea aceeaşi funcţie ca lumânarea în creştinism – oamenii îşi asigurau contactul cu divinitatea prin darul simbolic. Animalele sacrificiale creşteau pe parcele speciale, unde li se cultiva şi hrana, dar nu trăiau mult.

La Sakkara de exemplu, fiecare templu, dedicat lui Apis sau altcuiva, deţinea numeroase ferme de animale, iar arheologii au scos la iveală nu mai puţin de patru milioande de ibişi îmbălsămaţi, ceea ce înseamnă că în fiecare an erau ucise în jur de 10.000 de păsări. Se întâmplau şi incidente – un papirus povesteşte cum că o dată hrana păsărilor a fost furată şi ibişii au murit de foame, iar preoţii au fost găsiţi vinovaţi şi pepepsiţi pentru neglijenţă. Totodată, se pare că multe animale aveau parte de un sfârşit cu totul brutal. Radiografiile au arătat că doar una din trei pisici era ucisă la vârsta adultă şi că de cele mai multe ori li se rupea gâtul sau erau pur şi simplu sfărâmate cu un obiect greu. Câinii erau ştrangulaţi. Milioane de animale au murit pe bandă rulantă, după care se mumificau la centrele de îmbălsămare, procedura preuspunând scoaterea organelor interne, uscarea corpului cu carbonat de sodiu, ungerea sa cu uleiuri şi înfăşurarea în benzi textile.

Pelerinii care plăteau pentru animale votive aveau voie să adreseze întrebări zeilor prin intermediul preoţilor, care transmiteau rugăminţile în a zecea zi a fiecărei luni. Miile de pelerini atrăgeau în jurul lor şi astrologi, prezicători, îmbălsămători care căutau de zor clienţi. În toată această afacere religioasă, din ce ne spun textele, cel mai adesea lumea întreba dacă va avea câştig de cauză într-o dispută familială sau cu vecinii. Adesea se solicitau însă şi preziceri. Tot textele mai precizează că după mumificare animalele erau lăsate în depozite, care se goleau o dată pe an cu o mare ceremonie, când acestea se îngropau în complexele funerare. Fiecare specie avea propria catacombă, cu un tunel principal şi multe galerii secundare unde mumiile, una peste alta, se înălţau până în tavan. Când se umplea o cameră, era zidită şi alta dată în folosinţă.

Cercetătorii au descoperit până acum 31 de complexe funerare rezervate animalelor. Deşi sacrificiul a fost o realitate constantă în Egipt, interesul pentru animale votive a crescut simţitor în secolul al VII-lea, după alungarea cuceritorilor asirieni, recuperarea tradiţiilor echivalând cu sentimentul de libertate. Nici cuceririle perşilor, grecilor sau romanilor nu a pus capăt fenomenului. Abia odată cu secolul al V-lea, când au inceput convertirile la creştinism şi apoi la islam, templele au intrat în dizgraţie şi cimitirele cu animale au fost uitate. Aventurile europenilor le-au readus în atenţia publicului, iar acum misterul mumiilor ni se dezvăluie treptat, iar odată cu el şi alte aspecte interesante din cultura Nilului.

Referinţe:Varldenshistoria.se;

Salima Ikram:Divine Creatures, American Univ in Cairo, 2005.