Administraţia bizantină - coloana vertebrală a Imperiului

Înaintea cărticicăi lui Gilles Martin-Chauffier, „Le roman de Constantinople“, am citit destul de mult despre Imperiul Bizantin şi despre Imperiul Otoman pentru a nu mai fi surprins de două observaţii care conferă rezistenţă lucrării:

1) Forţa Imperiului Bizantin a fost dată de administraţie.

În timp ce Europa se zbate în haosul tipic cnezatelor şi voievodatelor, un teritoriu imens se supunea unei maşinării de fier.

Scrie Gilles Martin-Chauffier, şi nu fără înzestrare de eseist:

„Trebuie să spun că, într-o lume livrată haosului, Bizanţul era supus unui Dumnezeu în întregime nou: Administraţia.

Imperiul era împărţit în provincii, divizate în prefecturi, animate de o dioceză. În fiecare oraş, funcţionarii imperiali, administratorii regionali şi clerul îşi reîmpărţeau sarcinile.

Se percepea impozitul, se ordonau mari lucrări, se creau şcoli, erau hrăniţi dezmoşteniţii soartei. Dacă războiul răvăşea o provincie, era lăsată să treacă furtuna, apoi o rebotezau şi o organizau.

Vizigoţii, Ostrogoţii, Hunii, Slavii, întreprindeau razii în Imperiu, apoi plecau ducînd cu ei cîştigul, fără a putea arunca fundaţiile unei forţe durabile.

În timp ce ei petreceau, birocraţii din Bizanţ reuneau fondurile apoi trimiteau noi responsabili în provinciile răvăşite de cuceritorii vremelnici.

Nici o victorie a duşmanului nu era solidă, nici o rană bizantină mortală.Lumea se apleca asupra fiecărei rupturi pentru a o cicatriza cu largi straturi de aur“.

2) Forţa Imperiului Otoman a constat în ieniceri

Copiii de creştini sînt luaţi ca sclavi – în multe cazuri, familiile înşile îi dau – convertiţi la Islam, educaţi şi folosiţi atît ca armată, cît şi ca rezervă pentru administraţia Imperiului.

Otomanii nu au, cu excepţia sultanului, aristocraţie. Nu se moştenesc nu numai averile, dar nici funcţiile. Înaintea lui Napoleon, principiul Bastonului de Mareşal funcţionează în Imperiul Otoman.

De la comandant de oşti pînă la Mare Vizir, şefiile sînt posibile, pe merit, tuturor. Competiţia, egalitatea de şanse întreţin solid o societate a meritocraţiei.

Găsim aici, aşa cum vom regăsi mai tîrziu,în societatea napoleoniană, cheia Puterii unui stat.

_{Foto sus: Împăratul bizantin Teofil Iconoclastul, în cronica lui Ioan Skylitzes (© Wikimedia Commons)}