Afacerea Haymarket, de la lupta pentru drepturile muncitorilor la simbol al luptei de clasă

Afacerea Haymarket, cunoscută şi ca masacrul din Haymarket, a fost unul dintre momentele cruciale ce a influenţat istoria şi evoluţia situaţiei claselor muncitoare din întreaga lume. A început cu un miting, organizat pe 4 mai 1886, în Statele Unite, dar evenimentele au escaladat rapid, iar efectele au făcut un arc în timp şi se resimt până astăzi – adoptat de mişcarea socialistă şi apoi de comunişti, evenimentul a devenit emblematic pentru lupta muncitorilor pentru drepturile lor, conducând şi la stabilirea zilei de 1 mai ca zi internaţională a muncii.

„Opt ore de muncă, opt ore de odihnă, /Opt ore pentru ce vrem!”

În vara lui 1884, Federaţia Organizaţiilor Meşteşugăreşti şi a Sindicatelor de Muncă – predecesoarea Federaţiei Americane a Muncii – a cerut ca pe 1 mai 1886 să înceapă o mişcare la nivel global prin care să se revendice stabilirea zilei de muncă de opt ore. Aceasta nu era o idee tocmai radicală, din moment ce atât muncitorii, cât şi angajaţii federali din Illinois urmau să intre sub incidenţa acestei legi din 1867. Problema era că guvernul federal nu a reuşit să implementeze o astfel de lege care să stabilească ziua de lucru de opt ore, iar angajatorii din Illinois îi forţau pe muncitori să semneze diverse derogări de la această lege ca o condiţie de angajare.

Având la dispoziţie doi ani pentru a se organiza, mişcarea din Chicago şi de pe întreg teritoriul statului Illinois a trimis chestionare angajatorilor pentru a afla ce părere au despre scurtarea orelor de lucru şi alte probleme, precum munca minorilor. Au fost scrie cântece – „Ziua de opt ore” – şi au fost compuse sloganuri – „Opt ore de muncă, opt ore de odihnă, /Opt ore pentru ce vrem!” sau „Scurtarea orelor, creşterea salariilor”.

80.000 de muncitori mărşăluiau pe Michigan Avenue

Deşi pare a fi o soluţie simplistă la problema şomajului şi a salariilor mici, Mişcarea Zilei de Opt Ore a atras numeroşi suporteri din rândul clasei muncitoare din întreaga ţară. În Chicago, care avea o forţă de muncă puternică, a avut loc cea mai mare demonstraţie, pe 1 mai 1886, într-o sâmbătă, când 80.000 de muncitori au mărşăluit pe Michigan Avenue, mână în mână, afişând drapelurile sindicatelor lor. Cele mai bine reprezentate sindicate erau cele din domeniul construcţiilor. Această solidarizare a muncitorilor i-a şocat pe unii angajatori, care s-au temut de o revoltă, în timp ce alţii s-au grăbit să semneze acordurile pentru scurtarea zilei de muncă cu menţinerea nivelului salariilor.

Doi dintre organizatorii protestelor au fost Lucy şi Albert Parsons. Lucy se născuse în Texas, în jurul anului 1853. Se născuse sclavă, descendenţa sa fiind afro-americană, amerindiană şi mexicană. După Războiul Civil din America, a lucrat pentru Freedman’s Bureau. După căsătoria cu Albert, cei doi soţi s-au mutat la Chicago, unde ea s-a preocupat de organizarea cusătoreselor. Albert lucra la o tipografie, membru al Cavalerilor Muncii, editor al ziarului muncitoresc „The Alarm” şi unul dintre fondatorii Adunării Breslelor şi Muncitorilor din Chicago.

De la pace la război într-o zi

Duminică, 2 mai, Albert a plecat la Ohio pentru a organiza şi acolo un miting, iar Lucy, împreună cu alţi apropiaţi, au aranjat un alt marş paşnic, la care au participat 35.000 de muncitori. Dar luni, 3 mai, scenariul a devenit unul violent, când poliţia din Chicago a atacat şi a ucis muncitorii ce pichetau Uzina McCormick Reaper de pe străzile Western şi Blue Island. Atacul poliţiei a provocat un alt miting de protest, care a fost planificat pentru seara zilei de marţi, 4 mai, în Piaţa Haymarket. Nu există multe date care să explice în detaliu evenimentele care au condus la evenimentele din Piaţa Haymarket, dar câteva surse menţionează că primarul oraşului, Carter Harrison, a aprobat adunarea din piaţă.

Însă majoritatea vorbitorilor la adunare nu au venit. În loc să înceapă la 7.30, aşa cum se stabilise, a fost amânată pentru încă o oră. Şi în loc de 20.000 de oameni – aşa cum se aştepta-, şi-au făcut apariţia mai puţin de 2.500. În ultimul minut, au fost aduşi doi vorbitori care să îi înlocuiască pe cei care lipseau. Aceştia erau Albert Parsons, ce abia se întorsese din Ohio, şi Samuel Fielden, un preot englez.

Adunarea din Haymarket era aproape pe sfârşit şi numai vreo 200 de oameni rămăseseră în piaţă, când au fost atacaţi de 176 de poliţişti cu puşti cu repetiţiune Winchester. Vorbea Fielden;chiar şi Lucy şi Albert Parsons plecaseră pentru că începuse să plouă. Atunci, cineva – rămas necunoscut până azi – a aruncat prima bombă cu dinamită folosită vreodată pe timp de pace din istoria Statelor Unite. Poliţia s-a panicat, iar în întuneric, mulţi au început să îşi împuşte chiar propriii colegi. În final, au murit şapte poliţişti, unul ucis de bombă, şi patru muncitori.

Un eveniment cam misterios

A doua zi, a fost declarată legea marţială, nu numai în Chicago, dar în întregul stat. Guvernele din întreaga lume s-au folosit de incidentul din Chicago pentru a distruge mişcările sindicale locale. În Chicago, liderii muncitorilor au fost adunaţi, în casele lor s-a intrat cu forţa, fără mandate de percheziţie şi ziarele sindicatelor au fost închise.

Opt oameni au fost aduşi în faţa judecătorilor. Printre ei erau şi Fielden şi Parsons, dar şi un tânăr tâmplar, numit Louis Lingg, care a fost acuzat de aruncarea bombei. Lingg a avut martori care au demonstrat că nu era prezent la locul faptei în acel moment. Procesul, care a durat două luni, a rămas unul dintre clee mai cunoscute din întreaga istorie a Americii. „The Chicago Tribune” chiar a promis să dea bani juriului dacă îi declara pe cei opt vinovaţi.

Pe 20 august 1886, juriul a dat verdictul:şapte din cei opt acuzaţi erau găsiţi vinovaţi şi erau pedepsiţi cu moartea prin spânzurare, iar Neebe a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică. Pe 10 noiembrie, cu o zi înainte de execuţie, Samuel Gompers a venit de la Washington pentru a face un apel la guvernatorul Oglesby pentru ultima dată. Presiunea naţională şi internaţională l-a forţat pe guvernator să schimbe sentinţa lui Samuel Fielden şi a lui Michael Schwab la închisoare pe viaţă. Totuşi, în dimineaţa zilei de 10 noiembrie, Louis Lingg a fost găsit în celula sa, cu capul spulberat cu dinamită. Întregul eveniment era un mister, din moment ce Lingg spera să fie amnistiat chiar în acea zi.

Adolph Fischer, George Engel, Albert Parsons şi August Spies au fost spânzuraţi pe 11 noiembrie 1887. În iunie 1893, guvernatorul John P. Altgeld i-a eliberat pe cei trei bărbaţi aflaţi încă în viaţă şi a condamnat întreg sistemul juridic care a permis comiterea unei injustiţii. Afacerea Haymarket a tras un semnal de alarmă cu privire la libertatea de exprimare, libertatea presei, dreptul la libera adunare, dreptul la un proces echitabil şi la dreptul muncitorilor de a se organiza şi de a lupta pentru drepturile lor, cum ar fi ziua de lucru de opt ore.

Instrument de propagandă socialistă

Afacerea Haymarket a devenit un subiect de interes internaţional în iulie 1889, când, la o conferinţă ţinută în Paris (de primul congres al Internaţionalei II Socialiste), a fost propus ca 1 mai să fie numită Ziua Internaţională a Muncii, în memoria martirilor de la Haymarket şi a injustiţiei ce a înconjurat afacerea. Sărăbătoarea a fost recunoscută formal, ca un eveniment anual, la cel de-al doilea congres al Internaţionalei, în 1891. În 1904, la o întrunire în Amsterdam a Internaţionalei Socialiste, s-a cerut ca „toate organizaţiile şi sindicatele Partidului Social Democrat din toate ţările să facă demonstraţii energice de 1 mai pentru stabilirea legală a zilei de muncă de opt ore, pentru cererile de clasă ale proletariatului, pentru pacea universală”. Congresul a declarat că este „obligatoriu ca organizaţiile proletare din toate ţările să înceteze lucrul pe 1 mai, de câte ori este posibil, fără prejudiciul lucrătorilor”.

Ani de zile, o parte din mişcarea muncitorească a comemorat Ziua Muncii de 1 mai, iar altă parte a sărbătorit în prima zi de luni a lunii septembrie. După revoluţia din Rusia, 1 mai a început să fie asociată cu ideologia comunistă. În anii 1960, în semn de protest faţă de politicile sovietice, 1 mai a fost numită Ziua Dreptului în Statele Unite de către preşedintele Eisenhower.

Jurnalul lui Anatoly Vasilyevich Lunacharsky;1 mai 1918;Petrograd

http://www.illinoislaborhistory.org/